Aşadar, să ne pişăm cu boltă pe poezie, să ne pişăm cu boltă pe poeţi


Aşadar
Toate maşinile de pe autostrada literaturii române contemporane au geamurile fumurii
În spatele geamurilor fumurii se ascund poeţi şi poezii
Dar le este teamă să coboare pentru că ştiu că eu sunt socotit infamul poeziei şi poeţilor români
Şi stau şi stau mereu deschis la prohab gata să urinez peste orice idee poetică de la etajul 4
Aşadar
Poeţii s-au găsit la un cenaclu de seară deghizând o vajnică poezie într-o machetă de carton colorată în roşu cardiac
O prea minunată poezie de dragoste, o poezie amoroasă în care se renaşte dintre capilare şi artere veştejite ca-n basmele lui P.I.
Aşadar
O maşină cu geamuri fumurii şi-a plasat strategic sub balconul meu cartonul roşu cardiac
Am tras aer în piept cum se face în filmele americane când intri într-un casino; am ridicat sprânceana stângă, am coborât-o, apoi am ridicat-o pe cea dreaptă şi am coborât-o
Aşadar
Macheta de carton cardiac avea aripi, 2 aripi uşoare ca doi pui de prepeliţă
Aşadar
Am strigat
Cine-i acolo?
Nimic
Am mai strigat o dată
Hei! Tu!
Şi puii de prepeliţă s-au ascuns în iarbă
Poezia-machetă roşu cardiac s-a dat peste cap
O dată, de 2 ori, de 3 ori
Ce e circul ăsta?
Poeţii ăştia din România sunt nişte circari, da, adevăraţi circari, care habar nu au să facă o poezie adevărată, reală; umblă numai cu şmecherii de miliţieni beţi
Ştiţi ceva?
Aşadar să mă piş pe toate poeziile voastre tâmpite şi pe voi, cu boltă, bineînţeles.

Anunțuri

Poem sine die


două poeme făcute de amândoi

când se crapă de ziuă
este momentul cel mai prielnic
să mă aşez peste tine
cu un cuţit mai mult imaginar
decât cu mâner negru
te tai de la stren în jos
în căutarea anotimpului propice
este vară
şi-mi spun
no chance
nu mai scapă
am să disec tot, am să văd tot
ce mi-ai ascuns până acum
trasez cu un ruj liniile de demarcaţie
dintre viaţă şi moarte
abracadabra
în pieptul tău văd un pepene roşu, zemos, gustos
mă aşez în genunchi şi încep să mănânc
nu mai văd intestine, nici smoala de pe vene
what’s new pussycat, ooooooooooo
ce mai e nou prin tine, să pun la păstrat şi
pentru anul viitor
o inimă ruginită, aruncată-ntr-un colţ
o iau, o ştreg, mi-o lipesc pe sân ca pe un timbru

intrasem acolo unde pe pereţi erau desenate intestine
abracadabra
cineva îmi umpluse arterele cu smoala
eu vroiam să ies
să te caut
no chance, îmi striga cineva cococaţ pe o vară de mărime medie
vroiam să-ţi aduc un pepene roşu
mmmm
ştiam că-ţi place
dar pereţii ăia se răsteau la mine
what`s new pussycat
iubito
iubito, deschide ochii şi spune-mi
ce culoare are rujul tău
dar era prea târziu
no chance
inima mi se lipise de stern ca un timbru
no chance
am să stau singur până când te vei întoarce în mine
în intestinele mele
pe care cineva a scris cu ruj
veţi mânca un pepene roşu
şi vă veţi iubi mult într-o vară de mărime medie

au venit americanii


mergeam ca un tâmpit pe drumul ăla
din pârâu săreau nişte peşti mari
uriaşi
chiar la picioarele mele
au venit americanii, au venit americanii
m-am făcut că nu-i aud
ba chiar câtorva le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
pline de icre şi de lapţi
am făcut dreapta
pădurea e frate cu românul
dar eu nu sunt român
n-am fost niciodată
câteva căprioare au venit spre mine vesele
au venit americanii, au venit americanii
le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
mi-e frică de urşi
dar mai multă teamă mi-e de americani
urşii s-au apropiat mormăind
dă-te prins, alberto
au venit americanii
eram acolo
în mijlocul naturii
nu aveam ţigări, nu aveam nimic, în picioarele goale
cu un tricou adidas
şi toată pădurea urla
au venit americanii, au venit americanii
era o veselie generală ca în preajma unui botez
dar nu era botezul meu
eu nu-i aşteptam pe americani

m-am aşezat în fund
o vulpe a venit lângă mine
lasă, alberto, nu fi trist
americanii vor face tot
vor scrie chiar şi poezii în locul tău

să vă duceţi dracului, poeţilor americani
staţi în patria voastră
în minunata voastră patrie
şi nu ne mai învăţaţi pe noi să scriem poezie

şi când am rostit şi ultimul cuvânt
un american supraponderal
s-a ivit brusc, din senin aş zice, lângă vulpe
mi-a dat un pix şi-o foaie de hârtie
dicta rar şi cu accent stricat

n-am înţeles nimic
decât că poezia românească e de rahat

poezia este norodul, nu tagma criticilor literari


când m-am urcat în tramvai, ţiganca aceea cânta o manea de guţă
şi mi-a zis
domnul meu, dacă îţi spun o poezie, îmi dai 10 mii?
am coborât la prima fără să-i dau nimic, evident

poezia aparţine ţiganilor
poezia aparţine curvelor, coafezelor, bulangiilor, hoţilor şi distroficilor
poezia nu este a criticilor literari parfumaţi cu doctorate în literatura comparată
poezia nu aparţine muzeelor de ceară sau luvrului
poezia e a mea, e a ta, a celor slabi cu duhul
poezia ejaculează la miezul nopţii în cele mai murdare paturi
între gemetele muncitorului în construcţii şi a soţiei lui, confecţioneră la braiconf
perpessicius poate spune ce vrea
poate să înşire de la brăila până la bucureşti toate metaforele lui eminescu
eu tot spun: poezia aparţine prostimii, celor murdari pe retina de necunoaştere si ignoranţă
academicienii pot să se spânzure de prima lună care le iese în cale
degeaba
poezia nu e a lor, nu e a celor care discută în cenacluri despre curente şi paracurente
poezia s-a născut la colţ de stradă, e murdară pe mâini şi miroase a transpiraţie
poezia e a cocalarilor de pe hi5 şi celor care au peste 500 de prieteni pe facebook
aşa că haideţi să facem ceva cu poezia
să o lăsăm acolo unde e: în noroi, printre cei care au învăţat că poeţii sunt nişte oameni nemaipomeniţi cu penisurile lor romantice de 20 de centimetri

tigăncuşa avea dreptate
poezia se plimbă cu tramvaiul şi nu plăteşte niciodată bilet

şi poeţii se fut exact-exact ca toţi oamenii


prima dată am deschis uşa
era înaltă, calmă şi mirosea superb
mi-am troznit degetele de emoţie
gest nefiresc de altfel pentru că poeţii nu sunt oameni pretenţioşi
prin tricoul mulat sânii mă salutaseră deja ca-n filmele porno
am închis ochii
e un gest care mă urmăreşte mereu
avem nevoie de muzică
pe vh1 era prietenul meu leonard cohen care se tânguia de mama focului
cu viaţa lui secretă
nu e mai e niciun secret că iubirea nu dă cu rest niciodată
aşa ca nu exista loc de vieţi secrete şi alte bălării
am penetrat-o adânc
de fapt nu ar trebui să continui mai pe larg
mi-a repetat de câteva ori
de ce nu mă iubeşti, alberto?
ştii de ce?
pentru că îngerii nu se fut
îngerii nu se fut, înţelegi tu, draga mea
bei ceva
a vrut o cafea
eu am mai vrut-o o dată pe la spate
ca-n filmele cu nacho vidal
vrei sa rămâi în noaptea asta aici cu mine
îţi scriu o poezie pe sâni
mai facem dragoste
mai vedem un film la televizor
poeţii nu fac niciodată lucruri extraordinare în afara colii de hârtie
aşa că hai sa fim banali astăzi
să trăim doar pentru chestii minore, lucruri fără aripi
pentru că
iubirea nu se împarte la doi, iubirea se împarte la sex
extraordinar de bine

incredibilul alberto și uimitoarele lui poezii de dragoste


sunt un tip mișto
chiar prea mișto
sunt atât de tare încât ling oglinda când mă privesc
nu aș putea să renunț niciodată să vorbesc despre mine
despre extraordinarele mele poezii
despre toate gagicile care uită la mine ca la ultimul don juan în viață
sunt atât de incredibil
atât de extraordinar încât orice text, orice cuvânt pe care îl scriu
devine o biblie a poeților online
câștig toate concursurile de poezie doar cu numele meu atotputernic
chiar și președintele mă hărțuiește cu tot felul de comentarii lingușitoare pe facebook
sunt sătul de atâta glorie literară încât vreau să o împart și cu voi
muritorlor care îmi slăviți toate poeziile de dragoste
așa că veniți și luați poezie
veniți și luați lumină
veniți și luați iubire
azi e ziua în care sunt în cea mai deplină erecție poetică

poemul taxă


într-o zi am să povestesc tuturor despre viața mea dublă
am să destup o sticlă din vinul adus din Spania
ușa am să o las larg deschisă
voi scoate paharele de la mama, paharele acelea pe care le păstrez pentru ocazii speciale
voi pune masa din bucătărie în mijlocul sufrageriei
și am să las pe oricine va dori să îmi asculte povestea vieții
voi așeza toate pozele cu tine peste tot prin casă
la baie, la bucătărie, la intrarea în apartament
voi scoate cadourile de la tine
voi suna toți prietenii care au plecat de mult dintre noi
pe tata, pe bunicu’, am să le scriu copiilor din Africa despre tine
pentru că toți trebuie să te cunoască
vii, morți, săraci, bogați
absolut toți trebuie să-mi cunoască povestea vieții
și ca totul să fie perfect am să țin un discurs
în mijlocul sufrageriei
un fel de
hai să vă spun și vouă de ce nu ies din casă cu zilele și scriu poezii pe toate site-urile literare
e o poveste lungă
să bem un pahar de vin pentru ea
este aici cu mine
în mijlocul inimii, mă privește și mă mângâie tandru pe spate încurajându-mă
spune-le tot albert
spune-le cât de mult mă iubești

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

Poemul


Motto: ”Aripile păsărilor se curbează într-un mod nemaiauzit

Cerul se apropie de pământ ca un copil în preajma unor ecleruri”

Între nebunie și iubire e o fâșie deșertică

pe care umblu în picioarele goale

mă ustură, mă doare, sângerez, dar eu mă gândesc la tine

și atunci îmi vin în minte scenele din război în care soldații se gândesc în tranșee la iubitele lor

da, alberto

ești îndrăgostit, femeia asta te scoate din trupul tău uscățiv, alberto, te așează pe un platou de argint pentru a te devora fără sare, fără mirodenii

predă-te, alberto, de aici nu scapă nimeni

iubirea asta te transformă

nu îți cresc aripi, nu îți crește nicio altă inimă

ci primește solzi, primești încă două picioare și 10 degete pentru a te putea strecura

totuși, alberto

femeia asta e dragostea ta, e fundația în care ai vrut să crești toată viața

e toată nebunia de care ai fugit toată viața

dar îți place, alberto, recunoaște că îți place

te așezi mereu lângă ea să o săruți pe sâni

să-i miroși părul și să-i asculți inima

și știi de ce ai să stai mereu lângă ea, alberto

pentru că aici e țara ta, aici sunt recoltele tale, amintirile copilăriei, aici crește grâu, aici se coace pâinea, aici sunt toate notele de 1o, extemporalele, toate cărțile de istorie și tot ce ai tu mai de preț pe planeta asta asta, lângă ea, lângă femeia asta lină și frumoasă cu brațe subțiri ca două versuri

poempromisiune


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

Toţi poeţii sunt nişte împuţiţi de moarte


eu mi-am închipuit că poezia trebuie să fie o prințesă cu ochi albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății școlărești dar apoi am cunoscut primul poet adevărat
puțea a alcool ieftin & scump și-o trăsese cu majoritatea femeilor pe care le cunoscuse frumoase urâte deștepte proaste aveau toate ceva în comun un vagin m-am dat un pas înapoi ce imaginație prăfuită de provincial am mi-am zis în gând și am plecat dezgustat de la masă poetul a strigat după mine era atât de beat încât m-a confundat cu o tipă dar nu am zis nimic am strâns din dinți și am continuat să cred în poezie și minunile ei

îmi pierdeam nopțile gândindu-mă că un poet chiar și îngropat în pământ până la buricul lui roz de poet în mijlocul unei procesiuni de lapidare va scrie un vers pentru iubita lui sau se va uita în ochii celui mai apropiat torționar și va vedea un cal cu 8 picioare și 10 perechi de aur

a urmat al doilea poet avea bube pe față și miroasea crunt a transpirație mi-a dat un autograf purta un tricou murdar viva el amor nu am putut să-i privesc bubele purulente prietena lui extrem de drăguță era lângă el îl mângâia tandru pe spate am înnebunit pe loc am vrut să strig la ea nebuno tu nu vezi că ăsta e un nespălat care scrie poeme tandre și doar atât ce vezi tu excitant la el m-am abținut să mă revolt împotriva orbirii ei am pus tot pe seama puterii poeziei am ieșit din librărie cu mâna la nas gândindu-mă că totul e o rătăcire de moment poezia trebuie să fie curată proaspătă toți poeții trebuie să poarte haine mirosind a săpun de levănțică

nu am ieșit câteva zile din casă am dat e-mailuri de protest mi-am închis celularul am ascultat numai muzică de meditație vroiam să mă purific de imaginile scâbroase ale celor doi exponenți umani ai poeziei contemporane

a urmat al treilea poet era o ea o văzusem la un cenaclu la muzeul literaturii înaltă slăbănoagă mergea de parcă avea non stop cârcei la picioare deși în versuri plana cu grație asupra morții m-a invitat scurt hai la o cafea cu rom plătesc eu a zis cu vocea masculină la telefon nu am rezistat tentației fiecare fibră poetică din mine s-a pregătit pentru întâlnirea abisală i-am recitit versurile m-am umplut de dorință de patos de dragoste pură eram aproape de catharsis o întâlnire de gradul plus infinit nu avusesem în viața mea ocazia să cunosc o femeie care își poate expulza inima pe o foaie de hârtie albă și m-am dus o da m-am dus era deja în bar amețită ținea pe masă un celular și un pachet de țigări se cocoșase peste un șervețel și scria nici în ziua de astăzi nu am aflat ce a scris a ridicat o mână în sus și mi-a zis taci nu scosesem niciun sunet nici măcar bună jur dar ea poeta a continuat să zică taci taci taci am plecat speriat peste câteva zile și-a cerut scuze pe messenger îi aminteam de fostul ei iubit cel care o bătea crunt la fund cu pantofii nu m-am putut să mă abțin și să-i spun că mi-e silă de comportamenul ei a replicat că era la menstruație și i se întâmplă lucruri groaznice la menstruație toți bărbații îi aduc aminte de o pereche neagră de pantofi m-a invitat la ea stătea într-o garsonieră pe lângă gara de nord să-mi arate semnele de pe fund cică încă proaspete și mi-a strecurat subliminal printre două emoticoane de tristețe că îi place să facă dragoste fără protecție i-am recomandat scurt un psihiatru și i-am dat ignore

apoi am zis că cel mai bine e să scriu eu poezie în loc să caut poeți mai bine caut poezia și am scris timid câteva poeme de dragoste pentru iubita mea i-au plăcut mult și într-o zi mi-a spus că sunt poet mi-a fost rușine să-i zic că urăsc poeții că sunt toți niște transpirați alcoolici și put a moarte dar mi-a fost oarecum așa să-i spulber plăcerea ei și am încredințat din cap tacit apoi în fiecare zi îi scriam un poem de dragoste o hrăneam ca pe bebeluși cu poeme de dragoste ea se făcea din zi în zi mai frumoasă după fiecare poem strălucea mai mult începea să semene cu o prințesă cu ochi albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății până când într-o zi după ce scrisesem un superpoem de dragoste mi-am dat seama că put a transpirație că sticlele de vin sunt goale sub masă și îmi ieșiseră niște bube grosolane pe obrazul drept ea venit la mine și m-a mângâiat tandru pe spate în timp ce îi declamam ultima mea superpoezie mi-a spus scurt e super hai să facem dragoste ea a încredințat cu bucurie și când am terminat înăuntru mi-am dat seama că poezia e ea te iubesc

Acel râu fermecat


E orb. De ce mi-ar fi milă de el?! Nu-l cunosc, nu mă cunoaşte. Mergem împreună de câteva staţii. Poate o să mai mergem câteva. S-au aşezat alături de noi iar el mi-a zis cu voce joasă că e cald. M-am uitat mirat pe geam. Am replicat că e foarte cald. Apoi n-am mai zis nimic, nici eu, nici el. Ştia că-l privesc. Mâinile sunt umede. Privirile ni se întâlnesc în acel punct din cotidian unde totul este posibil.
-Vrei ochii mei?
-Undeva, departe, este un râu fermecat, dacă te speli pe ochi dimineaţa pe răcoare îţi poţi recăpata vedere.
-Ha-ha! Bălării. Era o întrebare simplă, se răspundea cu da sau nu…
-Nu, merci. Merg spre acel râu.
Tăcerea inundă subtil distanţa dintre noi. Ne camuflăm sentimentele sub tone de apă de mare, sărată şi pline de calamari fantomatici.
-Mai e mult?
Tac, ştiu că nu există nici un râu fermecat. Întrebarea mea a fost de prisos. Tăcerea loveşte cu zgomot toată deşertăciunea din vieţiile noastre.
-Nu, nu mai e deloc mult.
Nu pot decât să privesc pe geamul autobuzului roşu. Trecătorii defilează prin faţa mea, plini de viaţă şi mâncând îngheţată pe băţ.
-Ai vrea să… Tac, e întrebare stupidă.
-Nu, nu vreau.
-Ştii, când eram mic uram copiii care erau roşii în obraji?!
-Te cred, e normal.
-Şi totuşi, nu vrei ochii mei?!
-Eşti drăguţ. Foarte drăguţ. Trebuie să te refuz. Ce te-ai face tu fără ei?
-Mă descurc, sunt atrenat.
-Ştiu. Trebuie să cobor, mi-a făcut plăcere.
Nu-l privesc în ochi, deşi îmi caută cu stăruinţă privirea.
-O zi bună.
Se ridică de pe scaun. Femeia care-l însoţeşte îmi face semne din mâini că e nebun.
Acum îmi pasă, chiar îmi pasă.
Cei doi se pierd în mulţimea veselă de pe stradă.
Trebuie să cobor şi eu. Însoţitoarea mea îmi spune să am grijă că e o treaptă chiar în faţa mea.
-Mulţumesc Amalia, mulţumesc mult.
-Pentru nimic Alberto, pentru nimic.
Ne pierdem în mulţimea veselă care muşcă cu dinţi cariaţi din cotidianul acesta subtil şi sângeros.

Pacientul albastru


Pacientul albastru

-Trebuie să rezişti până la capăt!
Medicul în halat alb îi întinde pacientului în halat albastru o gumă de mestecat.
-Ce să fac cu ea?
-Ia, e cu aromă de căpşuni.
-Doctore, dar mor!
-Şttt! Azi nu moare nimeni!
-Mă doare, mă doare tare!
-Eşti mofturos rău! Mai am şi cu arome de fructe de pădure. Vrei?
-Nuu, mă doare, mă doare…
-Ok-ok, am înţeles, mi-ai mai spus asta. Vrei să vorbim despre durere?
-Când îşi face efectul morfina?… Vreau să adorm, vreau să nu mai simt durerea.
-Ce morfină? Aaa, păi nu te operăm acum, facem doar o simulare. O să-ţi arăt bisturiele mele, masca de anestezie, forcepsul şi pe asistentele din dotare.
– Ce?
-Mâine este ziua cea mare, acum te vei obişnui cu sala de operaţii, e noul tratament ce ni s-a recomandat de la centru.
-Păi eu ce sunt, cobai?
-Termină, nu fi prost, îţi repet: azi nu moare nimeni.
-Probabil, dar de unde ştii doctore? Mi se pare o butadă ieftină doar pentru a linişti pacienţii suferinzi de cancer în stadiul terminal.
Doctorul tace, pacientul tace, toţi tac. E rândul asistentelor să se rotească în cerc în jurul mesei de operaţii cu zâmbete ironice. Toţi repetă, inclusiv pacientul în halat albastru, cu voce tare ca şi cum ar implora o zeitate supremă: „Azi nu moare nimeni, azi nu moare nimeni!”… Secundele trec, apar minutele neşfârşite. Pământul îşi continuă traseul pe ruta prestabilită cu aceeaşi devoţiune bine-cunoscută. Distanţa şi durerea se reflectă asimetric în fainţa albă din camera de operaţii. Timpul parcurs de protagonişti între secunda 23 şi minutul 44 e pledoarie pentru invinicibilitate cotidianului, e ca o reclamă la un parfum scump în care toţi actorii, frumoşi şi tineri, fumeză din acelaşi trabuc scump şi povestesc, râzând în hohote, despre o vară perfectă.
Ştim că, uneori, moartea e doar o poveste despre spartul nucilor între palme şi lupta dintre 2 gladiatori orbi.
Ciudat, pacientul acesta în halat albastru e ca un zeu exilat pe o masă de operaţie. Regatul lui a rămas undeva departe şi se sfârşeşte acolo unde începe durerea.
Mâine o să moară. E de preferat să moară mâine.

Spectacol amânat sine die


Motto:
“Un om care ucide un alt om, este un asasin; un om care ucide milioane de oameni, este un cuceritor; un om care îi ucide pe toţi, este un Dumnezeu” – Jean Rostand

Isus merge alături de mine, nu oboseşte niciodată. Când mă descalţ să trec scena, se face pod prin sala de spectacol, atunci nu mă ud cu angoasele lor, picioarele rămân nemutilate; dacă îmi este cald îşi scoate pielea, face umbră, nici măcar o albină nu mă poate înţepa; dacă îmi este sete se taie la mână şi-mi întinde palma.
În cameră trage storurile, nu-i place să fie văzut de vecini, deşi sunt convins că şi ei au varianta lor de Isus, care le spune „bună dimineaţa” şi care prinde porumbei de la fereastră pentru extispicinare.
Numai că al meu este tangibil, are sânge de om, stă în bucătărie cu mine, mă priveşte, aici nu prea e în lumea lui, nu-i place zgomotul făcut de mixer, preferă doar o salată. Colecţionează zile însorite, le pune bine într-un caiet special, le presează ca pe nişte flori într-un ierbar. De ce face toate astea? Nu ştiu, nu l-am întrebat, dar ştiu că atunci când sunt trist, se duce spre raftul din bibliotecă unde-l ţine, dar nu l-a deschis niciodată până acum. Numai când îl văd că se ridică încep să zâmbesc, tot timpul mă gândesc că este vorba de o ghiduşie, şi încep să râd, ştiu că poate face minuni cu el, deşi el se uită mirat.
Încerc pe cât pot să nu plagiez moartea, cu toate că mulţi au încălcat regula, trebuie să ţin cont de părerea lui: ”Moartea este un film SF”, mi-a spus ieri, devin invizibil, levitez într-un Star Trek personal, pot lua diverse forme, chipuri infinite. Sunt un Odo etern, protagonist în viaţa ta acoperită de cortină.
De cele mai multe ori vreau să fiu electrician, să îţi aşez cu mâinile lumina pe obraji, fără ca tu să mă vezi. Sunt scaunul, patul, podeaua; sunt taxatorul de bilete, eroul principal, rochia, boxele, minotaurul; am presentimentul că ştii despre mine, că mă poţi vedea, şi totuşi taci, bacantă stradală, mă ascunzi sub piele, eşti coautoare la crimă, amprentele au fost găsite pe inima mea.

Felii de roşii şi cuţite albastre -exerciţii-


Împreună vom merge să cumpărăm roşii. Da, să cumpărăm roşii. Roşii mari, zemoase. Vom alege un cuţit mare, din sertarul cu cuţite. Un cuţit mare, cu mâner de plastic albastru şi vom tăia roşiile felii-felii. O sacoşă întreagă, de plastic transparent. Masa va fi plină de roşii feliate. Multe. Toată masa. Nu contează că unele felii vor cădea pe jos. Probabil că vor cădea. Da, mai mult ca sigur. Câteva felii de roşii vor cădea. E normal, e foarte normal să cadă pe parchet. Eu ştiu că nu toate feliile de roşii au loc pe masă. Oricât de mare e masa unele felii nu-şi găsesc locul pe masă. Se poate demonstra matematic. Feliile de roşii la puterea a 4-a, masa, radical din suprafaţa mesei, plus greutatea mânerului de plastic duc la un rezultat straniu. Pe mine nu mă intrigă. Sunt obişnuit cu mânere de plastic albastre. La serviciu tai pâinea cu un cuţit cu plăsele albastre. Nu pot tăia roşii la muncă. Nu le pot tăia felii-felii. Îmi tremură mâna. Îmi tremură scandalos de tare. Apuc cuţitul albastru încerc să tai o roşie felii-felii. Mâna începe să-mi tremure. Constant. Vibrează. Colegii mă privesc. Li se pare normal să-mi tremură mâna. Nimeni nu taie roşiile felii-felii la serviciu. Nu poate nimeni. Toţi ştim că acel cuţit cu mâner albastru nu e de vină. Fiecare purtăm în servietă alături de pâine, eugenii şi ceapă verde, un cuţit albastru. E un sacrilegiu să nu porţi cu tine acel cuţit albastru. La piaţa toţi comercianţii păstrează sub tejghea un cuţit albastru. E legea cuţitului albastru. Toţi o ştim. Comercianţii pot tăia fără probleme roşiile felii-felii. S-a demonstrat ştiinţific că orice cuţit cu mâner albastru poate fi o armă letală în mâna unui comerciant oarecare. Nici un comerciant nu taie roşiile felii-felii, muşcă din ele, muşcă cu zgomot. Sucul de roşii li se scurge încet pe bărbie, pe gât, pe halatul alb de comerciant. Sucul de roşii e roşu. Aşa trebuie să fie. Roşu. Cuţitul trebuie să aibă mâner albastru, aşa trebuie sa fie, albastru. Iarba e verde. Cerul albastru. Masa e plină de roşii feliate. Sacoşa transparentă de plastic e goală. Am aruncat-o pe jos. Printre feliile de roşii căzute de pe masă. De ce se poate tăia doar cu un cuţit albastru roşiile? Nimeni nu ştie. Dar toţi tăiem roşiile cu un cuţit albastru. Absolut toţi. Chiar şi trecătorii de pe stradă folosesc un cuţit albastru pentru a felia roşiile. În apartamentele lor mizere, pline de gândaci şi firimituri căzute sub canapele, există un cuţit albastru şi o sacoşă de plastic transparentă. Există şi o masă plină de felii de roşii, unele felii sunt căzute pe jos. E normal, e normal. Toţi călcăm în apartamentele noastre pe felii de roşii. E un ritual. E o cutumă.
Roşiile se vor tăia felii-felii cu un cuţit albastru.
Roşiile sunt de culoare roşie, halatul e de culoare albă, cuţitul e albastru, cerul e albastru, iarba e verde, sacoşa e incoloră.
Întotdeauna sacoşa e transparentă.
Azi e o zi perfectă pentru a felia roşii. Cerul e albastru, iarba e verde.
E o zi perfectă pentru practicarea ritualului.
Şcolarii învaţă cum trebuie feliate roşiile. Doar cu un cuţit cu mâner albastru.
Nu e nimeni atent. Eu sunt cel mai atent. Repet, cuţitul e albastru, cerul e verde, iarba e albastră, sacoşa e plină de roşii feliate. Da. Roşii feliate şi cuţite albastre. Multe cuţite. O masă plină de cuţite. Cuţitele stau împrăştiate aleatoriu printre feliile de roşii pe masă. Unele cuţite au căzut sub masă. E o plăcere să călcăm desculţi printre cuţite albastre şi felii de roşii. Sângele se amestecă cu sucul de roşii. Comercianţii sunt în halate albe pline de suc de roşii. Şi poartă la brâu, cu mândrie greu disimulată, un cuţit albastru.
Pe stradă toţi trecătorii păşesc cu papucii lor chinezeşti, de vară, printre felii de roşii şi cuţite albastre. Unii aleargă. Ca şi cum s-ar afla pe o pajişte. Nu e nimeni atent. Eu sunt cel mai atent. Repet, cuţitul e albastru, pajiştile sunt imense, cerul e albastru, iarba e înaltă plină de greieri şi cuţite albastre. Trecătorii au papuci. Trecătorii au papucii roşii, uşori, de vară. Se duc spre pieţe. Vor cumpăra de la comercianţi sacoşe de plastic transparente pline de roşii. Roşii mari, zemoase.
Se vor refugia în apartamentelor lor mizere şi vor începe ritualul de feliere a roşiilor cu acele minunate cuţite albastre. Mesele vor fi pline de roşii feliate. Multe. Toate mesele. Nu contează că unele felii vor cădea pe jos. E o lege a firii. Ca şi cum am spune: iarba e verde.

poem simplu


trecuse ziua aceea destul de clar
oprisem în câteva gări care semănau cu mine
erau înalte, goale de oameni şi cuvinte aproape şterse pe ziduri
când a venit noaptea dorul de tine
mi-a pus mâna pe piept ca un părinte îngrijorat
atunci te-am simţit lângă mine
am ştiut că lipsa ta mă transformă într-un lucrător în slujba iubirii
nu trebuie să mă opresc niciodată din datoria asta
nu dorm, nu mănânc, fumez mult şi nu am weekenduri niciodată
căci tu eşti o femeie care începe din dreptul inimii mele
ocoleşte planeta de două ori şi se opreşte tot în dreptul inimii
te voi găsi oriunde m-aş naşte

trăim în republica iubirii


aici găsim mereu timp să ne atingem mâinile
se ne sărutăm pe bănci, să facem împreună duş
tu eşti eroina mea, eu sunt eroul tău
şii trăim în republica iubirii
aici nu votăm niciodată, avem un parlament mare cât un volum de poezie
avem şi legi foarte complexe şi complete
cum ar fi
eu te iubesc, tu mă iubeşti, noi ne iubim

dragostea se aplică în mod concret, zilnic
ca un plasture peste inimă

datoria mea e să te mângâi pe frunte până adormi
tu trebuie să-mi faci săptămânal ciorbă de perişoare
iar dacă nu respectăm aceste legi
primim pedepse severe, drastice
care nu pot fi înţelese de ceilalţi şi nu le pot expune aici
pentru că ar putea crede că suntem sado-masochişti

în general iubirea noastră e un micromecanism pe care îl purtăm în piept
l-am primit fiecare atunci când ne-am cunoscut

ţine loc de inimă, de plămâni, de palme
şi ştii ce e frumos
odată ce am intrat în republica asta
şi tu şi eu nu vom putea ieşi nicodată teferi
pentru că paşapoartele noastre au valabilitate doar în interiorul celuilalt
nu potem evada decât în celalalt

dar până acum niciunl dintre noi nu a renunţat la cetăţenia iubirii

de ce avem nevoie pentru a scrie un poem de dragoste


în primul rând, primordial, esenţial
am nevoie de tine
zâmbind
în bucătărie, pe faleză, căutând conuri sau melci
în rochia neagră sau purtând doar cămaşa mea albastră
apoi am nevoie de o inimă plană ca o foaie de sugativă
pe care se vor aduna toate victoriile noastre
se vor sedimenta aici, vor lăsa cicatrici
ca pe blana unui leopard, nişte semne distinctive care vor face inima mea unică
apoi iar am nevoie de tine
undeva departe tristă la fel de frumoasă ca atunci când te-am sărutat în sala de aşteptare
ne mai trebuie încă un ingredient
aproape imposibil de găsit
urmele hematiilor tale pe buzele mele

(pentru că eu cred că un poem de dragoste e mereu un poem carnivor)

în general când iubeşti cu adevărat nimic nu îţi rămâne ascuns
îngerii, fluturii, Dumnezeu, zilele, nopţile, sânii, celulele albe&roşii, vaginul etc
tot, absolut tot
stau în jurul meu precum alimentele vitale pe masă
tu doar întânzi mâna şi te înfrupţi
iar la final
avem nevoie şi de o moarte mică, în miniatură
ea reprezintă toate clipele când sunt departe de tine
şi îmi lipseşti

scrisoare de dragoste


am terminat de fumat şi mă gândeam la zâmbetul tău şi m-am întrebat unde se duce toată dragostea mea când n-o să mai fim împreună toate tranşeele pe care le-am săpat ce se va întâmpla cu ele oasele mele vor mai aşeza ca o brumă peste oasele tale nu cred nu cred ştii ce cred eu că se va întâmpla cu toată dragostea mea va fi ca o pânză plină de semne ciudate iar alături va sta un dicţionar minuscul al iubirii noastre fiecare cuvânt fiecare întâmplare are o explicaţie cât se poate de specială şi de aceea va fi nevoie de acel dicţionar minuscul pentru a înţelege dragostea expusă toată dragostea din pânza aceea mă rog e o scrisoare de dragoste destul de fatalistă adică vorbeşte de un final în loc să descrie o bucurie a iubirii dar zilele astea am fost destul de trist şi m-am gândit doar la iubire ca la un final ca la un film în care aştepţi mereu să se termine prost în care îţi va rămâne de plătit multe datorii în care mor singur în tranşee şi nu ştiu dacă tu mai eşti alături de mine sau nu mă rog la finalul scrisorii trebuie să-ţi spun că deşi astăzi a fost o zi mohorâtă de martie eu am remarcat multă lumină pe stradă şi oamenii mi s-au părut mai veseli şi ştiu şi de ce pentru că mi-am dat seama că dragostea nu moare niciodată pentru că dragostea e un fel de animal care trăieşte în mine ascuns îmi mănâncă oasele îmi bea sângele îmi muşcă inima şi intestinele şi totuşi am grijă de animalul ăsta îl las să-mi facă rău şi ştii de ce pentru că te iubesc

În subsolurile poliţiei – El sueño español


Era o dimineaţă oarecare. Un bloc aproape finisat în formă de U plin de muncitori: spanioli, români, marocani, ecuadorieni, bulgari, etc. O armonie aproape completă, în perioada în care Spania avea nevoie de mână de lucru de peste hotare. Calificaţi sau nu, avea nevoie de oameni. Mecanismul era simplu: băncile aveau extrem de mulţi bani de cheltuit aşa că, finanţau construcţia de apartamente, pe care apoi le vindeau la suprapreţ prin intermediul creditelor ipotecare. Şeful obişnuia să facă ture prin parcurile oraşului pentru a recruta forţe proaspete. Românii care nu aveau unde să doarmă obişnuiau să îşi petreacă nopţile pe malurile împădurite ale Ebronului sau prin parcurile mari. Aici găsea din belşug materie primă: aproape toţi pretindeau că sunt meseriaşi, sau, cel puţin, munciseră anterior în construcţii. Adevărul era că şefului nu-i păsa prea mult de pregătirea profesională a acestora, pe el îl interesa doar să respecte cerinţele şefului de şantier: ”Adu-mi 5 oameni pentru o lună, 2 meseriaşi şi 3 salahori!” , ”Mai adu-mi încă 3 pentru curăţenie.” Şi tot aşa. Li se dădeau o salopetă, o cască, o pereche de bocanci, eventual o pereche sau două de mănuşi şi erau trimişi la muncă pe şantier. Nici unul nu avea documentaţia legală dar asta nu era o problemă. Şeful de şantier accepta tacit ca acei ilegali să intre în şantierul lui fără documentaţia necesară presat de termenul de executare al lucrării, banca era mulţumită că apartamentele se vor vinde, statul era mulţumit şi el că îşi încasa taxele şi impozitele aferente. Muncitorii adunaţi din parc putea trimite şi ei acasă un pumn de euro. Era un cerc vicios în care toată lumea câştiga. Fericirea atingea cote maxime. Spania se îndrepta cu paşi repezi spre locul opt în ierarhia mondială. Economia se baza în principiu pe turism şi pe construcţii. Aşa că românii care veneau în Spania erau absolut toţi ingineri, maiştrii, meseriaşi sau salahori. România livra Spaniei doar constructori. Îmi venea să râd când mă gândeam că pest 80 la sută nu ţinuseră niciodată o mistrie în mână în România.
Asta era şi cazul celor patru români de etnie rromă care s-au amestecat în dimineaţa aia în vestiar printre noi.
-Dă-mi, frăţică, şi mie o cască. Mi s-a adresat unul dintre ei, cu un tupeu specific.
-Vezi şi tu pe acolo, şi i-am indicat un loc după o canapea de lemn unde se obişnuia să se arunce căştile folosite.
A ales una galbenă, şi-a aşezat-o şmechereşte pe cap adresându-se unuia dintre ei.
-Cum îmi stă, mânca-ţi-aş?!
-Eşti şucar, să moară mama!
A râs ştirb.
Eram aproape 30 de români din firma de construcţii a şefului în acel şantier. Firmă de construcţii sună pompos rău. Era vorba de un birou, 2 secretare, o magazie de scule, 15-20 de maşini la mâna a doua sau a cincea în care muncitorii plecau spre diferite şantiere în fiecare dimineaţă şi cam atât. Aaa, şi bineînţeles cei aproape 150 de muncitori. Firma de construcţii, cu ghilimelele necesare, se ocupa cu închiriatul muncitorilor, cu plasarea lor pe diferite şi variate şantiere din Spania. Practic, ”firma de construcţii” a şefului nu construia nimic de la fundaţie la acoperiş, doar închiria mâna de lucru altor firme mai mari. Era o practică des întâlnită în Spania, mulţi români se privatizaseră în stilul ăsta. Din aceşti muncitori cam 90 la sută erau români şi cam 10 la sută din totalul muncitorilor aveau documente legale de muncă. Halucinant, nu?
Peste cei 30 de români era responsabil un lungan deşirat, pe numele lui de botez Vali. Vali Căpşună. Cu un tupeu fantastic, vorbea defect spaniola şi obişnuia să ţipe la toată lumea. Inclusiv la şeful de şantier spaniol. Oricare ar fi fost el. Exact ce-i trebuia şefului. Urma să-i dea şi un bici şi deja aveam o plantaţie plină de români peste care se auzeau doar zbierăturile isterice ale lui Căpşună.
Căpşună purta întotdeauna un caiet studenţesc la subțioară, făcea prezența de 3 ori pe zi și se simțea excelent când putea umili pe cineva. Avea o slăbiciune însă. Era ușor de manipulat dacă era periat de subalterni. Mă rog, fost caporal în armata română de după revoluție, obișnuia să ordone prin țipete orice. Țipa la telefon, țipa la masă, țipa de pe scaunul de wc, țipa de pe acoperișul blocului. Îi plăcea să se impună prin țipete și evident țipa la nevastă-sa, la soră-sa, la rude, la toată lumea. Era în extaz când suna șeful de șantier și îi cerea 2-3 oameni pentru o corvoadă oarecare. Se împăuna, deschidea caietul studențesc și își alegea victimele. Apoi începea să le strige ca disperatul numele prin șantier. Când nefericiții ajungeau în fața lui erau tratați ca niște sclavi. Repet, îi lipsea un bici și un accent de texan.
Căpşună s-a apropiat de cei 4 noi veniți ca un uliu de niște pui de găini.
-Voi ce știți să faceți?
Cei patru s-au uitat unul la celalalt, au strâns rândurile și au dat din umeri. Adică nimic.
Cireașa a prins aripi, era momentul să își arată superioritatea.
-Me cago en Dios, otra vez peones??? Aproape jumătate din muncitori aflați în vestiar nu au înțeles înjurătura lui Căpşună în spaniolă. ”Mă cac în d-zeu, iar salahori?” Apoi a început să-i interogheze amenințător.
-Când v-a adus șeful și pe voi? Numai necalificați îmi aduce. Mie aici îmi trebuie meseriași, în pula mea. Toata lumea știe să dea cu mătura, am nevoie de meseriași.
Se exprima de parcă toate apartamentele din șantier se construia pentru el.
Unul dintre cei patru a replicat timid.
-Da’ numai ţipa aşa, frăţică, mânca-ţi-aş pula ta!
Căpşună s-a întors cu spatele la ei. Era nemulţumit, cineva încerca să-i ştirbească autoritatea. A zbierat la un muncitor tot de etnie rromă.
-Bă, Luchianeeeee! Ăştia sunt de ai tăi, bă!
Dar a fost un strigăt normal, nu avea să-i comunice nimic, doar îşi reglase tirul zbierăturilor matinal.
Acesta s-a prezentat rapid în faţa lui studiindu-i cu atenţie pe cei patru.
-De unde sunteţi, bă, mânca-v-aş?!
-Hai, lasă-i, Luchiane, că am treabă acum. S-a rățoit șeful ureletelor.
Căpşună a deschis caietul studenţesc gândind cu voce tare. Era un truc prin care impresiona.
-Unde să vă bag şi pe voi? Se uita în tavan, în caiet, apoi spre cei patru şi tot aşa.
S-a ridicat în picioare brusc. Unde să vă bag?
După un moment de inspirație a continuat delirul ureletelor.
-Ioaneee! Ia-i pe ăştia doi la tine la cărămizi. Vezi dacă nu fac treabă să mă anunţi. Îi zbor imediat. Printre cei 2 era şi cel care încercase să-i domoleze tonul. Căpşună se răzbunase, ”la cărămizi” însemna o muncă extenuantă pentru un salahor.
Mai rămăseseră doi muncitori.
-Albertoooooooooooooo!
Fumam liniştit cu Victoraş într-un colţ al vestiarului care puţea a picioare transpirate, ciorapi infecţi, salopete jegoase şi bocanci nespălaţi cu lunile. Era un miros aproape sufocant dar ne obişnuiserăm cu toţii.
-Da, Căpşună!
-Ia-i pe ăştia doi cu tine la măturat. Dacă nu fac treabă, mă suni! S-a uitat şpanchiu la cei doi. Bă, aici nu merge cu fofârlica, toată lumea munceşte, în pula mea, ați înțeles?
Cei doi s-au simţit direct atinşi.
-Muncim, sefu, trăiască familia ta, cum să nu muncim? Că de asta am venit aici, să muncim, ce pula mea?!
Cei doi erau cumnaţi. Din Argeş. Aveau lanţuri de aur groase la gât şi inele mari tot de aur la degete.
Le-am dat două mături mari de sârmă şi i-am trimis într-un apartament la parter să facă curăţenie acolo.
-Bă, să nu staţi că dacă vine Căpşună pe neveu şi vă prinde, vă trimite acasă pe jos!
-Cum să stăm, bă? Eşti nebun la cap? Noi am venit să muncim aici, nu să frecăm pula.
-Io v-am zis atâta tot.
I-am privit fără prea multă încredere. Aveam câțiva amici de etnie rromă pe care nu-i schimbam nici pe toți miniștri de la palatul Victoria, dar tipii ăștia mi s-au părut bănuitori. Lanțurile de aur de la gât, în loc să mă linișteașcă mi-au stârnit dubii. Îi priveam cum studiază distrați măturile din dotare. Probabil că era pentru prima oară în viața lor când intraseră într-un șantier pentru a munci. Aveau celulare scumpe și vorbeau între ei ca și când erau în inspecție aici.
De mine s-a apropiat un amic din Brăila, Marian. Mi-a făcut semn din ochi cu subînțeles arătând spre cei doi. Era clar, și lui îi păreau suspecți. Puteau fi niște proxeneți cu probleme sau niște hoți care se ascundeau. Sau naiba știe ce puteau fi, dar nu păreau niște muncitori recoltați de șef din parc sau veniți cu autobuzul din România pentru a-și rupe oasele pe șantierele spaniole. Avea pielea mâinilor prea fină. Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce Marian mi-a strecurat în trecere.
-Mă duc să-mi iau pașaportul din vestiar, țiganii ăștia par periculoși.
Aproape toți purtam pașapoartele cu noi, deși era riscul enorm să fim opriți pe stradă de poliția spaniolă și expulzați mai ușor în România pe baza actului de idenitate. Dar nu luam în seamă riscul ăsta.
-Stai că vin și eu.
Puteau fi niște hoți de pașapoarte, Marian avea dreptate așa că l-am urmat în vestiar căutând în dulapul meu blugii în care îmi lăsasem pașaportul roșu pe care scria cu litere aurii ”ROMÂNIA”.
Trebuia să fim prevăzători. Inamicul nostru numărul unu nu era polițistul spaniol, n-a fost niciodată, inamicul nostru principal era propriul nostru conațional, cel care-ți fura pașaportul, țigările, sculele de muncă, jobul sau mâncarea din frigider sau din rucsacul din vestiar.
Mi-am luat pașaportul din blugi și am ieșit în curtea interioară a blocului. Era o dimineață superbă.
Mi-am pus la căști Paraziții – ”Vicii”, mi-am aprins o țigară și am început să mătur cu râvnă. I-am urmărit cu coada ochiului pe cei doi nou veniți aflați în grija mea. Prin fereastră se vedea clar că munceau. Victoraş era lângă mine cu veşnicul lui zâmbet în colţul buzelor. Mi-a făcut semn să-mi scot căştile din urechi, vroia să-mi spună ceva.
-Cine sunt zburătoarele astea de la parter?
-Nu ştiu, azi e prima zi aici.
-Dă-mi o ţigară.
I-am dat.
-Greu cu banii ăştia… A oftat şi s-a apucat să măture cu îndârjire în jurul lui.
Ridicam din timp în timp ochii să privesc în jurul meu. Totul era perfect. Câţiva marocani acopereau un perete cu mortar chiar în faţa mea. I-am salutat, m-au salutat şi ei. I-am căutat din priviri pe cei doi noi veniţi. Munceau.
Prin dreptul meu a trecut Căpşună. Mergea grăbit şi vorbea tare la telefon. Ţinea nelipsitul caiet studenţesc în mână. Mi-am scos căştile şi i-am zis lui Victoraş.
-Ăsta o să facă atac de nervi în curând.
Victoraş s-a uitat lung la mine.
-Mai dă-l dracului de lungan. Vroiam să mă dea afară. I-a zis şefului că sunt puturos şi că sunt bun doar de şofer.
Măturam încet şi plictisit oarecum. Mă gândeam la pauza de masă şi la faptul că aveam câteva sandvişuri pentru toată ziua. Azi va fi cald şi ieri a fost, de fapt, aici e mereu cald, în fiecare zi e cald. Mi-am pipăit discret paşaportul, era acolo. Uneori am senzaţia că lucrurile dispar pur şi simplu. Nu am pierdut nimic în viaţa mea. De ce să pierd?
Paraziţii aveau dreptate: viaţa asta înseamnă un amalgam de oamenii plin de vicii strânşi la un loc.
Victoraş zâmbea şi mătura şi el. Numai zâmbăreţi pe şantierul ăsta. Mi-a făcut semn să-l ajut să ridice o bară grea de fier lăsată în pană de timp la întâmplare de una din macaralele turn.
Mi-am apropiat şi am ridicat cu două mâini bara. Era grea, foarte grea, probabil avea undeva la 70 de kilograme. În România hoţii de fier vechi ar fi făcut-o bani în câteva ore. Dar nu şi în Spania. Aici materialele de construcţii zac aruncate peste tot.
Statistic vorbind la fiecare bloc de 8 etaje construit poţi face şi o vilă drăguţă cu materialele rispite alandala. Şi dacă nu eşti pretenţios, poţi face chiar şi două. Depinde de tine. Dar mă rog, depinde de tine.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin cap în timp ce mutam împreună cu Victoraş bara grea de fier. România rămăsese departe cu salariile de rahat şi toţii românii din România care muncesc doar pentru a supravieţui. Aici e Spania, aici e occidentul, toţi ieşim să ne relaxăm după o zi de muncă la o cafea sau o bere într-un bar pentru a ne relaxa.
Mi-am reluat activitatea în timp ce încercam să-i supraveghez pe noi veniţi.
Vreo două minute nu am ridicat privirea din du-te vino executat de mătură mare de sârmă. Măturam cu îndârjire, ca şi când eram în mijlocul dormitorului şi aşteptam oaspeţii care mă vor felicita pentru curăţenia exemplară din casa mea.
Am simţit în aer o mişcare neobişnuită. Ceva bizar, ca un fenomen meteorologic care apare odată la 100 de ani.
Am ridicat privirea. La câţiva metri de mine era un bărbat cu un tricou portocaliu cu o mapă în mâna stângă şi o borsetă neagră prinsă de cureaua pantalonilor de stofă.
În primă instanţă am crezut că e un alt şef al şantierului care stătea mult prin birou sau, mă rog, cineva de la protecţia muncii, deşi nu avea casca regulamentară.
Părea foarte sigur pe el, ca şi când mai fusese de zeci de ori în şantierul acela de la marginea oraşului. S-a apropiat de Victoraş pentru că el era mai aproape decât eram eu situat.
Victoraş, în ciuda celor 7 luni de când se afla în Spania, nu ştia mai mult de 25-30 de cuvinte în spaniolă şi câteva fraze foarte scurte, uzuale. Însă, ca toţi românii care nu vorbeau fluent spaniola, pretindea că înţelege aproape la perfecţie. Dar era fals din simplu raţionament logic că dacă înţelegeai tot puteai şi comunica la reciprocitate.
Ceva era în neregulă: străinul aproape chel l-a întrebat ceva pe Victoraş aproape în şoaptă. Victoraş l-a privit puţin contrariat, ceva de genul: „Ce pula mea mai vrei şi tu la ora asta? Nu vezi cât e ceasul? E aproape de pauză!” şi a dat din cap că nu înţelege. Străinul calv nu s-a impacientat, a scos din buzunar ceva ce nu am distins prea bine, părea o legitimaţie, şi i-a arătat-o lui Victoraş. Am auzit apoi clar.
-Donde sta el encargado? (Unde-i responsabilul?)
Victoraş a privit hipnotizat obiectul din mâna străinului înalt şi subţire şi i-a răspuns jumătate în română, jumătate în spaniolă.
-No ştiu. Era por aqui. (Nu ştiu, era pe aici.) Indicând vag clădirea din faţa lui.
Deja avea o culoare stranie a feţii. Mie îmi venea să râd de acel „era por aqui”.
Tricoul portocaliu s-a întors spre blocul indicat.
Victoraş s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu groază.
-Am pus-o. Poliţia!
Deşi îmi vorbise în şoaptă, am avut impresia că a auzit tot şantierul.
În următoarea secundă am observat scurgându-se prin intrarea în formă de U a celor 3 blocuri un poliţist de la Nacional (Policia Nacional – Poliţia Naţională). Apoi încă unul, şi încă unul, şi încă unul.
De abia atunci am realizat că e grav şi că tipul în tricou portocaliu îi arătase lui Victoaş legitimaţia de poliţist. M-am oprit din măturat. În următoarele 10 secunde toate flexurile din şantier s-au oprit brusc. Parcă cineva întrerupsese toate circuitele vitale ale şantierului. Peste tot se lăsase o linişte ciudată, apăsătoare.
Oare există scăpare?
Eram nedumerit. Ce vroiau toţi acei poliţişti în uniforme albastre?
Din liniştea aia ciudată a apărut brusc lângă mine Marian. Avea o faţă de condamnat la moarte. Extrem, foarte speriat.
-Suntem înconjuraţi. Tot şantierul este înconjurat! Sunt cel puţin 10 dube albastre afară şi două cordoane de poliţişti în jurul şantierului. Nu avem unde să fugim.
Am procesat avalanşa de informaţii greu. Ce vor toţi aceşti poliţişti de la noi? Că doar nu furaserăm nimic.
Brusc am avut revelaţia. Un marocan care avea permis de muncă s-a repezit spre poliţistul calv fluturându-i speriat permisul de muncă prin faţa ochilor.
-Tengo la residencia! (Am permis de şedere!) Aproape că scâncea.
Deci asta vor. Vor să ne vâneze pe noi, pe cei „fără acte”, „sin papeles”.
Sunt terminat. Nu am nimic în regulă, nu am nimic legal. Sunt mai bine de 9 luni aici, viza mi-a acoperit doar primele 3 luni de şedere. Am înghiţit în sec privind cu invidie la documentul plastificat din mâna marocanului. Nu voi avea aşa ceva niciodată în viaţa mea, o asemnea legitimaţie extraordinară, nici dacă mi-aş vinde un rinichi.
Marian mi-a dat un ghiont în coaste.
-Hai să fugim în subsol.
Deja aveam impresia că suntem într-un film cu piraţi. Dar Marian avea dreptate, era loc de fugă: era vraişte în curtea interioară, poliţişti în civil, poliţişti în uniformă, şefi, români, spanioli, ecuadorieni, bastoane de cauciuc, o mulţime de limbi. Şi mai presus de toate, se părea că nimeni nu ştia care va fi următoarea procedură.
-Ia şi tu un pop pe umeri şi fă-te că ai treabă!
Am ridicat un pop folosit şi plin de ciment şi l-am urmat nonşalant. Ne-am strecurat prin mulţimea confuză şi am coborât rapid treptele care duceau în subsol, acolo unde se aflau boxele viitorilor locatari şi parcarea subterană.
Marian mergea în faţa mea. Nu-i puteam vedea ochii. Era o tensiune mare. Oare există scăpare? Acum 7 minute măturam liniştit cu gândul la sandvişuri şi acum sunt hăituit de poliţie prin subsoluri. Vai de viaţa ta, Alberto!
-Para! Que haceis aqui? (Stop! Ce faceţi aici?)
Era o voce autoritară. În cvasi întunericul din subsol am observat vestonul reflectorizant al namilei care strigase la noi. Scria mare cu litere de tipar pe el „POLICIA”
Eram prinşi.
Marian s-a blocat instantaneu şi nu a putut replica decât ceva stupid în cea mai pură română.
-Şi noi pe aici…
Poliţistul uriaş ne-a privit cu neîncredere. Eram suspecţi cu popii ăia pe umeri mai ales când afară avea loc o razie a poliţiei. Părea că ştie mai multe decât noi acel uriaş cu veston reflectorizant.
-Todo el mundo fuera! Teneis que parar el trabajo! (Toată lumea afară. Opriţi munca!) Şi cu un gest autoritar ne-a arătat prin întunericul difuz scările care duceau la suprafaţă.
Am aruncat popii de pe umeri, strategia noastră eşuase. Nu mai aveam chef să mă joc de-a hoţii şi vardiştii. Ce puteau să ne facă? Să ne trimită în România. Aşa, şi? Să ne plătim biletul de avion la întoarcerea în România. Dar ei de ţeapă nu au auzit? Ha-ha!
Parcă gândind la fel, Marian a aruncat şi el popul de pe umăr renunţând la deghizarea hazlie.
-Aştia vor să ne trimită în România cu avionul. Păcat că nu am luat banii.
Atunci am realizat tragedia: şeful ne datora banii pe aproape 3 luni de muncă. Urma ca în 3 zile să înceapă să facă primele plăţi. Stai să vezi că nu ne mai dă niciun ban şmenarul ăsta.
Marian era în aceeaşi situaţie, exact în aceeaşi situaţie, el avea de luat însă câteva sute de euro în plus faţă de mine. Avea de luat, eu aveam de luat, toţi aveam de luat.
-Măcar de ar fi aşteptat până când luam banii.
-Mda. Atat am putut să spun, un „mda” anemic. Situaţia nu era deloc roz. Fără bani şi cu poliţişti în jurul nostru.
Când am revenit la lumina zilei treburile începuseră să se organizeze. Muncitorii fuseseră dispuşi pe naţionalităţi. Români, spanioli, marocani, ecuadorieni, bulgari, georgieni. Exact după numărul lor, românii erau cei mai numeroşi.
Şeful de şantier era un tip extravagant. Avea braţele pline de tatuaje, venea la şantier cu o motocicletă zgomotoasă, purta veşnic ochelari de soare şi îşi lucra muşchii după program. Acum era în grupul românilor şi avea o discuţie aprinsă cu Căpşună.
-Me han discho que se ha robado un palete de yeso. (Mi-au spus că s-a furat un palet de saci cu gips.)
Căpşună, cu toate că era un lingău notoriu, nu era deloc prost.
-Me cago en Dios. Toda esa policia por un palete de yeso? No me jodas! No me lo trago, Jose-Armando! (Mă cac în D-zeu! Toată poliţia asta pentru un palet de gips. Nu mă fute! Nu înghit povestea asta, Jose-Armando!)
De fiecare grup a început să se apropie tipul chel împreună cu o femeie foarte vorbăreaţă. Le cereau documentele de rezidenţă.
În scurt timp se vor apropia şi de noi, de grupul nostru, al românilor, cel mai numeros. Am încercat să-i număr pe toţi. Ştiam că la apelul de dimineaţă fususerăm 35. Acum nu reuşisem să număr mai mult de 29.
Cei 5 marocani scăpaseră repede. Toţi aveau permise de şedere în regulă. Erau însă destul de traumatizaţi de numărul poliţiştilor. La fel şi cei 3 bulgari.
Problemele au început la grupul ecuadorienilor. Doi dintre ei au fost daţi deoparte şi flancaţi de poliţiştii în albastru închis.
Se apropiau de noi. Eu mă simţeam relaxat. Mă vedeam făcând glume în avion cu amicii mei de pe şantier. O să fie mişto. Probabil că vom ateriza pe Otopeni.
În sfârşit. Femeia vorbăreaţă şi chelul în portocaliu erau lângă noi. Ne-au aşezat în careu. Tricoul portocaliu a întrebat cine-i şeful. Căpşună a ţâşnit.
-Yo soy el que manda para los rumanos! (Eu sunt cel care conduce peste români!
Spaniolului chelios nu i-a plăcut deloc atitudinea românului. L-a privit aproape cu dispreţ. Atunci a intervenit Jose-Armando care privea distrat scena.
-El es el jefe. Hable con el. (El este şeful. Vorbiţi cu el!)
Chelul ne-a scanat cu privirea pe toţi făcând abstracţie de Jose-Armando şi Căpşună.
-Quien de vosotros tiene la documentacion? (Cine dintre voi are documente?)
Tăcere. Unii dintre noi chiar nu înţelegeau deloc, alţii, printre care şi eu, au tăcut pentru că nu aveau iar un răspuns negativ era futil.
Chelul în portocaliu a repetat nuanţând întrebarea.
-Quien de vosotros tiene papeles? (Cine dintre voi are acte?)
Câţiva de lângă el au ridicat din umeri, probabil că înţeleseseră. Termenul de „papeles” era extrem de familiar printre noi toţi, printre toţii românii din Spania, de fapt.
Am tăcut şi de data asta. Şi odată cu mine şi toţi ceilalţi.
Tricoul portocaliu s-a întors brusc spre Căpşună.
-Pregunatale en rumano quien tiene papeles. (Întreabă-i în română cine are acte.)
Căpşună s-a simţit brusc cel mai important cetaţean din şantier. S-a întors cu faţa spre noi şi şi-a luat locul alături de tricoul portocaliu şi femeia vorbăreaţă.
A pus întrebarea cu un asemenea ton de parcă el conducea ancheta.
-Ia spuneţi: cine dintre voi are acte?
De fapt ştia că nu are absolut nimeni acte, dar trebuiau salvate nişte aparenţe. Nu puteau fi 29 de ilegali din 29.
Unul din muncitorii românii din careu a răspuns în spaniolă.
-Yo tengo oferta de trabajo. Esta bien? (Eu am „ofertă de muncă”. E bine?)
Între noi fie vorba, „oferta de muncă” nu valora nici pe departe drept permis de muncă. Era un document fără prea multă valoare legală prin care o firmă din Spania întocmea un precontract pentru un muncitor nonrezident şi îl depunea la Oficiul forţelor de muncă (INAEM). În majoritatea lor, 70-80%, ofertele de muncă se finalizau cu un contract valabil de muncă, dar tramitarea dosarelor dura enorm, între 6 luni şi un an. Plus că şeful firmei noastre taxa pe fiecare muncitor căruia îi făcea „oferta de muncă” cu sume între 600 şi 1500 de euro.
Poliţistul portocalui l-a privit cu încredere pe românul care avea ofertă de muncă.
-Alguien mas tiene oferta de trabajo? (Mai are cineva ofertă de muncă?)
Au mai ridicat timid mână alţi doi muncitori plus Căpşună.
Muncisem la biroul şefului. Ştiam că nu aveau nicio valoare, teoretic. Nu puteai munceai decât după soluţionarea pozitivă a „ofertei de muncă”. Dar era totuşi ceva valoros, nu puteai fi expulzat dacă aveai celebra „oferta de muncă” şi erai atât de ghinonist să dai nas în nas cu poliţia. Dar în nicun caz nu puteai munci doar cu „precontractul”.
Tricoul galben ne-a numărat din nou.
-Los demas no teneis nada? (Ceilalţi nu aveţi nimic?)
Iar tăcere. Nimeni nu a mai zis nimic. Zero. Nada.
-Bueno, pues. Todos a las coche! (Bine, deci. Toţi la maşini.)
Imediat în jurul nostru s-au adunat poliţiştii în uniforme albastre.
-En filas de dos. (În coloane de doi.) Ne-au cerut uniformele.
În inconştienţa noastră, eu şi Marian, ne-am încolonat primii.
Marian mi-a zâmbit destins şi a spus tare să-l auzim cu toţii.
-Încolonarea câte doi şi la şcoala ajutătoare!
-Ha-ha! Câţiva au râs, printre care şi eu. Era o glumă stupidă, dar ajuta la împrăştierea tensiunii.
Am ieşit printre blocuri. Ceilalţi muncitori „legali” priveau la coloana noastră ca la o procesiune de condamnaţi la moarte. Nu eram încătuşaţi, dar mă simţeam mai mult decât încătuşat, simţeam că aveam lanţuri la picioare. Pe la balcoanele altor blocuri din jur ieşiseră capete de spanioli şi priveau la coloana condamnaţilor la moarte. Unul dintre ei, nu i-am văzut chipul şi nici nu i-am recunoscut vocea niciodată, a strigat tare.
-Suerte, muchachos! (Succes, băieţi!) Cele două cuvinte au trecut ca un curent electric prin coloana noastră şi gardienii albaştri.
Am devenit brusc speriat. Mergeam la puşcărie şi gândul ăsta m-a înspăimântat subit. La puşcărie nu te serveşte nimeni cu pişcoturi şi ceai, acolo sunt criminali, tâlhari şi poliţişti care vor să te înfunde pentru ani întregi. Sunt tânăr, la naiba! Nu vreau să-mi petrec tinereţea într-o celulă pentru că am vrut să câştig prin muncă 1000 de euro pe lună. De ce mi se întâmplă mie toate belele?
Un poliţist de lângă mine mi-a sesizat momentul dificil. Probabil că mă albisem de stres. Era în vărstă şi părea că facea astfel de raiduri zilnic.
-No te preocupes, chaval. En dos horas seras libre. (Nu te preocupa, flăcău. În 2 ore vei fi liber.)
Speranţă. Era exact ce aveam nevoie. De speranţă. M-am îmbărbătat singur. Da, e o confuzie, îmi vor da drumul în 2 ore. Sunt o persoană onestă, inteligentă şi glumeaţă. Tipii ca mine nu ajung la puşcărie.
Când am ajuns în sfârşit la dubele albastre ale poliţiei dintre blocuri, am observat că aproape la toate geamurile din jur erau muncitori care ne priveau.
Un gardian a deschis larg uşa de metal a dubei şi a rostit un „Vamos!” (Haide!). Aproape dur acest „vamos”, semn că numai băieţii răi merg cu duba poliţiei. Asta m-a încântat, toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un băiat rău, bad boy for life. Iată că acum mergeam cu duba poliţiei, aveam cu ce mă lăuda la Brăila.
Am urcat câte 6 în fiecare dubă. Au trântint uşile şi toate dubele au pornit spre Jefatura din Zaragoza. Fără sirene.
Era cald în dubă şi am început să glumim între noi.
-Mişto taxiul ăsta.
-Eu merg până aici. Opreşte, nene, că aici e strada mea.
Mă uitam asiduu pe stradă prin geamul cu zăbrele mici, vroiam să-mi dau seama unde suntem şi cât mai avem până la jefatură.
Dubele au intrat în subsol.
Văzusem multe filme americane cu toţii, iar eu, în inocenţa mea, mă aşteptam ca ambasada României să trimită un reprezentat să ne scoată de la puşcărie. Eram totuşi 29 de români, puteau trimite un singur avocat român, sau un reprezentant pentru toţi 29.
Dar oficialităţile române nu au trimis nici măcar o pernă, nici măcar o pătură în subsolurile poliţiei din Zaragoza pentru cei 29 de cetăţeni români. Aceeaşi cetăţeni care trimiteau miliarde de euro anual în România; măcar pentru grămezile alea de bani puteau da un telefon.
Mi-a fost ruşine că sunt român, încă îmi mai este şi acum.

Am aglomerat brusc holurile strâmte de la subsol. Râsete, cuvinte şoptite în română. Ne îmbărbătam involuntar unii pe ceilalţi. În jurul meu se adunaseră Victoraş, Cocostârc şi Marian.
-Eu stau cu tine, Alberto, ca să-mi traduci şi mie ce spun ăştia. Nu credeam că am să mai ajung vreodată la pârnaie, mai ales aici în Spania.
Victoraş era convins că vom înnopta într-o celulă, eu eram mult mai optimist. Apoi ne-au chemat să dăm declaraţii, un fel de interogatoriu.
„Interogatori” sună dur şi periculos. Dar nu era deloc o joacă, Victoraş părea să aibă dreptate, vom rămâne peste noapte aici într-o celulă, mi-am zis.
Când am intrat în biroul unde se luau declaraţiile, l-am recunoscut pe cheliosul în tricou galben. Mai erau şi încă două femei, una dintre ele mi s-a părut româncă.
Tricoul galben a început să vorbească. S-a întors spre individa care părea româncă.
-Preguntale si sabe hablar en castellano, por favor. (Întreabă-l dacă ştie să vorbească spaniola, te rog.)
Nu am aşteptat ca traducătoarea să mă întrebe, am replicat în direcţia tricoului.
-Hablo muy bien en castellano. (Vorbesc foarte bine în spaniolă.)
Tricoul galben avea un zâmbet bun. Putea să-mi fie tată.
-Sabes leer y escribir, tambien? (Ştii să citeşti şi să scrii, de asemenea?)
-Toma este papel. Lee antentamente. Son las acusaciones. Si tienes algo de declar, te escucho. Y despues firmalo. (Ia hârtia asta. Citeşte cu atenţie. Sunt acuzaţiile. Dacă aici ceva de declarat, te ascult. Şi pe urmă semnează.)
Am luat hârtia. Am citit-o rapid. Erau două capete de acuzare. Unul încălcarea legii extranjeriei (străinilor) din 1999 şi a doua era falsificarea contractului de muncă. Am înghiţit în sec. Făcusem multe dosare cu contracte de muncă fictive pentru muncitorii şefului. M-au prins! La naiba, mă aşteaptă 7 ani de puşcărie în Spania! Am 26 de ani, la 33 voi ieşi. Exact ca Iisus. Dar cum dracu’ au ajuns la mine? Cine m-a turnat? Sau ne-au ascultat telefoanele? Brusc mi-am dat seama că s-ar putea să vorbesc cu voce tare. Faţa îmi ardea. Am semnat rapid.
-No tenga nada de decir. Hasta luego. (Nu am nimic de spus. La revedere!) Şi am ieşti cu o copie a acuzaţiilor mele în buzunar.
Pe hol m-am prăbuşit pe o băncuţă albastră. Am avut impresia că donasem 2 litri de sânge în cele 5 minute din birou. Mi-am scos iar hârtia din buzunar . Hmmm! Legea străinilor din 99 o încălcasem, da, normal, mi se pare absolut normal să mă acuze de încălcarea ei pentru că depăşisem cele 3 luni câte erau prevăzute în viza de pe paşaportul meu vişiniu. Dar cum dracu’ s-au prins ăştia că am falsificat contracte de muncă? Ne-au ascultat telefoanele? M-a turnat şeful, ca să scape el? Imposibil. Sică nu ar turna. Dar cum s-au prins ăştia? Cum ne-au depistat aşa de repede?
Dar mi-a venit o idee genială. Victoraş stătea lângă mine, nici nu m-a remarcat când m-am prăbuşit lângă el pe băncuţa albastră pentru că vorbea singur şi privea pierdut la dulapiorul albastru din faţa lui ca la un confindent atotputernic.
-Victoraş!
Nimic. Victoraş vorbea desprea mama lui unui auditoriu invizibil. M-a bufnit râsul.
-Bă! Victoraş!
-Da, Alberto!
-Ia dă-mi hârtia ta cu acuzaţiile.
Mi-a dat-o. Era acuzat ca şi mine de aceleaşi două fărădelegi: legea extranjeriei din 99 şi fals.
Am vrut să fiu sigur. Am sărit de pe băncuţă cerând hârtia cu acuzaţii a lui Leonard. La fel şi el avea aceleaşi acuzaţii. Am răsuflat foarte uşurat. Poliţiştii spanioli nu aveau nici cea mai mică idee despre implicarea mea. Ne-au acuzat absolut pe toţi de falsificare, ceea ce mi s-a părut hilar, unii dintre românii erau semianalfabeţi.
-Alberto!
Mi-am auzit numele strigat într-o spaniolă perfectă. Când m-am întors, în faţa mea stătea un tip în costum, cam de vârsta mea, cu o servietă neagră chic în mâna stăngă.
Am răspuns şi eu în spaniolă cu accentul meu şchiop.
-Si, soy yo. (Da, sunt eu.)
-Me llamo Sergio. Soy tu abogado. (Mă numesc Sergio. Sunt avocatul tău.) A întins o mână moale pe care i-am strâns-o destul de moderat. Apoi am realizat cum arăt. Murdar pe tricou, transpirat, plin de praf pe faţă şi pe par, cu nişte bocanci rupţi şi foarte murdari. Nu inspiram prea multă încredere unui avocat, de fapt nu inspiram încredere nimănui.
În două minute mi-a explicat că e avocatul meu din oficiu şi că îi pare rău pentru experienţa mea atât de neplăcută şi că mă va scoate mâine dimineaţă la prima oră din subsol. Vorbea foarte repede şi a trebuit să fac un efort suplimentar să mă concentrez la frazele lui. Dar oricum, era un pas mare, aveam avocat. Şi încă unul foarte încrezător.
-No entiendo porque estas acusado de falsificacion. Esta demasiado. Creo que todos teneis la misma acusacion. (Nu înţeleg de ce eşti acuzat de falsificare. E prea mult. Cred că toţi aveţi aceeaşi acuzaţie.)
-Si todos tenemos lo mismo. (Da, toţi avem aceeaşi chestie.)
-Bueno pues, Alberto. Mañana por la mañana saldras de aqui. Luego, urgentamente, Alberto, prestame atencion, te vienes a mi oficina para preparar los papeles del recurso. (Bine deci, Alberto. Mâine dimineaţă vei ieşi de aici. Apoi, urgent, Alberto, fii atent, vii la biroul meu ca să pregătim actele pentru recurs.) Mi-a întins o carte de vizită. No te olvides, tienes que venir mañana. Es imprescindible el recurso. (Să nu uiţi, mâine trebuie să vii. Este esenţial recursul.
-Vale, Sergio. (Bine, Sergio.)
-Suerte, Alberto!
-Muchas gracias! (Mulţumesc mult!)
-Hasta mañana! (Pe mâine!)
-Hasta mañana!
Victoraş, care nu plecase de lângă mine, a ascultat cu atenţie discuţia. Mă rog, cât a înţeles el. Când a văzut că Sergio pleacă s-a repezit haotic spre mine.
-Întreabă-l dacă ne poate scoate şi pe noi. „Noi” era un termen foarte general. Probabil că se referea doar la el.
L-am strigat pe Sergio şi i-am spus că Victoraş e în aceeaşi situaţie cu mine, dar încă nu s-a prezentat pentru el niciun avocat din oficiu. Poate ieşi şi el mâine odată cu mine? Sergio a cerut detalii. I le-am dat. Problema lui Victoraş e că avusese o abatare în urmă cu 3 săptămâni. Fusese prins fără documente legale la un control de rutină (de vină fuseseră hainele lui din România), dar fusese eliberat în aceeaşi zi. Însă după câte mi-a explicat Victoraş niciun avocat nu depusese un recurs la poliţia din Zaragoza şi acum Victoraş era în situaţia ingrată de a fi acuzat în 3 săptămâni de acelaşi delict. Soarta lui părea pecetluită. Nu făcuse recurs, ştia foarte clar. S-a prăbuşit pe scaun. Se va întoarce în România unde va muri practic de foame. A început să plângă. Fostul puşcăriaş pierduse orice speranţă.
-Vai de viaţa mea! Vai de viaţa mea, măiculiţă.
Mi s-a făcut milă de el.
Sergio s-a îndepărtat de băncuţa noastră marcat de lacrimile bătrânului. Era mai mult decât un avocat, am simţit un prieten.
După ce fiecare şi-a primit hârtiile cu acuzaţii, ne-au dus la fotografiat şi amprentat. Cei care aveam paşapoartele la noi, le-am depus în mâinile poliţiştilor.
Ne-au luat şireturile de la bocanci, curelele, pixurile, brichetele, lănţişoarele de la gât, adică toate obiectele personale care ne-ar fi ajutat la o eventuală agresiune sau sinucidere. Procedură standard de altfel.
Toate aceste lucruri personale ni le-au pus în săculeţi personalizaţi cu nişte etichete pe care erau trecute numele fiecăruia. Iar apoi ne-au dat câte o pernă tare şi o mică pătură şi ne-au dus pe toţi într-o celulă imensă. Aici se făcuse deja o gălăgie infernală. Nu auzeam nimic, nu mai înţelegeam româna, nici spaniola. Nu ştiam cât putea fi ceasul, dacă e trecut mult de ora prânzului sau e noapte pentru că eram la subsol fără ferestre şi cu becurile aprinse în permanenţă.
La un moment dat un amic din celulă mi-a cerut să chem un gardian. Într-un colţ al celulei imense, un fost chiriaş defecase cu moţ, chiar destul de estetic aş putea spune.
-Cum se spune „gardian” în spaniolă?
-„Guardia”, am replicat. Şi m-am apucat să strig destul de tare. Oye! Guardia! Hay una mierda aqui! (Alo! Gardian! Este un rahat aici!)
Ne-au mutat în altă celulă la fel de enormă. Gardienii spanioli erau destul de ironici cu noi. Ne-au propus să ne aducă o minge de fotbal şi să facem 2 echipe de fotbal cu tot cu rezerve. Era fan Barcelona, îşi amintise că Gică Popescu jucase cândva în echipa lui favorită şi că era român şi el. Am râs destul de tare, la fel de tare ca restul prostimii, de gluma fără haz a gardianului.
Apoi am început să mă plimb agitat prin faţa zidului de gratii groase. Nu-mi venea să cred. Mă aflasem pentru prima dată în viaţa mea într-o celulă. Ce-i drept o celulă de arest preventiv. E o senzaţie stranie. Am vrut să mâzgălesc pereţii cu inscripţii aşa cum văzusem în filme „Alberto a trecut pe aici!”. Încă eram în pantalonii de salopetă şi cu tricoul murdar de praf şi mirosind a transpiraţie. Celula era imensă. Mă speria asemenea unui monstru cu 100 de capete. Cam 10 meri pe 4. Nu existau paturi. De fapt exista dar nu aşa cum văzusem eu prin filme. Spaniolii construiseră celula cât se poate de practic. Trei pereţi propriu-zişi din beton iar cel de-al patrulea era din gratii de fier în totalitate. Tot în peretele de gratii era inclusă şi uşa. Gardienii puteau supraveghea liniştiţi. Nu exista nicio urmă de intimitate. Paturile, de fapt patul, era o bordură de extravagantă de beton, un prici de beton înalt de un metru şi lat de 1,80 care facea corp comun cu cei 3 pereţi din beton fiind lipit de el.
Nu m-am putut apropia deloc de patul unic pentru o lungă perioadă de timp. Mă plimbam de-a lungul gratiilor şi nu ştiam la ce să mă gândesc. În mintea mea era gol. Nu puteam înţelege cum am ajuns aici. Am privit iar spre priciul de beton. Mă deprima. Vom dormi acolo ca animalele. Nu îmi puteam da seama cum mă voi înveli cu pătura aceea mică şi subţire. Gardienii dăduseră drumul la aer condiţionat. Deşi afară erau probabil peste 30 de grade Celsius, în celula noastră nu era mai mult de 15. O să fie frig la noapte mi-am zis.
Muncitorii s-au văzut oarecum aranjaţi în celulă şi au început discuţiile şi lamentările. Totul se învârtea în jurul celor 7 sau 8 care scăpaseră neprinşi în razie şi despre banii pe care îi aveam de luat cu toţii de aproape 3 luni. Mai târziu aveam să aflu că unii dintre cei care au scăpat s-au băgat în căzile din baie şi au trântit ceva deasupra lor, sau s-au ascuns între baloţii de vată de sticlă de pe acoperiş.
La un moment dat toţi făcuseră roată în jurul lui Victoraş şi Cocostârc.
Ultimul era nervos. Fuseseră amândoi închişi mult timp în aceeaşi celulă în România. Experienţa nefericită se repeta după 3 ani.
-Băga-mi-aş pula în gura ta de martalog. Nici aici nu scap de tine. Eşti sighinău rău.
Victoraş a primit calm injuriile. Făcuse închisoare mult timp în România. Puşcăria din Spania e o joacă de copil comparativ cu puşcăriile noastre.
S-a apropiat de zidul de gratii.
-Guardia! Guardia!
Un gardian a venit imediat şi părea destul de nervos.
-Que pasa? (Ce este?)
Victoraş nu s-a lăsat impresionat de ton. A vorbit în română amestecată cu câteva cuvinte în spaniolă.
-Vreau o ţigară, por favor. Şi a făcut semn cu degetul la gură ca şi când ar fuma.
Gardianul a înţeles imediat şi l-a întrebat scurt.
-Tu nombre? (Numele tău?)
-Victor Stoica.
-Como? (Como?)
Victoraş a repetat „Victor Stoica.”
Gardianul s-a îndepărtat spre sala unde se păstrau săculeţii în care erau depozitate bunurile personale şi s-a întors la celulă cu pachetul de ţigări a lui Victoraş. Victoraş a mulţumit şi apoi a împărţit gentil cele 10 ţigări care mai rămăseseră în pachet.
Eu am fumat la poştă împreună cu Marian.
La ora 22 ne-au adus un bocadillo (sandviş) fiecăruia. Era toată hrana din ziua aceea. Mulţi dintre noi s-au aşezat pe priciul de beton şi începuseră să sforăie. Nu puteam adormi prea uşor. Stăteam lângă Marian. Era şi el preocupat de soarta lui. Eu nu eram. Nu aveau ce să-mi facă. Nu aveam soţie, nici copii, nu aveam datorii, puteam pleca oricând în România cu mâinile în buzunare.
M-am aşezat cu mâinile sub cap pe perna mică, iar pătura am aşezat-o sub mine peste cimentul rece. Hărmălaia din jur se estompase. Unii dintre noi îţi scoseseră bocancii şi acum mirosea tare a picioare nespălate. Dar eram obişnuit. Am adormit foarte greu. Cred că după ani de zile dup ce am privit tavanul alb.
M-am trezit brusc. Câţiva muncitori şuşoteau într-un colţ. M-am dus spre ei şi le-am cerut o ţigară.
-Cât e ceasul?
Era 3 noaptea. Avusesem un coşmar, îmi era foame şi vroiam să urinez.
Am strigat gardianul. Era o femeie. Blondă. A fost îngăduitoare.
La întoarcerea mea se treziseră şi Marian şi Cocostărc, mai mult ca sigur de la zgomotul uşii de la celulă. M-am aşezat lângă ei. Toată celule se trezise de fapt. Cei doi au reînceput circul înjurăturilor. Erau nebuni şi cu mize de rahat, mi-am zis. Se certau pentru nişte nimicuri la 3 noaptea într-o celulă la 3 mii de kilometri de România. Încet-încet, printre băga-mi-aş, morţii mă-tii şi miros de picioare transpirate am readormit.
La 8 dimineaţa m-am trezit iar. Eram mai acomodat cu situaţia mea. Majoritatea muncitorilor vociferau. Au venit iar cu sandvişuri. Am mâncat două foarte repede, gardienii erau îngăduitori cu noi, nu eram tipul de infractori clasici.
Apoi au început să ne strige unul câte unul. Erau scoşi din celula imensă şi nu mai reveneau. Mai mult ca sigur că le veniseră avocaţii.
M-au strigat şi pe mine.
Pe hol era într-adevăr Sergio.
Mi-a dat mâna, era la fel de moale ca ieri. Mi-a explicat că voi fi liber în maxim 15 minute dar mai întâi trebuie să am o discuţie cu anchetatorii.
Când am intrat împreună cu Sergio în biroul acela strâmt, am remarcat o altă traducătoare, alta decât cea de ieri. Era mult mai tânără şi mult mai frumoasă. M-a întrebat direct în română ce fac. I-am răspuns bine şi m-am aşezat pe un scaun oferit de un tânăr poliţist. Acelaşi poliţist mi-a explicat că îmi vor reţine paşaportul , iar în locul lor îmi vor da 16 foi A4 xerografiate care reproduceau cele 32 de pagini ale paşaportului. În josul fiecărei pagini era trecută menţiunea „Conform cu originalul care se află la sediul Poliţiei din Zaragoza. Emis astăzi 23 iunie 2004.”
Tânărul m-a întrebat dacă am ceva de declarat.
-Să mă piş pe voi!
S-a uitat contrariat spre mine, era clar că nu înţelegea nimic.
-Que has dicho? (Ce ai zis?)
-Nada, no te preocupes. (Nimic, nu te preocupa.)
Era nedumerit. S-a întors spre traducătoarea frumoasă.
-Que ha dicho? (Ce a zis?)
-Estaba hablando conmigo. Nada importante. (Vorbea cu mine. Nimic important.)

Am ieşit la lumină văduvit de paşaportul meu vişiniu. Mi-am deschis celularul. Câteva zeci de apeluri şi sms-uri primite. Erau disperaţi ai mei.
Respiram bucuros aerul de pe stradă. Eram îmbrăcat jalnic, murdar şi plin de praf. Dar eram bucuros.
În câteva minute m-a sunat Costel, fratele meu.
-Eşti bine?
-Sunt bine. Şi apoi am izbucnit iar. Să mă piş pe ei, mi-au luat paşaportul.
-Bagă-ţi pula în el de paşaport. Bine că eşti liber.

nu mai există niciun înger pe planeta asta


de fapt dacă stau să mă gândesc la pielea mea aș spune că este un caldarâm ciudat
pe care niște copii cu 3 mâini au desenat niște aripi strâmbe
eu am fost ultimul înger
dar acum nu-mi mai pasă
cine are nevoie de îngeri?
de ființele astea imaginare care umblă pe vârful aripilor printre noi și ne spală durerile cu tot felul de mirodenii
toată iubirea lor o poți așeza pe frânghii la soare, ca rufele proaspăt spălate
și știți ce e frumos?
că nimănui nu i-ar păsa de rufele alea proaspăt spălate
pentru că nimeni nu mai crede în îngeri și nici în reclamele de la televizor cu detergenți minunați

e timpul să mergem acasă


de câţiva ani am oroare de foi albe de câte ori văd o foaie albă îmi vine să mă adăpostesc la umbra ei şi să-mi vomit toate obsesiile mele între marginile ei să mă trag de mâneci şi să-mi spun aici eşti tu albert nu pleca nicăieri rămâi aici cuminte şi spune tot ce te doare mă băiatule stai pe vine şi vomită tot absolut tot mă rog chestii de genul ăsta pur biologice cred că dacă m-aş concentra foarte tare aş putea face dragoste cu o foaie de hârtie albă imaculată sau aş putea plana deasupra ei ca peste un câmp plantat în totalitate cu marijuana dar ce zic eu marijuana e un bordel luxuriant imens dar mă rog de aceea încerc să stau cât mai departe de foile albe pentru că îmi fac rău foarte mult rău

sex în ninso@re


după o partidă de sex
îmi reaşez toate coastele într-o ordine neclară
şi realizez după două ţigări fumate până la filtru
am în creier o fântână arteziană fărămiţată absurd
pe care scrie mare: „fă sex pătrat!”
aha, deci asta era
toate au legătură cu scaunul netapiţat de pe acoperişul blocului
ha-ha-ha
şi nimeni nu înţelege de ce ninsorile sunt atât de tăcute
mai ales vara

Sondaj de opiniune – Hai la vot!


În subsolurile poliţiei – El sueño español


(Începând de astăzi voi posta fragmente din viitorul meu roman. Sper să vă placă. Scuzati-mi toate greselile de editare si exprimare, am identificat chiar eu cateva dar le las asa, momentan.)

Era o dimineaţă oarecare. Era un bloc aproape finisat în formă de U plin de muncitori: spanioli, români, marocani, ecuadorieni, bulgari, etc. Era o armonie aproape completă. Era în perioada în care în Spania avea nevoie de mâini de lucru de peste hotare. Calificaţi sau nu, avea nevoie de oameni. Mecanismul era simplu: băncile aveau extrem de mulţi bani de cheltuit aşă că finanţau construcţia de apartamente, pe care apoi le vindeau la suprapreţ prin intermediul creditelor ipotecare. Aşa că şeful obişnuia să facă ture prin parcurile oraşului pentru a recruta forţe proaspete. Românii care nu aveau unde să doarmă obişnuiau să îşi petreacă nopţile pe malurile împădurite ale Ebroului sau prin parcurile mari. Aici găsea din belşug materie primă: aproape toţi pretindeau că sunt meseriaşi, sau, cel puţin, munciseră anterior în construcţii. Adevărul era că şefului nu-i păsa prea mult de pregătirea profesională a acestora, pe el îl interesa doar să respecte cerinţele şefului de şantier: ”Adu-mi 5 oameni pentru o lună, 2 meseriaşi şi 3 salahori!” ”Mai adu-mi încă 3 pentru curăţenie.” Şi tot aşa. Li se dădeau o pereche de salopete, o cască, o pereche de bocanci, eventual o pereche sau două de mânuşi şi erau trimişi la muncă pe şantier. Nici unul nu avea documentaţia legală dar asta nu era o problemă. Şeful de şantier accepta tacit ca acei ilegali să intre în şantierul lui fără documentaţia necesară presat de termenul de executare a lucrării, banca era mulţmită că apartamentele se vor vinde, statul era mulţumit şi el că îşi încasa taxele şi impozitele aferente. Muncitorii adunaţi din parc putea trimite şi ei acasă un pumn de euro. Era un cerc vicios în care toată lumea câştiga. Fericirea atingea cote maxime. Spania se îndrepta cu paşi repezi spre locul opt în ierarhia mondială. Economia se baza în principiu pe turism şi pe construcţii. Aşa că românii care veneau în Spania erau aboslut toţi ingineri, maiştrii, meseriaşi sau salahori. România livra Spaniei doar constructori. Îmi venea să râd când mă gândeam că pest 80 la sută nu ţinuseră niciodată o mistrie în mână în România.
Asta era şi cazul celor patru români de etnie rromă care s-au amestecat în dimineaţa aia în vestiar printre noi.
-Dă-mi, frăţică, şi mie o cască. Mi s-a adresat unul dintre ei, cu un tupeu specific.
-Vezi şi tu pe acolo, şi i-am indicat un loc după o canapea de lemn unde se obişnuia să se arunce căştile folosite.
A ales una galbenă, şi-a aşezat-o şmechereşte pe cap adresându-se unui dintre ei.
-Cum îmi stă, mânca-ţi-aş?!
-Eşti şucar, să moară mama!
A râs ştirb.
Eram aproape 30 de români din firma de construcţii a şefului în acel şantier. Firmă de construcţii sună pompos rău. Era vorba de un birou, 2 secretare, o magazie de scule, 15-20 de maşini la mâna a doua sau a cincea în care muncitorii plecau spre diferite şantiere în fiecare dimineaţă şi cam atât. Aaa şi bineînţeles cei aproape 150 de muncitori. Firma de construcţii, cu ghilimelele necesare, se ocupa cu închiriatul muncitorilor, cu plasarea lor pe diferite şi variate şantiere din Spania. Practic, ”firma de construcţii” a şefului nu construia nimic de la fundaţie la acoperiş, doar închiria mâna de lucru altor firme mai mari. Era o practică des întâlnită în Spania, mulţi români se privatizaseră în stilul ăsta. Din aceşti muncitori cam 90 la sută erau români şi cam 10 la sută din totalul muncitorilor aveau documente legale de muncă. Halucinant, nu?
Peste cei 30 de români era responsabil un lungan deşirat, pe numele lui de botez Vali. Vali Căpşună. Cu un tupeu fantastic, vorbea defect spaniola și obișnuia să țipe la toată lumea. Inclusiv la șeful de șantier spaniol. Oricare ar fi fost el. Exact ce-i trebuia șefului. Urma să-i dea și un bici și deja aveam o plantație plină de români peste care se auzeau doar zbierăturile isterice ale lui Căpşună.
Căpşună purta întotdeauna un caiet studențesc la subțioară, făcea prezența de 3 ori pe zi și se simțea execelent când putea umili pe cineva. Avea o slăbiciune însă. Era ușor de manipulat dacă era periat de subalterni. Mă rog, fost caporal în armata română de după revoluție, obișnuia să ordone prin țipete orice. Țipa la telefon, țipa la masă, țipa de pe scaunul de wc, țipa de pe acoperișul blocului. Îi plăcea să se impună prin țipete și evident țipa la nevastă-sa, la sor-sa, la rude, la toată lumea. Era în extaz când suna șeful de șantier și îi cere 2-3 oameni pentru o corvoadă oarecare. Se împăuna, deschidea caietul studențesc și își alegea victimele. Apoi începea să le strige ca disperatul numele prin șantier. Când nefericiții ajungeau în fața lui erau tratați ca niște sclavi. Repet, îi lipsea un bici și un accent de texan.
Căpşună s-a apropiat de cei 4 noi veniți ca un uliu de niște pui de găini.
-Voi ce știți să faceți?
Cei patru s-au uitat unul la celalalt, au strâns rândurile și au dat din umeri. Adică nimic.
Cireașa a prins aripi, era momentul să își arată superioritatea.
-Me cago en Dios, otra vez peones??? Aproape jumătate din muncitori aflați în vestiar nu au înțeles înjurătura lui Căpşună în spaniolă. ”Mă cac în d-zeu, iar salahorii?” Apoi a început să-i interogheze amenințător.
-Când v-a adus șeful și pe voi? Numai necalificați îmi aduce. Mie aici îmi trebuie meseriași, în pula mea. Toata lumea știe să dea cu mătura, am nevoie de meseriași.
Se exprima de parcă toate apartamentele din șantier se construia pentru el.
Unul dintre cei patru a replicat timid.
-Da’ numai ţipa aşa, frăţică, mânca-ţi-aş pula ta!
Căpşună s-a întors cu spatele la ei. Era nemulţumit, cineva încerca să-i ştirbească autoritatea. A zbierat la un muncitor tot de etnie rromă.
-Bă, Luchianeeeee! Ăştia sunt de ai tăi, bă!
Dar a fost un strigăt normal, nu avea să-i comunice nimic, doar îşi reglase tirul zbierăturilor matinal.
Acesta s-a prezentat rapid în faţa lui studiindu-i cu atenţie pe cei patru.
-De unde sunteţi, bă, mânca-v-aş?!
-Hai, lasă-i, Luchiane, că am treabă acum. S-a rățoit șeful ureletelor.
Căpşună a deschis caietul studenţesc gândind cu voce tare. Era un truc prin care impresiona.
-Unde să vă bag şi pe voi? Se uita în tavan, în caiet, apoi spre cei patru şi tot aşa.
S-a ridicat în picioare brusc. Unde să vă bag?
După un moment de inspirație a continuat delirul ureletelor.
-Ioaneee! Ia-i pe ăştia doi la tine la cărămizi. Vezi dacă nu fac treabă să mă anunţi. Îi zbor imediat. Printre cei 2 era şi cel care încercase să-i domoleze tonul. Căpşună se răzbunase, ”la cărămizi” însemna o muncă extenuantă pentru un salahor.
Mai rămăseseră doi muncitori.
-Albertoooooooooooooo!
Fumam liniştit cu Victoraş într-un colţ al vestiarului care puţea a picioare transpirate, ciorapi infecţi, salopete jegoase şi bocanci nespălaţi cu lunile. Era un miros aproape sufocant dar ne obişnuiserăm cu toţii.
-Da, Căpşună!
-Ia-i pe ăştia doi cu tine la măturat. Dacă nu fac treabă, mă suni! S-a uitat şpanchiu la cei doi. Bă, aici nu merge cu fofârlica, toată lumea munceşte, în pula mea, ați înțeles?
Cei doi s-au simţit direct atinşi.
-Muncim, sefu, trăiască familia ta, cum să nu muncim? Că de asta am venit aici, să muncim, ce pula mea?!
Cei doi erau cumnaţi. Din Argeş. Aveau lanţuri de aur groase la gât şi inele mari tot de aur la degete.
Le-am dat două mături mari de sârmă şi i-am trimis într-un apartament la parter să facă curăţenie acolo.
-Bă, să nu staţi că dacă vine Căpşună pe neveu şi vă prinde, vă trimite acasă pe jos!
-Cum să stăm, bă? Eşti nebun la cap? Noi am venit să muncim aici, nu să frecăm pula.
-Io v-am zis atâta tot.
I-am privit fără prea multă încredere. Aveam câțiva amici de etnie rromă pe care nu-i schimbam nici pe toți miniștrii de la palatul Victoria, dar tipii ăștia mi s-au părut bănuitori. Lanțurile de aur de la gât, în loc să mă linișteașcă mi-au stârnit dubii. Îi priveam cum studiază distrați măturile din dotare. Probabil că era pentru prima oară în viața lor când intraseră într-un șantier pentru a munci. Aveau celulare scumpe și vorbeau între ei ca și când erau în inspecție aici.
De mine s-a apropiat un amic din Brăila, Marian. Mi-a făcut semn din ochi cu subînțeles arătând spre cei doi. Era clar, și lui îi păreau suspecți. Puteau fi niște proxeneți cu probleme sau niște hoți care se ascundeau. Sau naiba știe ce puteau fi, dar nu păreau niște muncitori recoltați de șef din parc sau veniți cu autobuzul din România pentru a-și rupe oasele pe șantierele spaniole. Avea pielea mâinilor prea fină. Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce Marian mi-a strecurat în trecere.
-Mă duc să-mi iau pașaportul din vestiar, țiganii ăștia par periculoși.
Aproape toți purtam pașapoartele cu noi, deși era riscul enorm să fim opriți pe stradă de poliția spaniolă și expulzați mai ușor în România pe baza actului de idenitate. Dar nu luam în seamă riscul ăsta.
-Stai că vin și eu.
Puteau fi niște hoți de pașapoarte, Marian avea dreptate așa că l-am urmat în vestiar căutând în dulapul meu blugii în care îmi lăsasem pașaportul roșu pe care scria cu litere aurii ”ROMÂNIA”.
Trebuia să fim prevăzători. Inamicul nostru numărul unu nu era polițistul spaniol, n-a fost niciodată, inamicul nostru principal era propriul nostru conațional, cel care-ți fura pașaportul, țigările, sculele de muncă, jobul sau mâncarea din frigider sau din rucsacul din vestiar.
Mi-am luat pașaportul din blugi și am ieșit în curtea interioară a blocului. Era o dimineață superbă.
Mi-am pus la căști Paraziții – ”Vicii”, mi-am aprins o țigară și am început să mătur cu râvnă. I-am urmărit cu coada ochiului pe cei doi nou veniți aflați în grija mea. Prin fereastră se vedea clar că munceau. Victoraş era lângă mine cu veşnicul lui zâmbet în colţul buzelor. Mi-a făcut semn să-mi scot căştile din urechi, vroia să-mi spună ceva.
-Cine sunt zburătoarele astea de la parter?
-Nu ştiu, azi e prima zi aici.
-Dă-mi o ţigară.
I-am dat.
-Greu cu banii ăştia… A oftat şi s-a apucat să măture cu îndârjire în jurul lui.
Ridicam din timp în timp ochii să privesc în jurul meu. Totul era perfect. Câţiva marocani acopereau un perete cu mortar chiar în faţa mea. I-am salutat, m-au salutat şi ei. I-am căutat din priviri pe cei doi noi veniţi. Munceau.
Prin dreptul meu a trecut Căpşună. Mergea grăbit şi vorbea tare la telefon. Ţinea nelipsitul caiet studenţesc în mână. Mi-am scos căştile şi i-am zis lui Victoraş.
-Ăsta o să facă atac de nervi în curând.
Victoraş s-a uitat lung la mine.
-Mai dă-l dracului de lungan. Vroiam să mă dea afară. I-a zis şefului că sunt puturos şi că sunt bun doar de şofer.

Va urma

poem de pus în ramă


mi-am dorit mereu efectiv să postez proiectile în toate poemele mele ştii cum vine chestia asta după ce termin de citit să zici wow ce tare e ăsta parcă am rămas fără mâni fără picioare mă doare tare foarte tare sau să vă explic altfel să zicem că termină de citit o fată domnişoară studentă şi la final exclamă super poemul parcă am făcut dragoste cu un iubit foarte tandru nu m-am simţit niciodată atât de bine mai vreau mai vreau şi reîncepe să citească ca şi când ar aştepta orgasmul mă rog ceva în genul ăsta adică să termini de citit şi să îţi rămână poemul imprimat pe celule ca un fel de gps care te îndrumă mereu la locul potrivit acolo unde vrei să ajungi tu direct pe scurtătură fără niciun semafor sau poliţist nu ar fi extraordinar să reuşim cu toţii să scriem astfel de poeme

bara de inox


stăteam amândoi în taxiul ăla galben ca nişte elevi prinşi cu tema nefăcută sincer să fiu aveam emoţii groaznice habar n-am de ce mă comportam stângaci

prima dată am vrut să stau lângă bara aia aproape de uşile terminalului ieşiri să te sărut acolo să te ţin în braţe deasupra bării de inox dar mi s-a părut clişeu hollywoodian lângă mine era doi turci unul dintre ei vorbea la telefon din bucuria lui din glas am înţeles că avionul a aterizat cu bine atunci a fost singura dată în viaţă când am regretat că nu ştiu limba turcă vroiam să vorbesc cu tipul ăla din avionul tău şi să-l întreb de tine

mi-am făcut loc prin mulţimea agitată eram aproape de bara de inox chiar lângă uşile glisante brusc a început inima să-mi bată cu putere nu pot să stau lângă bară nu nu pot am ieşit dintre oamenii ăia te simţeam aproape jur erai foarte aproape de mine şi m-am panicat primul meu impuls a fost să mă aşez pe vine şi să-mi aprind o ţigară nu ştiu de ce nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în momentele alea mă simţeam ca un pahar în care cineva te turna şi ieşeai peste buzele paharului mă sufoca gândul că eşti foarte aproape

în două minute ai apărut trăgând cu putere de valize am avut senzaţia că m-ai recunoscut în toată mulţimea aia pestriţă şi te-ai uitat direct în ochii mei ai tresărit când ai intrat în sala aia de aşteptare în care agonizasem atâtea ore sunt momente în viaţă în care îmi vine să plâng brusc neputincios vroiam să plâng pentru că te iubeam prea mult dar am avut noroc mare noroc valizele tale s-au răsturnat pe jos a fost momentul meu de respiro am bătut de 2 ori din aripi şi am fost lângă tine mă simţeam deconspirat am avut impresia că te voi speria dacă mă vedeai plângând aşa că am avut o replică ceva de genul ăsta de ce nu eşti atentă măi

în taxiul acela galben mi-am dat seama că toate momentele în care ne sărutasem făcuserăm dragoste te spălasem pe sâni şi pe picioare se evaporaseră erai o nouă iubită pe care nu o cunoşteam deloc nu ştiam ce să-ţi spun nu aveam curajul să-ţi spun că te iubesc că vreau să te sărut mă uitam la tine intimidat şi blocat în mintea mea totul era gol nu îmi aminteam cum te cheamă câte avioane ai schimbat sau ce ţigări fumez tu zâmbeai şi vorbeai încet ne-am sărutat lung începeam să te recunosc să îţi recunosc celulele îmi reveneau în minte toate amintirile pe care le pierdusem şi atunci m-am bucurat că te pot iubi de fiecare dată mai mult la fiecare întâlnire de fiecare dată când ai pleca din pat până la bucătărie când ai revii lângă mine eu te voi iubi mai mult mă umplu de tine ca o substanţă parfumată care îmi pătrunde prin piele şi savoarea ei îmi persistă în creier oriunde m-aş întoarce unde m-aş duce în fiecare dimineaţă te voi găsi cuminte în pielea mea în sângele meu

(cum şi când) să facem dragoste


mai întâi de toate trebuie să ne pliem aripile pe scaun
dimineaţa seara la prânz
când ne moare un prieten
când se naşte un viitor prieten
când suntem trişti când suntem singuri
când am câştigat când am pierdut
când suntem părăsiţi când ne găsim iubirea
când rămânem fără ţigări
după ce bem cafeaua
în timp ce dansăm în timp ce visăm
după duş în duş pe faleză în lift
la morgă la bucătărie
fără măşti fără mâini
trebuie să uităm câţi ani avem
unde ne-am născut cum ne cheamă
cine sunt părinţii noştri
dragostea te poate vindeca de orice sărăcie
de mormintele dosnice de anonimat

când faci dragoste nu există clişee
nici râuri nici posturi de televiziune cutreme inundaţii
ferestre geamuri uşi poteci poezii de dragoste sinucigaşi
existăm doar noi doi
şi facem doar dragoste

nimic altceva

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

undeva e o eroare


cred că am greşit undeva am pus un link aiurea sau am mers prea des la bibliotecă când eram mic en fin nu mai contează acum trebuie să aleg între mine şi poetul care se scobeşte în nas la celalalt capăt al mesei cineva trebuie să plătească pentru toate rahaturile astea apropo mi-am adus aminte de o replică celebră unde se duc toţii oamenii ăştia unde se duc alberto se duc la cimitir alberto cu toţii sau cum s-ar spune cel mai lung timp pe pământ ni-l petrecem la cimitir printre cruci şi bălării alberto nu există nimic mai adevărat decât o lungă pregătire pentru cimitir zi de zi te pregăteşti pentru întâlnirea cu pământul totul e tarifat cum s-ar spune la secundă dar mă rog hai să revin la subiectul principal undeva am greşit am crezut că toţi sunt ca mine băieţi buni care nu pun prea mult preţ pe hârtiile de bancă şi alte chestii de genul ăsta cei ca mine care beau din pahare de plastic pentru că oricum votca are acelaşi gust într-un pahar de plastic ca şi într-unul de cristal alberto sau un vagin e foarte diferit de alte vagine dar totul e la fel alberto şi se repetă alberto dramele astea se repetă iubirile astea se repetă războaiele se repetă femeile se repetă regii sunt mereu acolo morţii îi găseşti în cimitir şi tot aşa deci am greşit undeva şi nu ştiu unde alberto unde dracu` ai greşit alberto adu-ţi aminte alberto fă un efort şi adu-ţi aminte hai că nu e greu măi băiatule nu e greu să-ţi aduci aminte deloc ce pot să spun alberto stai jos fumează o ţigară şi adu-ţi aminte ştii unde mă găseşti hai măi alberto fii deştept dă din aripi dă din inimă şi adu-ţi aminte

Acesta este un foarte frumos poem de dragoste


Poate mai frumos decât cel care ţi le-am scris atunci
Pe sâni, pe abdomen, pe degetele mâinilor
Mai ţii minte, iubito?
Erai toată un poem de dragoste în continuă mişcare
Când făceai cafeaua în bucătăria aia mică
Destul de chic, de altfel, trebuie să recunoaştem
Iar eu citeam versurile de pe sâni
Mi-am dat seama că trebuia să continui poemul
Să îi dau o altă formă
Ca o inimă ce a născut de curând altă inimă
Ştii la ce mă gândeam, iubito?
Că în poemul ăsta să îţi spun cât de frumos te aşezi tu lângă mine
Ca lângă o şină de cale ferată
Aşteptând ploaia, ninsoarea, aşteptând moartea, învierea, apocalipsa,
Aşteptând viaţa
Aşteptând să mă trezesc din somn
Şi să-mi spui
„Bună dimineaţa, te iubesc!”
Iar am să mă trezesc cu ochii aproape închişi, am să te sărut
Şi am să te întreb
„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”
Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

Iar eu am să uit instant de toate poemele de dragoste şi de cafea pentru că dimineaţa cel mai mult, extraordinar de mult, îmi place să facem dragoste.

poem de la marginea mea


îmi place mereu să stau la marginea mea
întins pe pat, cu mâinile sub cap
să-mi aduc mulțumiri pentru participare
și mă observ cum duc un copil în brațe
îl port de colo-colo
și asta îmi aduce multe liniște
mă simt atât de liber la marginea mea încât mi-e teamă să nu adorm
cu mâinile sub cap
copilul se joacă cu trenulețul de plastic pe cearceaful portocaliu
de la etajul șapte nu se mai vede nimic de ceață
dar știu că pe undeva prin fața scării sunt oameni
emit sunete, consumă energie, calorii
viața urcă până la mine
încet ca o un soldat musculos și pregătit să mă ia la palme
trezește-te, lasă jucăriile! dincolo de fereastră e un miracol!

pot să fac ceva cu boltă pe toate miracolele?!

Despre site-ul www.poezie.ro şi măgăriile care se săvârşesc aici zilnic


Cel mai frecventat site de literatură online din România e o mare bălărie. Aici o echipă de aşa-zişi cenzori taie şi spânzură după bunul lor plac. Literatura nu prea se face, este doar vorba de afişări, steluţe şi recomandări (un fel de premiere şi recunoaştere pentru cele mai bune poezii sau bucăţi de proză). Site-ul are un aşa zis regulament de funcţionare, care exact ca orice regulament din România, nu se respectă. Ceea ce e frustrant la acest site e că niciunul dintre poeţii contemporani recunoscuţi ai României nu are cont pe acest site, care e populat în marea lui majoritate de amatori şi agramaţi. Mai mult decât atât, site-ul propune un sistem de monitorizare şi acceptare a textelor care nu este echitabil. Cei care laudă sau premiază textele celor de la putere, adică cenzorii, o duc bine: primesc şi ei stele şi recomandări, deci exact ca la piaţă, spui ceva de bine de textele unui cenzor, primeşti şi tu o bucăţică de cărniţă. Din punctul meu de vedere, cenzorii ar trebui să fie nişte arbitri, dar aici ei sunt arbitri-jucători, vă daţi seama că ei câştigă întotdeauna orice partidă la ce scor vor ei. Eu le-aş interzice dreptul de a posta poezii pe site (dacă vor să se producă literar, să renunţe la postul de arbitru-jucător), oricum sunt nişte iluştri necunoscuţi în lumea literară, exceptând 2-3 figuri din 8. Am să revin mai târziu cu detalii despre acest site. Dacă aveţi opinii, exprimaţi-le, sunt dispus să dialoghez.

mitomania salvează poezia


în poemele mele sunt bolnav o da sunt bolnav rău mint că sunt mai înalt că am iubită că am două inimi şi trei rinichi că pot ridica 121 de versuri la stilul smuls şi că hematiile mele îşi schimbă culoarea cameleonic la apropierea unei femei frumoase şi toată gama de profeţii ambulatorii care nu fac bine nicicum şi nicicând vax foarte vax nimic nu e adevărat eu stau la etajul 5 într-o garsonieră infectă am 83 de kilograme şi 1,64 port 45 la pantofi şi fumez uneori şi ţigări de contrabandă din basarabia dar nu ar fi asta o problemă că fumez ţigări de contrabandă problema e că nu mă pot abţine din minţit şi nu înţeleg de ce nu câştig nimic cu poemele astea e o varză totală ce prost sau proastă poate să înghită gogoşile astea cu poezia care te face mai frumos mai înalt dacă tu în interiorul tău eşti putred eşti copt de minciună eşti cariat inima ta atârnă în pioneze şi ştii că oricum nu vei câştiga nimica la final vei fi îngropat în acelaşi cimitir provincial fără avatarul tău de messenger atât de upgradat fără laptopul tău în care păstrezi toate poeziile mincinoase eu te întreb alberto te întreb ca pe un amic care nu are nimic de câştigat ce rămâne din tine dacă te lepezi de toată mitomania asta îţi spun eu ce rămâne amice rămâne un frustrat care merge pe stradă şi nu ştie unde va ajunge pentru că tu nu ai viitor nu ai nimic nici măcar o iubită vei rămâne doar un mitoman să ţii minte un mitoman claustrat în propria lume perfidă şi plină de rahaturi sclipitoare

Ionel, păzeşte-te!


Cel mai bun prieten al meu din generală a murit. Era un tip înalt, brunet, cu ochii căprui și avea o pisică, Marriot. Pisica nu a venit la înmormântare. A stat ascunsă în debara iar în casă răsuna Red Hot Chili Peppers. Eu am ascultat la căștile mp3-ului ”Scar tissue” în timp ce preotul le povestea celorlalți de pe marginea gropii ce mișto o s-o ducă pe lumea cealaltă mortul. Adică Ionel. A murit acum 2 zile. A fost un accident stupid. Nu am întrebat-o explicit pe mama lui cum s-a întâmplat. Mi-a spus că a fost un accident. Două mașini și un accidentat mortal. Doamna Rodica mă simpatizează. M-a sunat la 3 ore după ce l-au adus de la morgă și nu mai era nimic de făcut pentru Ionel. Medicii îi coseseră pieptul. În accident își pierduse inima. O bară de fier i-a penetrat cutia toracică și i-a pulverizat-o în bucățele infime. Acum, în siciriu, Ionel pleca fără inimă. Eu și cu Ionel am stat în aceeași bancă 7 ani de zile la Școala generală numărul 4 din Brăila. Îi plăcea să facă ca șarpele. Ssssssssă mergem sssssă facem o baie la Dunăre. Ssssărim de pe pontul ăla verde. Când zâmbea i se vedea strungăreața imensă prin care își putea strecura limba. Exact ca un șarpe. Sssssssss. Am oroare de șerpi. Dar pe Ionel îl îndrăgeam mai mult decât pe fratele meu mai mare, Cleomenes. Nu știu de ce, dar Cleomenes nu a venit la înmormântare. Mi-a spus că a găsit un șarpe în bucătărie chiar în ziua accidentului. Problema ar fi că Cleomenes locuiește la etajul 8 într-un bloc muncitoresc din Brăila.
Într-o dimineață la mult timp după ce a murit Ionel am mers prin pădure. Aveam impresia că dacă voi întâlni un șarpe voi avea revelații despre prietenul meu din generală. Ionel spunea că fiecare animal are un rai: broaștele au raiul lor, vrăbiile pe al lor, șerpii pe al lor și tot așa. Clar că Ionel a ajuns în raiul șerpilor. Aici sunt numai broaște, șoareci și insecte din abundență. Trebuie doar să deschidă gura și țop! o insectă în stomac. Mai deschide gura încă o dată: hușt! o broască de mărime medie între mandibulele elastice. Nu am găsit niciun șarpe în pădurea de lângă Dunăre. Mă întorceam dezamăgit spre mașină când am observat că strivisem sub roata din față dreapta un pui de șarpe. Mi s-a făcut mila. Cine te-a pus să traversezi șoseaua asta aglomerată, puștiule? M-a aplecat. Nu mai era nimic de făcut. Definitv-definitv, era un șarpe mort. Avea pieptul desfăcut. I se vedea inima. Încă pulsa. Brusc am avut revelația că Ionel nu a murit în clipa accidentului. Ionel avea o inimă de șarpe. M-am înroșit brusc, nu găseam conexiunea dintre dispariția inimii și moartea lui Ionel. De ce l-au adus de la morgă fără inimă? Mi-am aprins o țigară și am sunat-o calm pe doamna Rodica.
-Sărut-mâinile! Ce faceți, doamnă? Alberto sunt.
-Bună, Alberto. Tot am impresia că Ionel vine seară de seară în camera lui și privește pereții plini de desene și postere cu șerpi.
-Sincer, doamnă, nici eu nu cred că a murit Ionel. Cum să vă explic? Avea o inimă de șarpe. Inima i-a mai bătut cel puțin până la apus.
-Știu.
Apoi mi-a povestit că în dimineața accidentului a găsit un șarpe un bucătărie. Unul mititel, la fel ca cel pe care îl găsise Cleomenes în bucutăria lui de la etajul 8. A observat e că avea o dungă mică pe spate, un fel de ”T” dar nu i-a făcut nimic. L-a dus în fața blocului, erau niște grădini de zarzavaturi. M-am aplecat inconștient spre micul șarpe strivit de roata mea. Avea un mic ”T” pe spate. M-am cutremurat. Am început să mă bâlbâi la telefon. Nu mai puteam vorbi așa că am închis brusc.
Îmi tremurau mâinile. L-am sunat pe Cleomenes din spatele mașinii.
Era același pui de șarpe, avea un ”T” pe spate.
Telefonul suna prelung. Era doamna Rodica.
Nu i-am mai răspuns. M-am apropiat de Ionel, inima încă îi mai pulsa. Am luat-o încetișor în palmă. Inima lui Ionel era mică și vioaie. Avea nevoie de ea dincolo.
Am condus până în oraș cu o mână. În cealaltă aveam inima lipsă a lui Ionel. Eram fericit. Prietenul meu își regăsise inima pierdută.

Moș Crăciun, ce vreau eu de la tine, te rog frumos


un aeroport în fața casei în care să pot fuma fără nicio restricție
un set de cămăși albastre fără nasturi
pe care să le poarte iubita prin casă
să-mi lărgești venele mai mult
ca să se poată întinde liniștită când e agitată
fără ca să se zgârâie de trecut, un banan în mijlocul camerei
o barcă cu motor, o pădure fără țânțari
un bloc fără vecini, 90 de zile de plastelină
și încă o ceașcă mică de plastic argintie de la turkish airlines
mulţumesc