Nimic nu e mai frumos decât să te plimbi gratis prin Univers


Cred că astronauții sunt un fel de supermani. Toată viața suntem legați de planeta asta, stăm lipiți de suprafața ei, de praful ei, mai bine zis. Forța de gravitație e atât de importantă, încât, când ajung în spațiu, astronauților li se atrofiază mușchii și inima nu mai depune nici un efort să plimbe sângele prin tot corpul. Acest fapt nu poate să indice un singur lucru: că planeta nu aparține oamenilor, ci oamenii sunt ai planetei, un fel de furnici cărora acest uriaș de piatră le-a atașat nici cordoane ombilicale, legându-i pentru milioane de ani de suprafața lui în aproape eterna lui plimbare prin univers. Și mergem, zi de zi, noapte de noapte, an de an, generație de generație prin acest hău negru prin care strălucesc niște lumințe noapte de noapte, cărora unii oamenii, care le privesc prin niște bucăți de sticlă colorate, ne-au spus nouă, celorlați neinteresați, că sunt de fapt niște uriași nemavăzuți și neînchipuiți. Și noi mergem la plimbare, planeta nu ne ia nici un ban în această călătorie magnifică, pe un traseu numai de ea știut. Și noi suntem războinici, ne omorâm între noi, ne ucidem urmașii, ne vindem mare parte din lumina zilei muncind cât să rămânem în viață a doua zi, ne certăm, ne înjurăm, furăm; în general niște chestii atât de inutile, încât nu merită să le reproduc. Și totuși planeta merge în continuare pe traseul ei. Dacă nu știați, vă spun eu, că am învățat și eu de la alții: planeta se învârte în jurul Soarelui, Soarele se plimbă și el în jurul altor stele, acest conglomerat se deplasează în jurul altor conglomerate de stele. La rândul ei, galaxia noastră, Caleea Lactee se mișcă în jurul altor galaxii și în final tot univerul se deplasează spre roșu. Adică, tradus pentru un profan, mergem printr-un teritoriu nou în fiecare zi și nu ne vom mai întoarce aici niciodată. Și aici intervin astronauții, ei se urcă în cer cu minunatele lor aparate. Ei sunt supermanii pe care i-am rugat să ducă un mesaj altor supermani de pe alte planete. Sau poate lui Dumnezeu.

Sven Hassel


E o scenă descrisă umoristic în care se face o inspecţie de front de către un general, care coincide cu un bombardament de artilerie năpraznic al inamicului.
Toată lumea încearcă să se ascundă prin tranşee, numai generalul se plimbă impozant printre trupeţi fără să-i pese că bombele cad pe lângă el ucigându-i pe cei care trebuie să-i inspecteze. Scena în sine are un tragism suprarealist, pentru mine generalul cu pricina este un înger care se plimbă printre infideli.

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

Eu sunt destinul meu


Aş putea fi un fel de pasăre şchioapă, cred că şi cu o aripă ruptă, mă rog,

care stă pe acoperişul universului tău

Aproape leşinat de ideea că şarpele care şi-a făcut loc în creierul meu

Creşte pe zi ce trece ca o celulă canceroasă

Şi-mi va înghiţi inima, bunul cel mai de preţ la care nu voi renunţa niciodată

(Ce ar fi creierul fără fratele lui vitreg, inima? Nişte bucăţi de celulă triste, nu?)

Dar nu sunt pasăre, nu am fost niciodată

sunt un fel de WC public în care se pişă şi se cacă

Toţii filosofii morţi.

Aşa,

deci, stăteam pe acoperişul universului tău

Mă luase ameţeala prinvind în jos

Şi mă gândeam că dacă fac un singur pas greşit în viaţa mea

O să mă duc tocmai jos

Şi o să se împrăştie tot rahatul peste toţi cunoscuţii mei

Chiar şi pe cei care sunt trecători în viaţa mea

Până şi pe Sinatra Frank l-ar putea stropi nişte diaree de la Kant, Immanuel Kant

Dar nu am făcut niciun pas greşit

Mi-am încurajat celule care graviteză de ani întregi în jurul inimii

Ca nişte viori din overtura Tannhäuser

Le-am dat indicaţii clare să nu îşi părăsească obiectivul

Şi am mers încercând să înţeleg de ce lumina ta interioară

Nu se îndoaie sub efectul gravitaţiei mele

Cum ar fi fost normal

Dar nu am reuşit

Şi atunci am înţeles că nu aş putea fi niciodată altfel decât sunt

Hăt-departe într-o lume în care pot supravieţui doar eu

Fără mască de gaze, pentru că îmi cunosc toate miasmele pe care le degajă destinul meu

Apel către toţi cetăţenii care merg direct spre Iad


 

 

Dragi călători,

Vă mulţumim că v-aţi luat biletele din timp

(Unii dintre voi chiar şi după expirarea promoţiei)

 

Vă rugăm însă insistent să nu vă aruncaţi copiii pe geam

Şi nici să nu furaţi banii de pâine ai pensionarilor leşinaţi de căldură pe stradă

Comportaţi-vă civilizat

Iadul e aproape!

În următorii cinci ani veţi primi toate informaţiile pe care le-aţi solicitat

Vi se va indica prin detalii ascunse în locuri nebănuite cât de mult rău aţi făcut

Şi cât de lungă vă va fi experienţa nemuritoare

Va fi o adevărată plăcere să călătoriţi în maşinile voastre luxoase

În avioanele private şi în yahturile interminabile

Şi asta nu e tot: nu trebuie să vă pară rău,

Cineva trebuie să ajungă şi în Iad, pentru că Raiul e suprapopulat

(asta e gluma preferată a lui Satan)

 

Dragi călători, aceasta e ultimul apel

Aşezaţi-vă confortabil armele la cingătoare

Bateţi-vă pentru ultima oară soţiile

Scuipaţi pentru ultima oară seminţe pe stradă

Şi încercaţi să nu mai loviţi câinii vaganozi din faţa blocului

Aţi extras biletul norocos!

Drum nebun!

Festivalului naţional de umor «Ion Cănăvoiu» 2010 şi-a desemnat căştigătorii


Premiul pentru literatură al Festivalului naţional de umor «Ion Cănăvoiu» a fost atribuit lui Horia Gârbea pentru volumul «Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov».

La Secţiunea de caricatură, premiul I a fost acordat Adelinei Mateescu din Bucureşti, iar la Secţiunea de Epigramă, primul loc a fost câştigat de Vasile Larco din Iaşi. Premiul I la Secţiunea Fabulă a fost câştigat de Petru Ioan Gârdea din Cluj-Napoca.

Albert Viorel Cătănuş din Brăila a fost desemnat câştigătorul Secţiunii de Proză.

Secţiunea parodie şi poezie umoristică, premiile au fost oferite Tincuţei Horonceanu Bernevic din Bacău şi Laurenţiu Ghiţă din Bucureşti. Premiul Secţiunii de proză a fost câştigat de Laurenţiu Orăşanu, pentru volumul «Autorul».

Au participat la concurs peste 160 de lucrări la toate secţiunile festivalului, din toate zonele ţării, chiar si din Republica Moldova. Juriul naţional a fost alcătuit din: George Corbu (preşedinte), Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, Ion Cepoi, Alexandru Păsărin, Olimpia Bratu, Spiridon Popescu, Aurelian Iulius Şuţă, Cornel Udrea, Grig M. Dobreanu, Constantin Popescu (secretar).

sursa

ADEVARUL.RO
http://www.adevarul.ro/locale/targu-jiu/Targu-Jiu-_Horia_Garbea_a_castigat_Premiul_pentru_literatura_al_Festivalului_national_de_umor_-Ion_Canavoiu_0_359364324.html