Câțiva parseci și tu


Dacă printr-o întâmplare norocoasă
Sau doar pur și simplu
M-ar deschide cu un Sesam
Din mine ar țâșni fără regrete din cele 3 părți
Doi pitici
Nervoși
Care ar dispărea într-o secundă
Unul la stânga
Celălalt la dreapta
Și nici după o clipire din ochi
Ai apărea tu cu toată splendoarea
Ridicându-ți trena cu o mână
Cu cealaltă aranjându-ți o suviță de păr aproape copilăroasă
Cerându-ți scuze un pic rușinată, dar nu prea mult
Că am dat de tine așa de brusc
Dar nu s-ar mira nimeni
Poate cei doi șerpași care încă nu au coborât de pe Himalaya din 1945
Apoi s-ar mai vedea câțiva arbori
O pajiște într-o poiană
Câțiva eroi care își caută iubitele cu niște săbii lungi
Un dragon cu o inimă de fluture
Statui cu îngeri de pe morminte celebre
Iar tu m-ai scuza neverosimil de trist
Eeeeee
Acum e toamnă afară
Vara se întorc toate gândurile frumoase
Și poeziile de dragoste care au emigrat în zilele cu soare
Și e mult mai calm și mai romantic
Ai spune tu
Și toți te-ar crede
Chiar eu aș da din cap, da-da, așa e, ea știe cel mai bine
Ea șterge praful, înnoadă sinapsele lăbărțate și curăță cu luminox fereastrele către oameni
Tu nu te-ai supăra de rolul atât de simplu pe care ți-l atribui, aproape rușinat
Și ai spune, mai taci, că oricum e toamnă acum și spui prostii triste
Și-am râde cu toții ca în happy-end-urile poveștilor animate de la televizor.

Odiseea


                                         Irinei

 

 

Totul începe pe nepregătite. Îți dai seama că exiști. Că vezi lucruri, că simți lucruri. Că ai o mamă, că ai un tată. Toate vin năvală peste tine: sentimente, cuvinte, lumină, întuneric. Plângi, râzi, te bucuri și toate astea ți se par atât de naturale că nici nu te întrebi din ce ungher al minții tale au prins forma asta. Apoi oamenii din jurul tău încep să te învețe să trăiești. Ce trebuie să spui, ce trebuie să mânânci, unde stai, ce înseamnă binele și rău. Îți vorbesc despre Dumnezeu, ca și când l-ar cunoaște personal, și despre cum se numește planeta pe care te afli, deși, poate, pentru alte civilizații, Pământul are alt nume. Apoi mergi la școli și studiezi, înveți istorie și începi să te îndrăgostești. Cel mai important este că îți creezi un sistem propriu de valori și obligații morale care ți se par cele mai rezonabile și mai potrivite gândirii tale. De-a lungul vieții tale îți vei schimba de câteva ori, fără să îți dai seama, sistemul tău de interpretare a universului. Îl vei citi într-o altă cheie. De fiecare dată ai impresia că ți-ai dat cele mai bune răspunsuri și ai luat cele mai corecte decizii în fiecare situație tensionată prin care treci. Fără să îți dai seama, mintea ta e cel mai bun scut în aventura pe care ai început-o pe nepregătite. Totul se află în tine, dar pare atât de greu de obținut. Așa că începi să te întovărășești cu oameni pentru a afla mai multe despre viitor, cu toate că nu e ăsta scopul tău, sau cel puțin așa pretinzi tu. Cunoști oameni, unii te extaziază, alții te fac să îi urăști, cu unii faci dragoste, cu alții pleci în războaie și în continuare spiritul tău pare că ia cele mai bune decizii pentru viitorul tău.  Apoi, după un timp, după ani, oamenii încep uneori să îți reproșeze lucrurile pe care le făceai atât de natural și îți păreau atât de necesare în acel moment. Eventual divorțezi și îți dai seama că tot setul tău de valori pe care ți le-ai șlefuit atâția și atâția ani are fisuri, că nu ești nici pe departe în cea mai bună formă când oferi sau ceri răspunsuri celor din jurul tău. Apoi deodată ai marea revelație: suntem 7 miliarde care considerăm întotdeauna că anticipăm, sau știm, răspunsurile la toate întrebările, că avem o părere atât de sigură despre tot ce se întâmplă în jurul nostru în fiecare moment al vieții noastre. Și atunci realizezi că mintea noastră ne oferă medicina necesară să trecem peste fiecare înfrângere emoțională, eșec în acțiune sau ne oferă plasa de siguranță în cazul în care suntem niște bieți hoți de portofele. Și atunci începi cu adevărat aventura. Cine ești? De ce ești aici? De ce așa? De ce m-au învățat ce e binele și ce răul, oare asta e forma lor? De ce mi-au spus tot ce mi-au spus? Și lor li s-a spus același lucruri de către părinții lor, nu? Și părințiilor părințiilor lor exact aceleași lucruri, nu? Și tot așa, nu?  Cândva, cineva, a spus primul toate lucrurile astea? Dar de ce așa? Apoi realizezi că de fapt nu știi nimic și că totul e o aventură în care ai fost aruncat fără voia ta. E o expediție pe care ai început-o brusc fără arme. Acum se pare că ai toate armele și toți oamenii de care ai nevoie pentru a descoperi tot ce trebuie descoperit. Dar, încet- încet, simți că esența lucrurile e mult prea departe de tine și că sunt un milion de lucruri pe care nu le poți cuprinde. De exemplu: acel Dumnezeu  de care ți s-a vorbit de prima dată, nu l-ai văzut niciodată. Toți îți spun că există, probabil că așa li s-a spus și lor generații și generații în urmă, de fiecare dată când au început aventura li s-a spus același lucru cu tărie: ”să crezi în Dumnezeu, fiule!” Apoi toți discută despre moarte, despre un sfârșit inevitabil, care va fi și al tău. Și începi să privești cerul, să faci analogii, să te scufunzi în tine, să cauți cele mai corecte, nu si cele mai convenabile răspunsuri. Și îți dai seama că nu știi nimic, că nu vei pleca niciodată de pe planeta asta și totul se va termina prin moartea ta fizică fără că tu să ai ceva de obiectat. Atunci te resemnezi un pic. Dar aventura continuă, oamenii dau năvală peste tine și peste gândurile tale. Îți dai seama că tot ce ai raționat, hotărât și stabilit drept literă de lege în toată viața ta, a fost de multe ori greșit. Dacă toți am gândi și am acționa perfect, am fi toți Iisuși. Și începi să te îndoiești că tu ești stăpânul vieții tale, că de fapt, în spatele fiecărei acțiuni ale tale nu stau cele mai înțelepte și corecte decizii. Că ești un simplu muritor, care s-a trezit într-o dimineață pe o planetă dintr-un univers infinit care habar nu are ce caută acolo și cine i-a dat deșteptarea atât de devreme. Te apuci să citești, să vezi ce spun și alții despre ei înșiși, dar îți dai seama că și ei sunt într-o ceață la fel de profundă ca și tine. Niciun filosof, niciun estetician, niciun scriitor nu a știut să răspundă cert ce naiba se întâmplă pe planeta asta și din voia cui. Dar nu se resemnează nimeni, absolut nimeni nu se dă bătut. Valuri și valuri de oameni vin dintr-un prezent tangibil, sau din fundul cel mai îndepărtat al istoriei cu aceleași întrebări. Toți sunt în aceeași aventură, aceeași expediție ca și tine, sau au fost, mă rog. Toți s-au trezit pe planeta asta uitată într-o margine a galaxiei și au început ca niște orbi să își dea cu presupusul despre culoarea Adevărului. Toți au căzut în aceeași capcană ca și tine: să creadă că toate răspunsurile sunt în ei. Fals. Adevărul pare cea mai mare comoară a spiritului tău. Și viața ta e doar o expediție pentru a afla Adevărul despre tot. Despre absolut tot, chiar și despre granițele gândurilor tale, care par să fie infinite. Totul pare infinit în această aventură: Universul, gândurile tale, Dumnezeu. Ceva îți scapă, undeva în mintea ta realizezi că filmul pe care îl vizionezi are unele scene tăiate și că nu auzi bine fiecare replică pentru că stai undeva în fundul sălii. Și te întorci la momentul în care ai căpătat o conștiință. Cine ți-a dat-o și de ce? De ce este nevoie să interpretăm și să înțelegem lucruri? Nu am putea fi ca moluștele care trăiesc doar în întuneric și nu sunt preocupate să vadă lumina sau uscatul? De ce tocmai pe planeta asta? Tocmai aici, tocmai între miliarde de oameni care trăiesc, muncesc, se iubesc, mor, pe planeta asta. Și niciunul dintre ei nu știe Adevărul?! Fantastic. Niciun om nu știe Adevărul. Și toți se comportă de parcă au tot dreptul din lume să se comporte așa. Aproape că mai ai puțin și înnebunești de neputință. Și te gândești că totuși nu e așa de grav, poți trăi foarte bine și fără să știi Adevărul. Și îți cauți alte preocupări, abandonezi Adevărul, cu speranța perversă că Moartea te va lămuri într-un fel. Sau chiar dacă nu abandonezi ideea de a descoperi, nu mai ești atât de încrâncenat. Te adăpostești la umbra cuvintelor altor oameni și descoperi că și ei pot trăi fără să înțeleagă aventura lor. Devii hedonist într-un sens mai larg, încerci să sugi doar seva vieții, cele mai frumoase momente pe care ți le poate oferi în așteptarea morții, care, crezi tu că îți va oferi răspunsuri. Dar poate fi o capcană: dacă însăși Moartea, nu-ți va oferi niciun răspuns?  E pur și simplu o expediție a umanitații prin Univers plătită cu pasiunea noastră pentru Adevăr.

Acel cineva care nu te lasă să dormi niciodată


Cineva mi-a rupt toate oasele din corp

Și mi le-a pus la loc într-o altă ordine, haotică

Nu cred că ai fost tu

Niciodată nu ai face așa ceva, nu?

Doar așa mi s-a părut că ai șoptit atunci

În fața icoanei acela găsită întâmplător pe stradă

 

Cineva mi-a rupt mâinile și picioarele

Și m-a lăsat să mor de sete în deșert

Nu cred că ai fost tu

Tu mi-ai spus că nu poți, că nu poți efectiv

Să mă lași niciodată singur în fața unei turme de demoni

 

Cineva i-a împușcat în cap, fără nicio explicație

Pe toți cei pe care îi iubeam

Dar nu ai fost tu, nu?

Tu nu poți face asta, nu, niciodată

 

Cineva mi-a aruncat la gunoi toate poeziile

Dar nu ai fost tu, nu?

Cineva mi-a spus că Dumnezeu și toții îngerii care bat atât de melodios din aripi

Sunt doar niște schițe ale minții noastre fricoase

Dar nu ai fost tu, nu?

 

Cineva îmi tot spune că dragostea e doar o escrocherie umană

Bine pusă la punct, o schemă în care toți câștigăm puțin

Dar pierdem tot la final

Poate că acel cineva sunt doar eu, nu?

Eu și fratele meu Chopin


Ne înțelegem de minune

Când sunt trist apare de nicăieri

trebuie să recunosc că i-am făcut și lui o cheie de la apartament și de la scară

Îmi aprinde luminile prin casă

Îmi toarnă îmi pahar

Stă lângă mine la masă și oftează și el lung

Îmi cunoaște pe de rost vocabularul bătăilor inimii

Se duce la frigider îl deschide

Fără să-mi aducă nimic bine înțeles

Uneori se duce în cameră și îmi întinde un pix și o foaie albă

Și insistă să îi scriu ceva orice

Ca și când mi-ar da un panaceu

Deși e o armă cu două tâișuri în mâna mea pixul normal că da

 

Ieri a intrat în bucătărie fără să îl simt

Stăteam la geam și-mi priveam vecinii din celălalt bloc

Aproape că eram la un pas să mă arunc de la etaj evident

M-a bătut pe umăr și mi-a spus

Mergeam pe stradă am văzut o fată foarte frumoasă plângând

Și m-am gândit imediat la tine

Era iubita ta

M-a întrebat

Cred am zis

Deși iubita mea a murit de mult

Și atunci a început să cânte

M-am așezat pe scaun și am început să mă gândesc la tine

Era iubita ta

A repetat

De ce plângea

Mă tot întreba

De ce plângea

Nu știu Chopin de ce plângea

Și strângeam pixul cu putere în mână

O armă cu două tăișuri

Sângerezi frate mi-a spus Chopin

Nu cred

Oare de ce plângea iubita ta

Iubita mea a murit îi tot spuneam și strângeam pixul în mână

Nu nu

Am văzut-o eu mergea pe stradă și plângea

M-am enervat tare de tot

Ia-ți muzica ta și cară-te Chopin

L-am înjurat urât de tot

Am vrut să-i arunc pianul pe geam

Și el tot repeta

Nu e moartă plângea am văzut-o eu în fața scării tale

 

M-am întors spre el zâmbea

Nu e moartă

Taci

Și am vrut să-l plesnesc

 

Dar nu evident că nu

Am ieșit

Să mă uit pe stradă după iubita mea

Chopin a coborât și el

Poate că a murit Albert mi-a zis

Poate că mi s-a părut

 

Și tu de cealaltă parte a blocului tocmai traversai strada plângând ascultând la căști Chopin

Tainica frăție a sinucigașilor


În existența noastră, în efemera noastră existență pe această planetă,  pe care noi oamenii o numim ”Pământ”, alte civilizații extraterestre poate o numesc altfel – evident, găsim tot felul de situații a căror textură ne este greu să o înțelegem. Bunăoară eu, sunt un om simplu, nu chiar dintr-un orășel mic, dar, mă rog, crescut într-o lume a normalității cele mai normale. Am fost învățat de mic cele mai elementare lucruri ale unei existențe banale și nu am fost niciodată educat să privesc lucrurile și dintr-o perspectivă amplă. Ca și când am crede că mușuroiul nostru de furnici  în care ne desfășurăm toată existența zilnică este exact toată lumea care ne înconjoară. Așadar nu am avut niciun recul în a cataloga oamenii în buni și răi, sau în proști și inteligenți. Bun, scurtez toată descrierea mea, cert este că sunt un cetățean al planetei care avea până la un moment dat o înțelegere liniară a celor ce se petreceau cu mine și cu cei din jurul meu.

Până acum o săptămână. De atunci, toată percepția mea asupra realității a devenit mult mai plină de sensuri și mai complexă. Muncesc undeva într-o margine de București și trebuie să mă deplasez zilnic cu metroul până la serviciu. Metroul din zilele noastre este un bun mod de a observa o societate. Dacă ai răbadarea și inteligența necesară, poți descoperi după câteva ore de mers cu metroul din ce fel de societate fac parte nația respectivă. Eu am o părere destul de proastă despre românii, îi găsesc superficiali și prea defetiști. Așadar, merg zilnic și în afară de câteva femei super frumoase, nimic nu mi s-a părut încântător în metroul din București. Toți aliniați pe bănci cu telefoanele în mână navigând pe deja clasicul Facebook, sau jucându-se tot felul de jocuri pe smartphone. Dar, marți, fix acum o săptămână în urmă, viața mea a luat o altă turnură. Era ora 8:30 dimineața, eram pe băncile albastre ale metroului și mă luptam cu niște like-uri pe care le dădeam unor poze hazlii de pe o pagină de Facebook. Lângă mine s-a așezat o domniță cam la vreo 25-27 de ani, brunetă, păr lung, aproape voluptoasă care a stat cu mâinile pe lângă corp vreo trei stații, iar la Universitate a tâșnit de pe bancă exact în momentul în care se anunța: ”Atenție, se închid ușile!”. M-a lovit efectiv peste picior și nu am ezitat să mă gândesc mai puțin pozitiv la adresa ei. Mi s-a părut destul de diferită de restul călătorilor, nu avea telefon smart, privea în gol și părea că trăiește într-o dimensiune paralelă. Când mi-am întors privirea pe scaunul gol de lângă mine am văzut că își pierduse o mică poșetă, tip plic. Dar deja trenul era în tunel și nu mai aveam nicio sanșă să îi returnez bunul pierdut. Am luat mica poșetă în mână și m-am uitat în jurul meu, nimeni nu părea că observase faptul că bruneta își pierduse poșeta. Toți erau absorbiți peste măsură de telefoanele lor de ultimă generație. Fiind foarte curios din fire, am deschis poșeta. Un telefon smart închis, un portmoneu și mai mic și câteva foi A4 îndoite pline scrise. Am coborât la Piața Romană, m-am așezat pe o bancă și început să investighez cu mai mare atenție poșeta. Nu sunt atât de indiscret, așa că nu am deschis telefonul. Mi-am făcut repede un plan: era posibil să nu o găsesc prea curând pe domnița brunetă și cert era că voi întârzia la serviciu, dar un resort intern m-a făcut să-l sun pe șef și să-l mint că a început să-mi curgă sânge din nas în metrou și voi ajunge mai târziu, sau chiar deloc, la birou. A bombănit ceva cu ”nu există zi de la Dumnezeu în firma asta în care să nu se îmbolnăvească cineva” și mi-a închis repede spunându-mi să îi aduc de la medic o dovadă că am fost bolnav ca să mi-o pună la dosar. Am deschis repede foile scrise dar spre marea mea stupoare nu am înțeles absolut nimic, erau scris mărunt într-o limbă pe care nu o cunoșteam. Dar la finalul fiecărui text era scrisă o adresă: ”Mântuleasa -16”. Erau 8 foi, adică 16 pagini, deci putea ca să nu fie vreo adresă validă. Am răsturnat mica poșetă plic pe băncuța roșie din fier din stația de metrou dar nu mai conținea nimic altceva. Sunt singur, iubita m-a părăsit de vreo 2 luni, așa că m-am gândit că bruneta ar putea accepta o invitație la cafea, dacă îi returnam poșeta. Era foartă drăguță din profil, știu că am observat-o de câteva ori pe furiș. Așă ca am ieșit de la metrou, mi-am aprins o țigară și mi-am chemat un taxi de pe telefon. A venit un țigan care mi s-a adresat de prima dată: ”Boss, mergi departe?„. Nu a mai comentat nimic când i-am zis că o să am grijă eu de el și am ajuns în câteva minute la adresă. Am plătit, am coborât, am aprins o țigară și am inspectat cu atenție clădirea. Avea patru etaje și părea că stă să cadă. Era o singură intrare în clădire, o ușă veche de lemn care a scârțit îngrozitor când am împins-o. În primă instanță am avut senzația că ușa se va prăbuși peste mine. Am intrat în micul hol de la intrare. O singură cutie poștală și o scară circulară. Pe cutia poștală nu era trecut niciun număr, doar cifra ”16”. Am făcut repede un calcul, sunt patru etaje, deci minim minimorum ar trebui să fie patru cutii poștale. Apoi mi-am zis că poate se servesc toți de aceeași cutie poștală, cunoscându-se de atâția ani. Am stat în dubii. La parter nu se vedea nicio ușă, nimic. Să urc, să nu urc? În tavan ardea un bec chior ca în melodia lui Cesaria Evora, ”Besame mucho”. Mi-am scos o țigară. Aș fi vrut să fie ultima și am urcat cu ea în gură. La primul etaj era doar o ușă neagră. Am bătut anemic o dată. Nimic. Am repetat operațiunea mai energic. Am auzit niște pași târâindu-se dincolo de ușă. După câteva secunde s-a tras un zăvor și în prag a apărut o bătrână. Avea părul lins și un capot roșu, niște brățări ce păreau a fi de aur care contrastau cu austeritatea ce răzbătea din spatele ei. M-a studiat puțin și mi-a arătat cu degetul mai sus.

-Mai sus? Am întrebat.

-Da, maică, urcă mai sus.

Am mai urcat încă un etaj. Aici nu era nicio ușă. N-am stat să mă întreb de ce. Am urcat mai departe. O ușă normală de bloc oarecare cu vizor. Am sunat la sonerie. Imediat un câine ce părea să fie fioros a început să latre. M-a cuprins teama subit, mi-e cam frică de câini. Imediat ușa s-a deschis și în pragul ei a apărut un puști blond cu ochii albaștri care s-a răstit peltic la mine: ”Mama nu e acasă!” și mi-a închis ușa în nas. Am urcat grăbit, urmărit de lătratul câinelui. Ultimul etaj. O ușă mare, neagră, impunătoare de metal cu un număr pe ea: ”16”. Am ezitat un pic. Ce să fac? Am ciocănit. Nimic. Am ciocănit din nou. Mi s-a părut că aud foială dincolo de ușă. Am mai ciocănit o dată. Ușa s-a deschis rapid și a apărut un individ îmbrăcat ca un valet de odinioară și cu un gest larg m-a poftit înăuntru. Am intrat. Un hol lung plin cu oameni pe scaune. Cred că erau o duzină. Toți m-au privit cu interes. Păreau să fie din toate categoriile sociale. Valetul m-a poftit să iau loc și mi-a spus sobru: ”Domnul vă va primi de îndată.” Ceilalți m-au filat cu mult interes. Valetul m-a așezat lângă o duducă de maxim 30 de ani plină de tatuaje pe ambele membre superioare care butona de zor un smart phone și un domn de 40-45 de ani îmbrăcat la costum care își privea fără chef șiretul pantofului. Am tăcut cam 2 minute și pe urmă mi-am luat inima în dinți și am zis cu voce tare: ”Mă cheamă Albert!”. Tăcere. Cei de pe scaune m-au privit curioși, dar nu au zis nimic. Duduca tatuată nici măcar nu și-a ridicat capul din ecranul telefonului. După alte două minute valetul a intrat și a venit direct la mine.

-Domnule Albert, domnul vă roagă să poftiți în biroul lui.

De unde știa valetul cum mă cheamă? Probabil că a auzit când mi-am pronunțat numele. Dar nu am zis absolut nimic și l-am urmat. Am străbătut un hol lung, apoi o altă antecameră plină cu oameni și apoi un alt hol lung și pe urmă am ajuns în fața unei uși unde era biroul unei domnișoare foarte blondă și foarte coafată ce părea că e secretara ”domnului”. Aceasta mi s-a adresat direct.

-Domnule Albert, vă rog să vă lăsați telefonul pe birou, închis, și apoi puteți intra, domnul vă așteaptă.

Mi-am scos telefonul din buzunar, l-am închis, l-am așezat pe biroul blondei și am intrat.

Era o cameră somptuoasă, plină de tablouri mari care îl înfățișau pe Newton, Einstein și pe Platon. Un dragon ce părea să fie din bron era chiar în spatele meu.

-Intră-intră, tinere! Te așteptam! Era o voce calmă, de bărbat la 50 de ani, dar nu-l puteam zări. Am înaintat. În dreapta era canapea largă pe care stătea picior peste picior într-un halat negru de mătase un domn cărunt care fuma pipă. Ia loc, te rog! Și mi-a indicat un scaun de piele dintr-un lateral. M-am așezat pe scaun. Vino mai aproape, te rog. M-am executat. A tras un fum din pipă, a suflat fumul în tavan și m-a întrebat senin. Așadar vrei să aderi la frăția noastră? Am șovăit puțin și am băgat mâna în buzunar.

-De fapt, eu am venit să returnez această poșetă pe care a pierdut-o o domnișoară în metrou. Știți, eu de fapt cobor la Aurel Vlaicu, dar acum m-am gândit că domnișoare ar fi putut avea nevoie de poșetă. Am scos mica poșetă și i-am întins-o.

Domnul cărunt a luat-o, a deschis-o pentru o secundă, a închis, a așezat-o lângă dumnealui, a tras iar din pipa lui și mi-a spus zâmbind.

-Să înțeleg că te-a recomandat domnișoara Monica. E bine, e un membru de bază a frăției. Am încredere în alegerile ei. Deci, spune-mi cum te-ai gândit să o faci și de câte ori?

-Să fac ce?

-Să te sinucizi, că doar despre asta vorbim, nu, Albert?

Am tăcut. Părea interesant să ader la această tainică frăției a sinucigașilor din centrul Bucureștiului. Putea fi totuși mortal, într-un fel. Și gândul ăsta m-a făcut să zâmbesc.

Domnul cărunt părea că mi-a citit gândurile, neuron cu neuron.

-Da, e hazliu, o tainică frăție a sinucigașilor în centrul Bucureștilor. Cine s-ar fi gândit, nu? Apoi s-a ridicat și mi-a întins mâna. Te rog să completezi cererea de membru ce ți-o va da secretara mea foarte coafată. Exagerează uneori, dar asta e, e foarte competentă, să știi. Te sun eu și îți spun mâine unde și la ce oră avem întrunire. Să nu lipsești, vom primi un membru important de peste hotare, a jucat un ultimul film ”Star Wars”. O să fie mai mult decât exotică întâlnirea, vei învăța multe despre sinucidere.

I-am întins mâna, o avea fermă și foare albă, de lord, mi-am zis și am ieșit. Secretara mi-a întins o foaie albă pe care nu scria nimic.

-Nu scrie nimic pe hârtia asta.

-Da, asta e cererea tip. Vă scrieți numele, adresa, numărul de telefon, semnați în josul paginii în dreapta și restul îl completez eu.

-Ce rest veți scrie?

-Restul. Chestii birocratice, plictisitoare, vă asigur.

-Și eu fac chestii plictisitoare la birou, sunt obișnuit cu chestiile plictisitoare, așa că fiți amabil și explicați-mi ce rest. Vă rog.

-Aveți cont de e-mail, nu?

-Da, am.

-Bine, treceți-l, vă rog, și după ce vă completez cererea de aderare vă trimit un scan cu ea pe adresa de e-mail. Nu va fi nimic compromițător, vă asigur. În câteva ore veți avea scanul pe e-mail, cred că domnul v-a spus că sunt foarte competentă. A zâmbit prea frumos ca să o pot refuza. Am trecut pe foaia albă tot ce mi-a cerut, m-am semnat în josul paginii și am salutat-o. Ea mi-a restiuit telefonul mobil care era deschis, deși știam foarte bine că îl inchisesem și se deschidea doar cu o parolă foarte complicată. N-am zis nimic, totul era prea bizar ca să mă mai mir pentru un fleac. Într-o secundă a apărut valetul și mi-a făcut semn politicos să-l urmez. Am refăcut același traseu ca la venire, numai că toți oamenii pe care îi întâlnisem prima dată nu mai erau. Scaunele erau goale și pe hol se aprinsese lumina.

Am ieșit și pe scara circulară mi-am aprins o țigară. Când am ieșit din casa scării cu becul chior m-am panicat puțin. Afară era noapte. M-am uitat la ecranul telefonului. Era fix 12 noaptea și aveam 14 apeluri pierdute, de la birou, de la mama și de la un tip căruia îi datoram niște bani. Cum naiba era miezul nopții? Nu am stat mai mult de 20 de minute în clădirea asta.

 

VA URMA

In Flanders Fields


In Flanders Fields

In Flanders Fields the poppies blow
Between the crosses row on row,
That mark our place; and in the sky
The larks, still bravely singing, fly
Scarce heard amid the guns below.

We are the Dead. Short days ago
We lived, felt dawn, saw sunset glow,
Loved and were loved, and now we lie
In Flanders fields.

Take up our quarrel with the foe:
To you from failing hands we throw
The torch; be yours to hold it high.
If ye break faith with us who die
We shall not sleep, though poppies grow
In Flanders fields.

By John McCrae

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Pe câmpurile Flandrei

Vara, în Flandra, maci roşii precum focul
Printre mii de cruci obrazul îşi întorcu-l,
Veghindu-ne somnul greu, de plumb, sub glie;
Deşi pe cer vesel cântă-o ciocârlie,
Sub bombe n-o auzim, n-avem norocul.

Suntem cei Morţi. Mai ieri, nu sosise-încă sorocul.
Vedeam soarele-n zori, înflorind ca siminocul;
Iubeam, eram iubiţi – azi în lut ne-am găsit locul
Pe câmpurile Flandrei.

Preia tu lupta noastră, dar nu şi nenorocul:
Căzând, spre tine noi aruncăm zălogul
Luminii, torţa-i la tine-acum, păstrează-o vie.
Rămâi sub jurământ cu noi, altfel în vecie
Nu vom avea somn – cât maci ne-or scrie epilogul
Pe câmpurile Flandrei.

Traducere de Petru Dimofte

 

Deplasare spre roșu, sau deplasare spre Dumnezeu?


{\displaystyle 1+z={\frac {1}{\sqrt {1-\left({\frac {2GM}{rc^{2}}}\right)}}},}

unde

Pare doar o formulă oarecare. Dar nu e, descrie ”deplasarea spre roșu”. Cred că sunt doar 1% dintre noi care o pot înțelege. Sau chiar mai puțin. Mai puțin de 10% dintre noi știu ce înseamnă ”deplasarea spre roșu”. În câteva cuvinte ”deplasarea spre roșu” este teoria pe care se bazează existența unui ”Big Bang” în urma căruia a luat naștere Universul vizibil, intrinsec am apărut și noi aici, pur și simplu așa, dintr-un accident cu aminoacizi, sulf, fier, azot, carbon, hidrogen, oxigen et comp. Deplasarea spre roșu presupune că în urma ”Big Bang”-ului, care a avut loc acum cca 13,7 miliarde de ani în urmă, toate galaxiile ”fug” una de cealaltă în urma unei explozii cum nu a mai existat vreodată. Darwin, Einstein et comp au pus bazele teoriei ca Universul este haotic și în expansiune, și totul ține de o constantă ciudată care face ca viața să apară din întâmplare acolo unde există destule substanțe din tabloul lui Mendeelev. La școală suntem învățați că suntem rezultatul unei întâmplări cu elemente chimice și descărcări electrice. Toate bune și frumoase și la locul lor. Chiar există și o formulă prin care putem calcula cât de repede se îndepărtează galaxiile unele de altele, într-un dans cosmic ce pare că începem să-l descifrăm în ultima sută de ani. Lucrurile par clare: Big-Bang, explozia care a făcut ca Universul să se extindă. Dar, ce ați face dacă v-aș spune că există stele în cadrul unei galaxii care au un DSR mai mare decât galaxia din care fac parte? Și nu vorbim de 2-3 ani lumină, care ar fi neglijabil, ci vorbim de 10 000 de ani lumină diferență. Adică, sunt stele, care conform formulei de mai sus, par să ”fugă” cu 10 000 de ani lumină mare repede decât galaxia din care fac parte, și totuși nu se desprind de galaxia-mamă. Rămân tot acolo. Ciudat, nu?! Și nu câteva, sunt vreo 50 de galaxii care prezintă asemenea anomalii cu stelele din componența lor. Care e explicația rezonabilă? Nu cred că interesează pe mulți cele scrise de mine mai sus, dar pentru cei care cred în Dumnezeu, e un ajutor științific în plus pentru că toate teoriile noastre despre apariția întâmplătoare și deloc metafizică a vieții pe Pământ par să aibă mai multe fisuri decât un cașcaval elevețian din desenele animate cu Tom și Jerry. Și mai apoi, dacă ne-a făcut Universul ăsta care e vechi de 14 miliarde de ani, și el tot se deplasează, și noi simultan cu el, într-un final, după calcule astronomilor, vom fi la un moment dat, mă refer la galaxia noastră, mai singuri ca niciodată, pentru că imaginați-vă cam cum e cu explozia Big- Bangului: un uriaș strănută și microbii se răspândesc în spațiu fără vreo șansă se se mai întâlnească vreodată până când vor muri. Pentru că toate stelele din toate galaxiile mor într-un final, și vom muri la miliarde și miliarde de ani lumină într-un deșert vid. Păi e frumos așa, domnilor astronomi care credeți în deplasarea asta spre roșu? Nu ne deplasam mai bine spre Dumnezeu?

Despre tine, despre mine, despre noi, pe înțelesul tuturor


În preajma ta, pulsul îmi începe să piuie ca un detector de metale

În apropierea unei comori

 

Apoi

Toate melodiile devin mai triste atunci ne despărțim

Aripile îngerului meu păzitor se ofilesc ca niște florile lăsate fără apă

În creier îmi răsună constant un contor Geiger, ca și când aș fi la doi pași de infern

Pielea mi se usucă, începe să-mi cadă părul, pe stradă miroase a sulf

Oamenii uită să mai salute, toți se întorc cu spatele la mine

Cafeaua are un gust rânced

Și toate zilele mi se pare că se transformă în niște omuleți care stau la colțul unei străzi

Dărăpănate și îmi arată cu degetul la toate florile care se chinuie să răsară prin asfalt

Soarele e pe jumătate mort

Radiograma pulsului meu pusă pe note devine o melodie tristă pusă pe repeat

Și tu crezi că e normal să se întâmple așa

Și eu cred că e normal să se întâmple așa

Și atunci mă ascund în spatele unei cruci în timp ce viața mărsăluiește la doi pași de mine

Atât de aproape, încât pot să-i ating epoleții strălucitori

Și tu îmi spui că e normal să fie așa, absolut normal

Și eu încep să cred că tristețea nu este deloc abominabilă, e chiar mai naturală decât moartea

 

 

un stol de iubite


traversează pagina albă desenând niște canioane

în care se ascund tot felul de vietăți care se hrănesc cu bucăți din inima mea

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă iubirea se naște ca un copil mic

învață să meargă, să citească, să moară

sau pur și simplu iubirea asta e așa un fel copil orfan care trebuie adoptat și învățat de toate

ca pe o rugăciune

toate astea mi le șoptesc iubitele, unele moarte, alte însemnate de mine cu tot felul de litere

ca niște stigmate

fără nicio jenă

absolut nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă toate lucrurile pe care ne li dăruiește iubirea

trebuie puse în seifuri și cheia dată în păstrare îngerilor

sau puse pe rafturi în supermarketuri ca să le cumpere toată populația

ca pe niște simple mărgele colorate

toate astea le-am învățat de la iubitele mele, unele moarte de mult, alte date spre adopție îngerilor

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie unde începe și unde se termină iubirea

la marginea gropii, în scrisul de pe cruce, la dreapta domnului, sau acolo unde oameni în halate albe operează îngeri

Dezolarea elefanților vorbăreți


Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar niște sunete care se plimbă prin Univers ca o gașcă de elefanți.
Iubirea e un cuvânt, nu e deloc un cuvânt supraponderal, dar rămâne o îngrămădire de sunete ce nu pot transcede nebunia neuronilor îndrăgostiți.
E frumos, e bine, e cald, e o tristețe care mi-a rămas de la tine și o țin la piept ca pe un obiect de mare preț.
Ca o inimă care nu mai funcționează.

Priza de hârtie

Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar…

Vezi articol original 69 de cuvinte mai mult

Durerea se scrie întotdeauna de mână


în ziua în care m-ai părăsit
toate paturile din spitalele de nebuni erau ocupate
toate bisericile din cartierul meu erau în renovare
și toate barurile nu mai serveau băuturi tari
m-au trimis acasă
cu arsura aia groaznică pe mațe
înjunghiat
părea că toți mă voiau mort
tu parcă îi instigai să înfigă mai adânc
mai adânc
și să se bălăcească cu bocancii în sângele meu
mă târam pe străzi așa, ca un fel de inuman
fără nicio
fără nicio
fără nicio
fără niciun cer

toți medicii de la spitalele de nebuni
mi-au dat tot felul de medicamente cu numele tău
și îmi arătau dezolați
toate paturile pline de bolnavi mintal

Jocul meu favorit


În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

Viața, moartea și iubirea


La un sfert de secol de la sfârșitul războiului, într-o pădure deasă din Rusia a fost găsit un tanc îngropat în pământ, cu numărul tactic 12.

Trapele erau închise, bordul era găurit. Când mașina a fost deschisă, pe locul șoferului-mecanic au fost descoperite rămășițele unui sublocotenent-tanchist. El avea un revolver cu un singur glonț și un dosar, în care se aflau o hartă, poza iubitei sale și niște scrisori netrimise.

Iată ce spunea una dintre scrisori:

„Salut, Varvara mea! Nu, nu ne vom întâlni. Ieri la prânz am bombardat încă o coloană nemțească. Un proiectil de-a fasciștilor a spart armura laterală a tancului nostru și a explodat înăuntru. În timp ce conduceam tancul spre pădure, Vasile a murit. Rana mea este severă…

L-am înmormântat pe Vasile într-o pădurice de mesteceni. Era un loc plin de lumină. Vasile a murit fără să reușească să-mi spună măcar un cuvânt, fără să-i transmită ceva frumoasei lui Zoya și blonduței Măriuța, care seamănă cu o păpădie pufoasă.

Astfel din trei tanchiști a rămas doar unul. Am intrat în pădure pe înserate. Tovarășii noștri vor alunga dușmanul, care nu trebuie să umble pe câmpiile și prin pădurile noastre. Niciodată nu mi-aș fi trăit viața astfel, dacă nu erai tu, Varvara. Tu m-ai ajutat întotdeauna: la Halhân Gol și aici.

Probabil, cel ce iubește este mai blând cu oamenii. Îți mulțumesc, draga mea! Omul îmbătrânește, iar cerul este veșnic tânăr ca ochii tăi, pe care i-aș privi și admira întruna. Ei niciodată nu vor îmbătrâni, nu se vor decolora.

Va trece timpul, oamenii își vor vindeca rănile și vor construi orașe noi, vor crește livezi și grădini noi. Va începe o altă viață, vor fi cântate alte melodii. Dar niciodată să nu uitați cântecul despre noi, despre cei trei tanchiști.

Vor crește copiii tăi. Tu iarăși vei iubi.

Iar eu sunt fericit că părăsesc această lume, având în suflet marea dragoste pentru tine.

Al tău Ivan Kolosov”.

 
Sursa
http://www.publika.md/au-gasit-un-tanc-ingropat-in-padure-cand-l-au-deschis-au-ramas-fara-cuvinte-ce-era-in-el_2911581.html#ixzz4aLzLuJSJ

Obligațiile și îndatoririle poetului


Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură

Întâia epistolă către cea mai iubită


Mon amour, îți scriu pentru prima oară

De când m-am mutat în cetatea asta

Toți oamenii se pare că te cunosc aici

Unii au în case portrete cu tine

(Sau așa mi s-a părut mie)

Cert e că am învățat o nouă limbă

Am cunoscut tot felul de dragoni care se plimbă liberi pe străzi

Unii dintre ei se poartă atât de frumos cu mine

Atunci îmi dau lacrimile din senin

Și îmi vorbesc cu atâtea detalii despre tine

Încât am impresia că dacă voi căuta în cimitirul cetății am să-ți găsesc mormântul

Foarte frumos decorat, evident, și cu flori proaspete mereu

Dar am evitat, îți dai seama, că nu ajuns aici pentru asta

Vizitez muzee, citesc cărți, stau prin cafenele

Mereu mă urmărește senzația că și tu ai fost prin aceste locuri

Uneori recunosc în unele cafenele, în unele teatre, exact scaunul tapițat pe care ai stat tu

Oamenii sunt blânzi și îmi spun că este normal așa ceva

În cetatea asta au locuit mereu oameni buni și frumoși

Chiar dacă m-am rătăcit într-un fel, și am ajuns aici, asta nu înseamnă

Că te-am pierdut pentru totdeauna

De aceea, îți scriu cu multă răbdare în fiecare zi

Aștept ziua în care Moartea o să-mi aducă înapoi toate scrisorile pe care ți le-am expediat

Zâmbind larg și povestindu-mi frumos despre tine

Așezându-mi cu grijă toate epistolele lângă crucea mea

Năvod


​Într-un final totul devine neverosimil de simplu

Praful se așterne peste aripi

Peste orice nevoie

Peste orice necesitate primară

Lumea nu devine un loc mai bun

Cutremurele de pământ nu te mai sperie

Îngerii se pierd la cozi interminabile  de unde vor să cumpere fericire

Oamenii nu mai sunt buni sau răi 

Sunt niște siluete

Care cel mult îți obturează ecranul unde îți derulezi filmul tău

Planeta în sine acest glob uriaș albastru

Îți devine singurul frate care te poate ține de mână 

Prin călătoria prin Univers

Prin călătoria spre moartea ta

Și numai a ta

dacă tu ești iubita mea


dacă tu ești iubita mea
înseamnă că nu ai dormit nicio noapte de când m-ai cunoscut

dacă tu ești iubita mea
trebuie să te fi dus de cel puțin o dată în pelerinaj la Mecca
pentru dragostea noastră

dacă tu ești iubita mea
înseamnă că oricât de întuneric ar fi ție nu-ți va păsa nicicând
pentru că lumânarea pe care o ai de la mine nu se stinge niciodată

dacă tu ești iubita mea
te-ai arunca în fața icoanelor din biserică ca un pește într-un năvod

dacă tu ești iubita mea
ultimul cuvânt pe care l-ai striga în fața dușmanilor de moarte
va fi numele meu

dacă tu ești iubita mea
nu va fi niciodată o închisoare care să te cuprindă cu adevărat

dacă tu ești iubita mea
nu vei fuma niciodată o țigară fără mine

dacă tu ești iubita mea,
dacă tu ești iubita mea
ți-ai smulge carnea de pe tine și ai da-o în dar
tuturor demonilor care șerpuiesc în mine

dar tu nu ești iubita mea,
nu astăzi
nu acum
nu în viața asta

Dragului meu asasin, cu multă dragoste


Luna trecută m-am apucat
Să-mi perfecționez cunoștințele de engleză
Am cumpărat cel mai scump costum de haine posibil
Și m-am împrumutat la bancă o sumă enormă în euro
Am redecorat salonul, mi-am cumpărat niște jaluzele care nu lasă
Niciodată lumina să intre în cameră

Acum o săptămână am intrat pe site-uri pe care găsești asasini plătiți
După câte ore am găsit ceea ce căutam
I-am plătit avionul, i-am plătit și jumate din tarif
Și l-am chemat la mine acasă

Ieri a venit
Am stat de vorbă în salon ca doi prieteni de-o viață
Am băut whiskey și am fumat imposibil de mult
I-am arătat multe poze cu mine
I-am spus unde muncesc, ce gândesc, ce mânânc, ce și pe cine iubesc
Și am convenit că cel mai facil e să mă împuște în cap
În timp ce stau în bucătărie și fumez la laptop
A închis ochii și mi-a spus
”De acord, Mister Albert, de acord, dar de ce nu te sinucizi?
Nu iese mai ieftin?„
Am stat o clipă și m-am gândit
Apoi i-am răspuns de două ori

”Da` asasinii plătiți nu mai împușcă și ei pe nimeni?”
Și
”Tu nu ai simțit niciodată nevoia să plătești oricât pe cineva
Care să te împuște direct în cap fără explicații?”

S-a ridicat, mi-a strâns mâna
M-a strâns în brațe ca pe un frate
Și a plecat spunându-mi
”Contează pe mine, îmi place cum gândești, my dear Mister Albert!”

Ultimele cinci minute de pe Pământ


Priza de hârtie

Dacă ne vom întâlni vreodată pe stradă
Tu cu soţul tău de mână, zâmbitoare
Iar eu cu o oarecare
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată în faţa unei icoane
În cea mai frumoasă biserică din Bucureşti
Şi mă vei întreba
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată pe drumul de întoarcere
De la înmormântarea mea
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni atunci când mă voi întoarce de pe front
Plin de răni, fără nicio scrisoare de acasă
În cârje şi mirosind a moarte
Şi…

Vezi articol original 295 de cuvinte mai mult

Aproape de poezie


 

Dacă întreaga umanitate ar fi un om

Nici bun, nici rău, nici frumos, nici urât

Ce i-ai spune?

Tu și el

L-ai lua de mână, ai mânca cu el?

I-ai povesti toate tristețile tale?

Ar fi îngerul tău?

Ar fi fratele tău?

Toată iubirea ta ar fi în acel om, toată nebunia ta ar trebui să o împarți cu el

Cum i-ai spune ”bună dimineața”?

Ai dormi cu el în pat?

Te-ai închina în același tempo cu el în bisericile goale?

Ai putea să suporți moartea lui?

I-ai da oare tot ce nu i-ai dat până atunci altui om?

L-ai iubi mai mult decât pe Dumnezeu?

I-ai rosti numele în fiecare clipă?

Ar mai conta că nu vorbiți aceeași limbă?

Ai putea să-l mai îngropi?

Sau să-l mai minți?

Să-i refuzi orice dorință?

Cum ar fi să știi că dincolo de el e doar singurătate?

Cum ar fi să te părăsească într-o zi?

Tu și el

Singura speranță într-o lume de doi

Nu ar fi cel mai prețios lucru care ți s-a întâmplat vreodată?

Ai putea să taci vreodată în preajma lui?

Sau să nu-i înregistrezi pe benzi de magnetofon fiecare cuvânt?

Cum ar fi planeta asta fără Soare, fără Lună? Ar mai conta toate astea, dacă nu ar mai fi?

Tu și el, o planetă atât de plină de oameni.

Infra 5 Bis


Uneori,  fără niciun motiv aparent, mă dor toate organele interne
Ca și când nu ar fi ale mele
Și  în toate diminețile acelea mă trezesc alături de un cadavru
Pe care îmi este jenă să-l împing la marginea patului
Mă îmbrac în tăcere, fără să-l privesc și ies din cameră
Pe drum, toți copacii îmi par niște cruci potrivite pentru mine
Și după câteva ore mă întorc grăbit cu metroul, printre toți acei oameni neputincioși
Lumânări pe jumătate topite
Alerg pe scări să văd dacă patul e gol, sau dacă cumva planeta s-a aplecat într-o parte
Pe marginea lui de pat
De atâta tristețe

O zi de muncă extremă


Șeful meu e ciudat. Într-o dimineață a venit destul de nervos la muncă, ne-a scos pe toți în curtea largă din fața biroului, ne-a aliniat pe rânduri după înălțime și ne-a ordonat să facem genoflexiuni. Funcționarii din clădirea alăturată s-au îmbulzit cu toții pe la geamuri și priveau nedumeriți. După un rând de 20 de genoflexiuni, domnișoara Dana de la contabilitate s-a oprit. Șeful, cu ochelarii lui fumurii, prin care nu poți vedea niciodată nimic, s-a înfipt în fața ei.

-Ce e, Dana? Nu mai putem? Poate așa te vei obișnui să nu mai încurci facturile între ele, da?

-Știți că…

-Că ce? Că nu e vina ta? Dar a cui, Dana? Cine își asumă responsabilitatea pentru tot haosul produs de tine?

-Știți, eu sunt gravidă în 4 luni. Efortul mi-ar putea cauza negativ sarcinii.

-Dar când bei 4 cafele fără zahăr și fumezi un pachet de țigări pe hol cu băieții de la tehnic, nu-ți mai dăunează? Atunci nu mai există efecte negative pentru ăla micu`? Bunica mea spăla rufele la râu până în luna a noua, și nu mai avea efecte negative pentru cei mici. Părinții mei au construit țara asta. Și tu? Stai toată ziua cu telefonul în mână și dai like-uri. Pentru like-uri te plătim noi? Să lași în fiecare dimineață telefonul la intrare. Îl iei la prânz și la plecare. S-a înțeles? Termină seria de genoflexiuni și fugi în birou. Vreau un raport complet despre activitatea nostră din ultimul trimestru! Și încă repede! Până la prânz. S-a înțeles?!

Șeful era peste tot: pe Facebook, la baie, la cantina din clădire, știa ce ai mâncat, cât ai fumat, unde ai fost în vacanțe, când au ciclu fetele de la contabilitate și cred că întocmea pe ascuns un raport despre relațiile extraconjugale care se întemeiau în firmă. Nu-i scăpa nimic, nicio factură, nicio greșeală, nimic-nimic. Era prezent peste tot, uneori credeam că s-a născut direct șef cu ochelarii fumurii pe nas.

Până când într-o zi când nu a venit la muncă. Toți erau nedumeriți. Au început să iasă tiptil-tiptil din birouri. Unii chiar au avut curajul nebun să își iau telefoanele de la biroul portarului. Dana chiar a dat vreo trei like-uri la niște postări cu pisicuțe simpatice și a și-a postat o poză făcută de colega de birou. A fost veselie până la ora 11. Nimeni n-a muncit, era un haos total. Brusc, fără preaviz, șeful a intrat în clădire. Dana a înghețat cu telefonul în mână. Pe ea văzut-o prima. S-a repezit ca un uliu la ea și a țipat isteric.

-Afarăăăăăă! Afarăăăăă! 40 de genoflexiuni. Ba nuuuu! 60 de genoflexiuni.

George de la tehnic tocmai flirta cu Ioana de la resurse umane. S-a panicat.

-Ascunde-mă undeva! Nu trebuie să mă vadă în biroul tău! Te rog, te implor!

-Unde să te bag?!

-Într-un fișet, oriunde, numai să nu mă găsească Hidra cu ochelari la tine în birou.

George are 1,85 și 100 de kilograme. Unde naiba să bagi ditamai huiduma într-un dulăpior de un metru pe un metru? Culmea, a intrat.în fișetul acela plin cu dosare. Numai el știe cum. Frica e un factor care ajută mult la contorsionarea unui schelet uman.

Exact la timp, cu câteva secunde înainte ca Hidra să trântească violent ușa biroului de perete.

A șuierat printre dinți:

-Unde e fustangiul? Unde e depravatul firmei? Unde e? Știu că te curtează. Nu nega! Știu că e pe urmele tale, Ioana! Unde l-ai ascuns? Unde? Hai să-ți spun ceva, ca să știi cu cine ai de a face: are la activ trei angajate ale firmei noastre. Cu toate trei a întreținut relații sexuale. Tu ești numărul patru. Bărbatul tău știe că îți pune mâna pe fund în mod frecvent? Crezi că nu mă uit pe camerele de supraveghere de pe hol? Unde l-ai băgat? S-a repezit ca un tigru spre biroul ei. Nu era sub el. A turbat de nervi. Era aici, n-avea unde să se ducă. A sărit cumva pe geam?! Nu-i mai lua apărarea fustangiului, Ioana! Cooperează cu mine. Ești doar un număr pe lista lui. Și după toate informațiile pe care le-am adunat: o are mică, Ioana. Foarte mică!

-Nu e adevărat! Și ușa fișetului s-a deschis brusc. George a ieșit nervos. Chiar nu o am mică deloc.

-Nu suntem aici ca să discutăm despre penisuri. Suntem la job, în caz că ați uitat! Avem un dead line de rezolvat. George, treci în biroul tău. Vei fi penalizat cu 10 la sută la salariu.

George a ieșit spășit din birou. Șeful s-a uitat pe geam. Dana tocmai terminase de făcut genoflexiunile.

-Așa da, asta îmi place, disciplina extremă. Suntem la muncă, suntem pe front!

 

Cam așa se întâmplă o zi de muncă din viața mea. În rest, totul e normal, cât se poate de normal.

 

Mirela


Când am ieşit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O ţineam după umeri iar degetul rupt şi-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut şi ieri la aceeaşi oră prin staţie.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Şoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toţi taximetriştii poartă ochelari şi sunt vorbăreţi. Absolut toţi. Mi-aş dori să fiu taximetrist fără ochelari şi posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet şi am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colţul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital şi o să-ţi pună degetul în ghips poţi să plângi. Până atunci fii fată mare şi rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteţi să încetaţi să-mi povestiţi prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc ştirile dis-de-dimineaţă. Ştiu tot ce se întâmplă în ţara asta.
Taximetristul vorbăreţ m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare şi a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet şi-mi privea palma unde-şi ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care şi l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în faţa monitorului şi scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea îşi rupe cel puţin un deget în viaţă.
-Ştiu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reţine, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede şi să mergem la urgenţă.
În 2 minute eram jos în staţie. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în faţa spitalul era o ambulanţă foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm şi a strigat tare.
-Pregătiţi sala de operaţii numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznic㔠de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar şi ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a păţit?
-Nimic, şi-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că şi-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă şi blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Îşi ştergea cu un şerveţel de hârtie lacrimile.
-Vedeţi ce admirabil se comportă? Şi-a rupt pentru prima oară un deget în viaţă şi nici măcar nu plânge. Şi i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fişa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca şi când te dai pe gheaţă cu un celofan sub fund. Te ustură puţin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am aşezat pe băncuţa de plastic şi am început să-i povestesc cum au reuşit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă şi ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ţinea un mănunchi de şerveţele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Şi a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut linişte totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela şi-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă şi mai tare. Rămăsesem lângă băncuţă paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine şi mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?

Dostoievski și ai lui


uneori am un fler deosebit la oameni

când l-am văzut cum traversează strada, am știut că este el

m-am dus glonț spre dânsul

Dumneavoastră sunteți? Chiar dumneavostră?

m-a privit ca pe un condamnat la moarte ce-și mănâncă ultima cina

sau poate ca pe Iisus pe cruce

cu milă

și din spatele lui au venit ai lui

cărau tot felul de obiecte care servesc umanității pe timp de pace și de război

cadavre, femei frumoase și niște pungi mari pline de cadouri

mai m-am liniștit puțin

s-a oprit, a băgat mână în buzunar și a scos o batistă cu monogramă

poftim, șterge-te la nas, îți curge sânge

 

cadru pe mine, cadru pe mine

mă ștergeam cu batista la nas

și ei se îndepărtau în ritm de marș funerar

 

și m-am gândit că în timp ce alții adorm cu gândul să cucerească lumea

eu adorm cu gândul la tine, fără să realizez că e un alt fel de a cuceri lumea

 

atunci, chiar el, Dostoievski, citindu-mi gândurile

s-a întors spre mine

și a strigat oamenilor lui

Veniți, acest om are nevoie de ajutor!

și ai lui

m-au apucat de mâini și de picioare și m-au aruncat atât de sus

încât am putut vedea cum planeta se face mică, atât de mică, cât o mărgea albastră

exact ca cea din colierul pe care îl porți la gât mereu

La vie en rose


Nu văzusem soarele de mult timp, habar nu aveam ce oră poate fi, dar trebuia să fie după-amiază, petrecusem mult timp conștient, ore bune, trebuia să fie după-amiază. În curând se va lăsa noaptea. Mă gândeam că nu aveam unde să dorm și prima dată m-am gândit că ar trebui să mă întorc la bunicul meu să dorm în hambarul acela murdar. Însă nu mai știam în ce direcție se află. Nu cunoșteam poziția soarelui, nu știam în ce direcție mersesem. Și atunci am înțeles adevărata tragedie a existenței mele: sunt atât de singur, încât nimănui nu i-ar păsa dacă aș muri aici pe câmpul ăsta pustiu, nu mi-ar săpa nimeni groapa, nu mi-ar duce nimeni crucea. Nu am niciun prieten, nu am nicio iubită, mama m-a părăsit într-un loc lugrubu, tatăl meu a murit demult, bunicul mă amenință cu arma, nu mai țin minte dacă am frați sau surori, nu știu cum mă cheamă. Rătăcit pe o câmpie pustie și rece aproape de venirea nopții. Ciudată existență umană, sunt atât de singur, încât mă rușinează propria mea neputință, ca și când eu aș fi de vină că nu am reușit să stabilesc o relație cu un alt semen de al meu. Nu e nimeni să mă caute acum pe câmpul ăsta pustiu și sordid. De ce aș crede în Dumnezeu, dacă eu sunt atât de singur? De ce aș crede că există cohorte de îngeri, dacă eu nu am văzut în viața mea un înger? Până la urmă faptele mele m-au adus aici în pustietatea asta, care a devenit însăși viața mea. Cleomenes, ești singur! Nu ai niciun drept să fii trist sau să înjuri pe cineva, ești aici pentru că acțiunile tale te-au adus aici. Greșisem undeva în viața mea de până acum și aveam teribilul sentiment că am să repet aceeași greașeală și în viitor. Errare humanum est, perseverare diabolicum. Dar nu o făceam eu, simțeam cum totul se năruia în jurul meu nu datorită mie, nu datorită acțiunilor mele, uneori găunoase ce-i drept, ci pentru că o forță inexplicabilă muta cum dorea piesele de șah din viața mea fără ca eu să am drept de apel. Cine era forța asta inexplicabilă care mă exilase în valea astea pustie în apropierea întunericului?

  M-am așezat în fund. Unde pula mea sunt? Cine morții mă-sii m-a trimis aici? Cum ies de aici? E noapte, e frig și sunt iarăși singur. Nu mi-a ajuns toată viața să fiu singur? Chiar nu mi-a ajuns? Unde e Dumnezeu ăla să-l iau puțin la bătaie. Chiar așa, frate?! Chiar așa?!

Am băgat mâna în buzunar să-mi aprind o țigară. Evident, nu aveam nimic. Atunci am devenit și mai nervos.

Am vrut să iau o piatră și să arunc înspre Cer, acolo unde toată lumea, absolut toată lumea, spune că stă Dumnezeu. Acolo se spală, acolo mănâncă, acolo își are el biroul și toată armata de îngeri ascultători. Dar nu am găsit nicio piatră. Apoi mi-am zis: cine e nevinovat, să dea primul cu piatra, așa că m-am liniștit și m-am așezat placid în fund.

Apoi mi-am adus aminte că aveam o iubită. Brunetă, voluptoasă, inteligentă, delicată și foarte perversă. Ea ar fi știut sigur cum să iasă din situația asta deplorabilă. Aș putea să o sun. Să vorbesc cu ea vreo oră până mă ia somnul. Dar eu nu sun bestii când sunt nervos. Nu sun pur și simplu.

 

Semaforul lăuntric


de câte ori te privesc mă doare în dreapta, ca și când aș fi alergat printr-o pădure

și de fiecare dată când traversez strada am senzația că mă privești de pe partea cealaltă cu teamă

ca pe un puști care fuge după o minge roșie printre mașini

stai liniștită, nu mor atât de repede

nu, încă nu am întâlnit dragonul acela de care îți tot povesteam dăunăzi

și nici nu am câștigat pentru tine niciun război, Eli

poate că dacă aș muri departe de tine, soldații îți vor aduce scutul meu pe care am

încrustat numele tău și îți vor recita poezii de dragoste așa cum le-am ordonat

în fiecare zi până la ultima

chiar dacă viața ta ar fi alta, chiar dacă vei arde toate scrisorile de la mine

chiar dacă, chiar dacă cineva ți-ar spune că iubirea moare în noi ca o pasăre în colivie

sunt chiar aici, pe partea mea de stradă, vânând păsări în colivii

așteptând ca una dintre ele să se transforme într-un dragon care să-mi rupă

fiecare celulă din corp, să-mi fărâmițeze fiecare atom până când va ajunge la tine

atunci toată profeția se va împlini

Nox Angeli


 

 

 

Îmi deschisesei inima în stilul tău propriu, ca pe o cutie de conserve

și au sărit din ea tot felul de pitici, dragoni, femei oarbe și tot felul de alte întâmplări minunate

ai strâmbat din nas la unele, la altele ai râs cu gura până la urechi

m-am dat un pas în spate cu inima în mâini

tu te-ai apropiat încet

nu mai vedeam nimic în jur, doar pe tine, cerul devenise pădure uriașă cu frunzele în jos și în apartamentul meu încolțise iarba subit din parchet

și mi-am adus aminte că noaptea trecută mă vizitase un înger în somn

știi ce țineai în mâini?

un fulg

un fulg alb din aripa îngerului

cum a fost posibil? ai fost și tu în vis? Albert-Albert!

noi visăm la fel, nu? același înger, aceeași cer pădure suspendată cu frunzele în jos.

am tăcut, pe inima mea se cristalizaseră urmele degetelor tale ca pe tablele lui Moise

am să mor m-am gândit

am să mor cu tine în gând

în viața următoare am să te caut, știu că ți-am zis râzând, fii sigură

și am să mor la fel gândindu-mă la tine

cum îmi despart toate poeziile de trup și ți le dăruiesc

iar tu mi-ai întins mână și mi-ai arătat în palmă cu liniile formau același traseu ciudat ca cel din palma mea

un fel de rugăciune, un fel de rugăciune

Poeziile sunt scrise de îngeri


 

Pentru că ei pot suferi un atac de cord pentru un nevoiaș, pentru o iubită

Sau pentru întreaga umanitate

Sau cel puțin așa pare când deschizi un volum de poezie

Sentimente contorsionate ca după un accident cumplit

Lumina internă care se prelevă la autopsie

Purtată ca o torță pentru triburile de neiubiți

Și restul de lucruri imposibile care au loc doar în poezii

Fără ca poetul să pretindă vreo remunerație niciodată

E ca și când Iisus ar cere bani ologului căruia i-a spus să se ridice și să umble

Și de aceea deschideam de fiecare dată orice volum de poezie ca pe o Biblie

Pe înțelesul tuturor fără notele de subsol

 

Până când tatăl meu m-a dus într-o seară la un poet din cartier

O lumină difuză, draperiile trase, muzica în surdină

Și cărți aruncate peste tot

El părea un actor care își uitase rolul

Iar sufleorul era mort

Vorbea de îngeri, de trenuri de mare viteză, de aripi și tot felul de femei

Și rostea cuvântul poezie ca și când era un pumnal plin de sânge

Și plus alte cuvinte pe care nu le-am mai auzit de atunci vreodată

 

Și totuși poeziile sunt scrise de îngeri

Așa mi-a repetat când am ieșit din camera lui

Nu mai credeam nimic

Este aproape imposibil să văd vreodată un înger în viață

Nici măcar mort, nu aș avea sanșe vreodată

 

Pentru că poeziile sunt niște prieteni imaginari care trăiesc în apartamentele noastre

În pădurile noastre, în cerurile noastre, în vasele noastre de sânge

S-au organizat în regate fără armate iar teritoriul lor

E atât de extins încât nu există iubire sau moarte să îl cuprindă.

Lecții de iubire


La cursuri erau prezenți toți: oameni, tigri, urși, frunze, lalele, fluturi

Și tot ce era viu.

Luau notițe, scriau la tablă tot felul de formule ale iubirii

Primeau note sau pur și simplu învățau

Până într-o zi când la ore nu a mai venit niciun înger

Toata planeta s-a panicat, încă nu dăduseră examenul final

Atunci au plecat cu toții pe casele lor, pe la viziunile lor

Unii dezamăgiți

Alții bucuroși, alții fără nicio stare.

Singurii care s-au întors în clasă în fiecare zi au fost oamenii

Zi de zi veneau și se uitau unii la alții

”Care e treaba cu iubirea? De ce nu ni s-a predat și finalul?”

Anii au trecut, oamenii veneau tot mai rar în clase

Școala s-a dărâmat, nu a mai reconstruit-o nimeni

Apoi un rege, primul rege al omenirii, a dat ordin să se pornească un război

Iar toți morții au fost îngropați pe locul fostei școli de iubire

Și nimic nu a mai fost la fel

Toți uitaseră că iubirea se predă la școală cu îngeri și cu manuale

Nu e chiar atât de ușor să știi să iubești

Anotimpurile vin și pleacă

Regii vin și pleacă

Planeta se învârte la fel prin Univers

Și nu mai există niciun manual despre cum să iubești

Deși odată, într-o școală cu ferestre largi

Îngerii predau lecții de iubire

Până și anotimpurile se uitau curioase pe geam

Și nimeni nu credea vreodată că cel mai important lucru din viață

Va fi lăsat la îndemâna oricui

Pentru că niciodată nimeni nu poate să învețe să iubească fără miracole

Simptom de preaputincios


Când eram mic voiam să salvez lumea

Așă că ajutam toate bătrânicile să treacă strada

Așteptam cu orele la colțuri

Și mi se părea că lumea e un loc mai bun

La liceu am crezut că omenirea are nevoie de sacrificii

Așa că am donat trei litri de sânge în două luni

Până când profesoara mea de geografie mi-a spus că

Ea a donat toată viața ei sânge și nu s-a întâmplat nimic

Așa că m-am gândit că lumea are nevoie de eroi

Batman mi s-a părut cel mai legendar

Și am început să sar de pe o clădire pe alta

Până când mi-am rupt o mână

Poți fi erou cu mâna în gips?!

Și m-am lăsat de eroială

Și m-am gândit că lumea are nevoie de dreptate

Am studiat dreptul și am devenit judecător

Degeaba, nu poți opri niciun război din tribunalul de la Haga

Trebuie să umbli la acel mecanism delicat care se află în interiorul

Gândirii umane care mandatează acțiunile noastre

Și atunci m-am apucat să studiez toate faptele bune ale oamenilor

Am plâns de multe ori

Umanitatea mi-a devenit prietenă și de multe ori stăm atât de vorbă

Și mă mângâie pe cap

”Lasă, Albert, sarcina asta de a mă salva, mi-e bine așa cum sunt

Cu toate războiele, cu toți dumnezeii care mișună la liber printre pământeni, cu Iisus,

Cu Iuda și cu bombele căzute la Hiroshima și Nagasaki.”

Am înghițit în sec. M-am uitat pe pieptul meu. Nu aveam nicio decorație, nimic de erou

Un simplu muritor al cărui viciu sunt oamenii fericiți.

Domniță, pot să


 

Să am și eu un moment de liniște aici pe planeta asta?
Puteți să faceți puțină liniște câteva minute?
Peste tot, absolut peste tot, chiar și în cimitire
Să nu mai plângă nimeni, să tacă toate necredințele
Să aud cum curge iubirea fluviu printre toți
Săpând faleze adânci în oameni
Să mă conving că nimic nu e întâmplător
Că toți oamenii de lângă mine sunt de fapt niște îngeri sub acoperire?
Și pentru câteva momente să auzim corul inimilor tuturor oamenilor
Acea hartă care ghidează Pământul prin întuneric
Strigându-ne numele.
Atunci ne-am putea întinde fericiți unul lângă altul
Lăsând oamenii să facă ce știu cel mai bine
Să dea vina unul pe celălalt pentru toate neputințele lor
Fără să ne pese, pentru că iubirea va fi scutul nostru

Întâmplări adevărate pe Facebook


Se întâmplă uneori ca amănuntele să se încolăcească atât de mult în jurul nostru încât avem nevoie de ajutorul unui psihiatru pentru a reuși să distingem iar corect realitatea. Mai precis, cazul unui foarte bun amic de al meu, Cleomenes. El nu s-a născut în Sparta, după cum s-ar putea crede cu ușurință după etimologia numelui, ci pur și într-un orășel de provincie din munți. Îi fac un scurt, foarte scurt, rezumat al biografiei lui: școală generală, liceu și apoi stat cu părinții timp de încă 5 ani. Purta ochelari și nu reușise să-și găsească o parteneră de viață și nici un job stabil, deși era un tip inteligent și un prieten pe care te puteai baza la două noaptea să-ți aducă o bulină. Asculta Vivaldi  și citea relativ mult, adică trei cărți pe săptămână. Nu avea cont de Facebook și nici măcar nu folosea un smart phone. Părinții lui îl sponsorizau în cea mai mare parte a timpului și erau mulțumiți că unicul lor băiat încă locuia cu ei și erau foarte dispuși să-i accepte acest ”dolce far niente” încă mult timp. Cleomenes dezvoltase o pasiune pentru plimbările montane și uneori pleca în excursii de unul singur câte o săptămână. Nu era deloc un asocial, pur și simplu găsea o plăcere infinită de a cutriera de unul singur poteci neumblate și să campeze noaptea sub copaci. Nu vorbea cu animalele, nu avea prieteni imaginari, nu se credea vreun haiduc modern.

Toate astea până într-o zi când părinții lui i-au făcut cadou un smart phone de ultimă generație. La început a fost refractar ideii, dar, cu timpul, a cedat și a început să-l folosească tot mai des, tot mai des, până când a renunțat la de tot la munte și a început să slujească doar telefonul din buzunar. Ca și când devenise scalvul lui. Ce făcea toată ziua cu telefonul? În primul rând se juca, apoi își instalase Facebook, Whatsapp și restul de programe de socializare. Așa l-am cunoscut eu, mi-a dat add pe Facebook. Ce mi-a atras atenția la el a fost că era eminamente permanent on-line. De dimineață până noaptea târziu, de parcă era încătușat. Avea lecturi interesante, era cu bun simț, era logic în gândire, era mai mult decât normal. Discutam relativ rar, uneori nu vorbeam cu săptămânile. Până într-o zi când i-am spus că are o problemă. A recunoscut repede că era dependent. Mai mult decât atât, își întemeiase o relație de iubire exclusiv on-line. În principiu a fost discret, nu a dat nume, nu a dat detalii. Dar pe urma a cedat și mi-a mărturist tot. Cert e că în perioada aia eram într-o pană de inspirație și i-am sorbit toate replicile în credința nemărturisită că voi putea folosi toate detaliile pentru a creea ulterior un personaj. Și am început să sap: ea era foarte frumoasă, brunetă cu părul lung și ondulat, înaltă, zâmbitoare ca o zi de vară, locuia cu părinții în București și muncea la un hyper market bucureștean. Vorbeau de vreo 6 luni și se văzuseră doar o dată. Mi s-a părut frustrant. Am intrat în amănunte: făcuseră un fel de sex. Curl sex. Am trecut peste ca să nu pic de fraier. Nu auzisem în viața mea de ”curl sex”. Am căutat pe net și m-am luminat subit. Cleomenes era crescut în spiritul sincerității și al credinței în oameni și într-un fel îl compătimeam pentru că tipa mi s-a părut cel puțin diabolică. Mi-am propus să o cunosc. Putea fi un personaj interesant pentru romanele mele. Și apoi ”curl sex”, foarte ciudată. Ea dorise fix așa, el a vrut normal, mă rog, ceva mai pentru procreație, chestia asa mi s-a părut un pic bolnavă și venind din partea ei. Așa că m-am prezentat la Cora Pantelimon într-o zi de weekend. Eram liber și voiam să fac puțin pe detectivul. După o oră de investigații m-am lămurit complet, nu muncise niciodată acolo o Mihaelă cu părul lung și ondulat. Poate că își cumpărase tigăi la promoție, dar nu lucrase acolo nici măcar o oră. De unde știam atât de sigur? Pentru că jobul meu zilnic implica o relație strânsă cu acel super market, și anume eram distribuitor autorizat de aspersoare. Așa că mi-a fost ușor să îl rog pe amicul meu de la personal să-mi furnizeze informația despre Mihaela cea brunetă. Mai ales că i-am promis un discount la următorul lot de aspersoare. Deci nu exista nicio Mihaelă în Pantelimon. Era din București? Sau venise special la București pentru întâlnirea cu Cleomenes? El îmi spusese că se întâlniseră la un hotel pentru o noapte deoarece nu putea să se prezinte cu el acasă la ea din cauza părinților ei, care ar fi putut să interpreteze ceva greșit. Mi s-a părut normală în prima instanță motivația ei, asta înainte să-mi dau seama că era un pic cam mitomană. Apoi am început să îmi doresc cu adevărat să o cunosc. Deja o încadrasem la categoria malefic. Aveam nevoie de mai multe detalii așa că am început să le aflu de la Cleomenes. Bine-înțeles că nu i-am spus că l-a mințit în legătură cu locul de muncă. Și nici că am fost la Cora Pantelimon. După o săptămână am aflat aproape tot ce știa Cleomenes despre Mihaela: aproape mai nimic, că locuia în Voluntari, ”La gheață”, că intra doar de acasă pe Facebook, pe care uneori îl închidea fără preaviz câteva săptămâni și atunci discuțiile continuau pe Whatsapp. Nu prea era de găsit la telefon în cursul zilei, noaptea nici atât. Ca o medie folosea internetul cam o oră pe zi, și ora aia destul de fragmentată. Că mai vorbeau la telefon la două-trei zile, câteva minute, și atunci se întâmpla să-i închidă telefonul brusc scuzându-se peste câteva ore că au intrat părinții peste ea în cameră fără să-i bată la ușă. Așadar, suspecta de serviciu a următorului meu manuscris. Într-o zi mi-a venit ideea să mă duc în Voluntari. De la mine ajungeam destul de repede, așa că am făcut-o. Cleomenes îmi spusese că Mihaela i-a trimis o poză cu un gard verde și îi spusese că acolo stătea ea. Buuun! Am ajuns ”La gheață” în Voluntari, am găsit ușor casa cu gard verde de la șoseaua națională descrisă cu destulă acuratețe de Cleomenes. Deci, lucrurile păreau destul de facile acum. Doar să stau la pândă până se zărește Mihaela în dreptul gardului. Mi-am luat o cafea de la bărulețul de vis-a-vis și m-am pus pe așteptat. Casa era impunătoare la propriu. Înaltă cu trei etaje, cu mulți copaci în curte și cu patru coloane grecești la intrare. Coloane în stil ordinului doric, la fel ca la Partenon. Destul de improbabil ca o casieră de la Cora Pantelimon să locuiască într-o asemenea casă. După două ore de așteptare am observat că în curte a intrat și a ieșit cel puțin jumătate de milion de euro: două S-Klasse coupe de la Mercedes și un Jaguar F. M-am plictisit să aștept așa că l-am întrebat pe bătrânelul de la masa alăturată cine stă dincolo de gard. Bine-înțeles după ce l-am cinstit cu două beri la halbă.

-Hoțomanul de primar. Când era mic era bâlbâit. De abia ieșea din casă de timid ce era. Acum nici nu mă mai salută. Dar a făcut și pentru noi ceva, ne-a asfaltat străzile și ne-a mărit pensia. A furat și el ca toți, deh, meteahna românească, furi de unde muncești, nu?

-Câți ani are, umchiule, primarul?

-Cam de seama ta, nepoate.

Discuția a continuat steril, clar că Mihaela nu era fiica primarului, cel mult soția, căci bătrânelul mi-a spus că primarul a crescut singur la părinți.

Am adus în discuție și fata cu păr lung și ondulat care mai vine din când în când pe la primar pe acasă.

-Da` bruneta aia tinerică cu părul lung și cârlionțat care mai trece pe la el cine e? Domnișoara Mihaela cred că o cheamă.

-Hmmm! Domnișoara Mihaela? Poate o confunzi, nepoate, nu o cheamă Mihaela, o cheamă Anca și e prietenă cu soția primarului. Faină muire. Și mi-a făcut complice cu ochiul. N-am înțeles care dintre ele e faină, dar cel puțin i-am aflat prenumele real. Am mai aflat că trece destul de regulat pe la casa cu cu patru coloane dorice și că vine cu ”javra ei de buzunar”. Din câte știam eu de la Cleomenes, Mihaela, sau, mai nou, Anca, nu avea niciun câine. Putea fi o confuzie.

-Sigur are câine de buzunar domnișoara Anca? Cea cu părul lung, ondulat și negru?

-Da, sigur!

I-am mai comandat la bar o bere și am plecat. Domnișoara Anca venea întotdeauna pe jos. Dar nu știa de unde. M-am cam mirat, erau atâtea mașini în curtea aia și totuși o ființă atât de frumoasă ca Anca, venea pe jos. S-ar fi găsit cel puțin o duzină de bărbați care și-ar fi tăiat și o mână ca să o plimbe cu vreo mașină de fițe pe zâna brunetă.

Deja îmi plăcea misterul. Așa că am plecat meditativ spre mașina mea. O parcasem pe o alee destul de lăturanică.

Apoi toate s-au întâmplat la foc automat: când să bag cheile în contact am văzut-o. Mergea repede și ducea în lesă un Yorkshire toy. Nu am mai avut niciun dubiu, era chiar ea. Am coborât repede din mașină și m-am dus în direcția ei. Se grăbea teribil, când a ajuns în dreptul gardului verde și-a mai domolit viteza și discret și-a aranjat puțin părul. A sunat la interfon și din curte a ieșit soția primarului. Așa am dedus, pentru că s-au pupat pe obraz și au plecat împreună spre mine, ca două prietene descrise de bătrânelul de vis-a-vis. M-am prefăcut neatent, dar am trecut pe lângă ele uitându-mă pentru o secundă în ochii Ancăi. Era ea, fără niciun dubiu, o recunoscusem din poza de la profil de pe Facebook, deși acum îl avea închis. Și ca să nu mai existe niciun dubiu, soția primarului tocmai i se adresase cu ”Anca”. Au plecat amândouă pe jos în direcția stației de autobuz, foarte suspect de altfel, pentru că din curte ieșiseră cel puțin trei mașini. M-am dus după ele. Nu exista niciun risc. Nu știau cine sunt, așa că m-am așezat în spatele lor în autobuzul 212, cel care ducea la Piața Romană. Vorbeau puțin și în șoaptă, oarecum. N-am deslușit decât faptul că Anca era supărată cu ”puișorul” ei era constipat. Adică câinele-jucărie. Anca povestea ceva destul de hazliu pentru că soția primarului chicotea uneori. Au coborât la Piața Romană și au intrat într-un Starbucks. N-am intrat, am traversat strada și am intrat în cofetăria de vis-a-vis. Au stat destul. Ce-și puteau povesti? Nu-mi puteam imagina. După vreo două ore s-au ridicat și au ieșit, nu înainte de a vorbi la telefon, amândouă. Am mai stat preț de câteva minute în fața cafenelei până ce a oprit chiar lângă ele un Audi Q7 și din el a coborât un individ la vreo 40 de ani, musculos, bronzat și plin de tatuaje. Le-a salutat politicos, fără să fie tandru cu niciuna dintre ele, nici măcar nu s-au pupat pe obraji. Anca s-a urcat în spate și mașina a plecat cu viteză. Imediat m-am urcat în primul taxiu de lângă mine și i-am cerut șoferului să urmărească Q7-le. Avea număr de București. Au mers destul de mult, spre centură, apoi au plecat spre Corbeanca. N-am vrut să intru în complex pentru că mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost și pe urmă puteam să devin eu suspect la rândul meu. Am plecat spre București ca să-mi recuperez mașina.

Când am ajuns acasă am început să derulez filmul întâmplărilor. Era clar că Anca, fostă Mihaela, îl mințise pe bietul Cleomenes. Uneori sunt diabolic, așa că mi-am făcut rapid un plan pentru a descoperi adevărul. Trebuia să-l aduc pe el la București și, într-un fel, să fiu la fața locului când se întâlnesc. Așa puteam să aflu adevărul și puteam să îmi construiesc scenariul ca într-o tragedie de Shakespeare.

Am intrat pe Facebook, Cleomenes doar ce postase o poezie de Eminescu ”De ce nu-mi vii?”. Clar era îndrăgostit până peste cap și în plină suferință. Așa că l-am apelat direct, din câteva propoziții i-am spus că poate să vină în weekend-ul următor să stea la mine, chiar să se întâlnească cu iubita lui la mine peste noapte. Că oricum plecam din București pentru câteva zile. I-am spus că am destulă încredere în el încât să-l las singur la mine câteva nopți. A acceptat entuziasmat. Și va veni, chiar dacă ”Mihaela” nu va rămâne peste noapte cu el, era prea îndrăgostit, voia măcar să o vadă, macăr să o țină în brațe. Chiar în clipa în care vorbea de ea, m-am uitat la ceas, era 13 și 13 minute. Ghinion curat, mi-am zis. O să iasă tragic, am avut sentimentul ăsta tragic de dezastru, dar am continuat să îi expun planul meu care părea atât de potrivit pentru dezvoltarea iubirii lui.

A doua zi l-am apelat eu pe Facebook nerăbdător, extrem de curios. Da, Mihela accepta să se întâlnească cu el câteva ore, dar nu putea să rămână peste noapte pentru că părinții ei îi interziseseră. Și poate, vor avea timp pentru câteva îmbrățișări și săruturi pasionale. Nimic de curl sex.

 

 

A venit și weekend-ul. L-am așteptat la Gara de Nord. Cleomenes era înalt, slăbuț și cu ochelari de vedere. În pozele de pe Facebook apărea fără ochelari, probabil din vreo cochetărie masculină. L-am dus la mine și pe drum am fost atent la toate detaliile întâlniri cu Mihaela.

-Cleomenes, vrei să-ți spun ceva, ca de la bărbat la bărbat? Dă-te, fratele meu, la ea direct, n-o mai lua cu poezii, sau cu alte delicatețuri. Spune-i că ai venit 500 de kilometri pentru ca să stai cu ea măcar o noapte. Ia-ți o viagra, două, dacă e cazul,  și dă-i forță toată noaptea să te țină minte toată viața. Nu fi fraier, ce crezi că vor femeile?

Cleomenes a înghițit în sec, un moment dur.

-Mihaela nu e deloc așa. E suavă, e dulce, e romantică. Merge la teatru, la concerte de muzică clasică, e o fată delicată.

-Bine, așa să fie, dar măcar ia-ți o viagra cu tine, pentru orice eventualitate. Și tot nu am înțeles cum e cu ”curl sex”-ul ăla. Ai terminat pe părul ei, sau cum?

-Ceva de genul, mă rog. Părea

-Și a avut orgasm, sau cum? S-a dezbracat în momentele alea?

-Nu, nu s-a dezbrăcat deloc. Dar are sâni superbi, i-am luat în mână prin tricou.

-Nu?! Și cum ați dormit? Îmbrăcați?

-Da, îmbrăcați. Oricum, o iubesc, mi-a plăcut să fac tot ce mi-a cerut.

-Serios?! Și ce ți-a mai cerut? Că asta nu mi-ai spus pe Facebook.

-Să latru ca un câine și să o ling pe degetele de la picioare. Și ea îmi spunea: ”Cuminte, cuțu, nu mai da din coadă!”

-Cum dădeai tu din coadă? Ha-ha!

-Păi nu dădeam, dar asta făcea parte din joc. E adorabilă, îi plac câinii, dar părinții ei nu o lasă să aibă câine la bloc. E apartamentul mic, doar două cămăruțe. I-am zis că se poate muta oricând la mine, am apartament cu trei camere și două băi. Dacă se mută cu mine, ai mei se vor muta la Orăștie, că au și acolo o casă. Ai mei sunt foarte dornici să o cunoască. Vor să fac nuntă mare, să aducă formație de Oradea, să facem la cort. O sa iasă superb. Mă rog, cât de superb poate ieși o nuntă în provincie. Uneori mă îndoiesc de tradițiile noastre, sunt atât de arhaice.

-Cleomenes, ce fată din București s-ar muta la 500 de kilometri în munți să trăiască într-un anost orășel de provincie unde nu se întâmplă niciodată nimic? Ești naiv. Mai bine te muți tu aici pentru ea. Nu crezi? Aici sunt infinit mai multe posibilități de a avea o viața mai activă, mai plină de frumusețe. Crezi că Ancăi îi place să se plimbe prin munți și să doarmă noaptea în cort ca s-o mănânce toți țânțarii?

-Care Anca?

-Scuze, Mihaela. Apropo, ai sunat-o? Știe că ai ajuns?

-Da, știe. O s-o sun când ajungem la tine. O să ne vedem pe undeva pe la Universitate.

-Te duc eu, vrei? La ce oră?

-Cred că mai după amiază. Pe la 17-18. A rămas să stabilim detaliile. În funcție de cum o lasă părinții ei, înțelegi?

-Da` părinții ei sunt cumva paznicii comorii? Fie vorba între noi, Mihaela nu mai e de mult virigină. Și chestia asta cu ”curl sex” e un fel de n-ar mai fi, nu?

-Manuel, știi că semnificația numele tău în ebraică este: ”Dumnezeu este cu noi”? Asta apropo de Dumnezeu, ceea ce vreau să spun este că nu pot judeca eu tarele oamenilor, vin la pachet cu fiecare. Așa că iau totul ca o mână a destinului. Dacă a trebuit să mă îndrăgostesc de o fată cu asemenea preferințe sexuale, mă pot lupta eu cu destinul? Cine sunt eu să hotărăsc de cine să mă îndrăgostesc sau nu? Toți aveam o latură obscură. De ce să nu fie asta latura ei obscură? Și mai pune la socoteală un lucru: tu scrii, nu? Nu e cumva un defect ăsta? Nu cumva s-a produs un dereglaj în mecanismul tău interior care te face să faci altfel de lucruri decât ceilalți oameni? Ți-ai pus și așa problema ”curl sex”-ului?

-Mda. Lucrurile pot sta și așa cum le-ai expus tu. Am tăcut lung, mă gândeam la camerele video pe care le montasem în secret în apartamentul meu în ideea în care vor sta împreună o noapte sau două la mine. Eram extrem de curios cine e această frumoasă femeie malefică.

Nu am mai discutat nimic până când am ajuns la mine. I-am arătat camera lui, l-am lăsat să facă un duș, și, în timp ce era în baie, am mai verificat încă o dată dacă ascunsesem bine camerele de supraveghere. Le cumpărasem de pe un site specializat și erau minuscule, foarte greu de detectat, niște adevărate camere spion. Totul era perfect, Cleomenes nu avea cum să se prindă că va fi filmat, doar dacă era paranoic și ar fi răscolit casa cu fundul în sus. Dar mă bazam pe naivitatea lui nativă.

Trebuia să evit cu orice preț ca să ne întâlnim în trei, ea putea să mă recunoască. Se uitase fix în ochii mei, nu avea cum să nu recunoască un tip gras cu început de chelie într-o cămașă roșie. Sau, cel puțin, trebuia să fiu prevăzător.

Lucrurile s-au pus în mișcare, Anca, fostă Mihaela, l-a sunat scurt și i-a fixat ora de întâlnire la Universitate. La 18:30 la fântâna din spate, vis a vis de Teatrul Național, acolo unde adună porumbeii înfometați. Putea să ia metroul, sau să-l duc chiar eu. Nu trebuia să mă vadă ea.

La 18 fix am plecat din casă. L-am lăsat departe de Universitate pretextând că nu am unde să parchez și i-am dat cheia de la apartament, și i-am spus să mă sune când are idee de ce vor urma să facă la noapte. El a ieșit în grabă iar eu am am parcat la subteran în fața Universității, și am ieșit cu atenție în ideea să îi pot observa pe cei doi amorezi de la distanță. Dar nu mai erau acolo la fântână. Plecaseră repede. Poate că luaseră un taxi, sau poate plecaseră pe jos. Era multă hărmălaie și nu avea niciun rost să mai încerc să-i găsesc.

Mi-am luat o cafea și am început să-mi imaginez discuția, cuvintele, locul unde erau acum. Trebuia să fiu la fața locului, poate ea are niște ticuri verbale, poate își aranjează des părul în fața lui, poate îi spune anumite cuvinte cu schepsis. Nu mă puteam baza pe toată colaborea lui Cleomenes pentru că era îndrăgostit, iar îndrăgostitiți comit lucruri ciudate uneori în numele iubirii. Transpirasem destul umblând aiurea pe stradelele de la Piața Amzei așa că am intrasem  în primul pub din zonă. Deși eram un pic mai gras ca Balzac, mă gândeam adeseori că sunt mult mai talentat decât el cand e vorba de scris. Aveam aproape 100 de kilograme, în viu, cum glumeam eu cu mine însumi. Ceea ce mă deranja la aspectul meu fizic, pentru că mă frustra uneori asta, era faptul că aveam doar 1 și 68 de centrimetri. Aproape obez, mă gândeam uneori, deși nu mâncam foarte mult și fumam din abundență. Era ceva ereditar, toți ai meu erau grași. Mă obișnuisem să obosesc repede când mergeam pe jos și cel mai mult mă temeam de colesterol. Uneori, aș fi renunțat la talentul meu pentru toate kilogramele în plus. M-am reîntors cu gândul la cei doi amorezați. M-am uitat la ceas. Trecuseră deja trei ore de când erau împreună, oare ce făscuseră atâta timp? Așa că am hotărât să aflu mai multe. I-am dat un sms lui Cleomenes: ”Cum decurge? Unde sunteți?”. A durat ceva până să-mi răspundă. Cam mult chiar. Vreo 30 de minute. ”Totul în regulă. E posibil să dormi noaptea asta la hotel? Platesc eu. Te rog” Am zâmbit, visul mi se îndeplinea. ”Da, nicio problemă. Unde sunteți?” Am așteptat iar destul până să-mi răspundă. Vreo 15 minute. Probabil că Anca îi făcea programul. ”În Piața Amzei. Plecăm în 15 minute spre tine.”. La Piața Amzei?  Eram în pericol să fiu deconspirat, tot timpul au fost lângă mine și nu mi-am dat seama. M-am ridicat repede și m-am dus la baie. Era posibil să treacă cu taxiul prin dreptul ferestei mele și să mă recunoască. M-am așezat pe WC  și am zis să rămân acolo vreo 20 de minute, chiar de vor bate la ușă chiar pompierii. Mi-am dat seama că nu am avut ideea să ascund în casă și un reportofon. Așa aș fi avut și replicile.

La un moment dat, după ce bătuseră vreo 3-4 clienți la ușa WC, chelenerul care mă servise s-a prezentat dincolo de ușă și a bătut energic.

-Sunteți bine, domnule?

-Da, mulțumesc, sunt puțin constipat. Ies în 5 minute. Mii de scuze.

Am ieșit. Trebuia să mă uit pe net la cele 3 camere ca le montasem. Așa că m-am dus la un hotel pe lângă Gara de Nord și mi-am luat o cameră ieftină. Am intrat pe net. Încă nu ajunseseră la mine, deși trebuiau să fi ajuns de mult. M-am pus pe așteptat. După vreo 15 minute s-a aprins lumina pe hol. Nu montasem pe hol, nici la baie, camere spion. Doar în cele două dormitoare și la bucătărie, în ideea în care vor face sex pe masa de acolo. Kinky, nu? Au intrat direct la baie. Mă înjuram cu voce tare că nu avusesem ideea să montez și acolo. Sunt un tolomac. Au stat ceva vreme la baie. Cred că făceau sex acolo, aș fi pariat pe asta. După vreun sfert de oră ea a apărut în camera dintr-un dormitor. Se uita cu atenție, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi s-a dus la dulapul în care țineam hainele și prosoapele. Îi explicam lui Cleomenes că acolo le va găsi pe cele curate. Am bănuit că i-a spus ei și ea caută un prosop. Eram foarte atent la imagini, era îmbrăcată cu un tricou și o pereche de pantaloni scurți. A căutat ceva prin dulapul de haine și la un moment dat am vazut cum a scos din șifonier cămașa mea roșie. Cea cu care fusesem îmbrăcat eu în Voluntari. S-a dus repede spre baie și a venit înapoi însoțită de Cleomenes. Mi-aș fi tăiat o mână să aflu ce vorbeau. Au discutat destul de calm vreo 5 minute.Ea gesticula și îi tot arăta cămașa roșie. Apoi ea a ieșit din cameră.  Cleomenes s-a așezat pe pat și se uita undeva în parchet. Avea o privire tristă. După câteva minute a părut că ea l-a strigat și a ieșit din cameră. Apoi timp de o oră nu s-a mai mișcat nimeni prin apartament. Plecaseră. Nu știam ce să cred. Bănuiam că se întâmplase ceva serios. Nu puteam să-l sun pe Cleomenes. Cel mult să-i dau un sms. Ceea ce am și făcut. ”Totul okay?”. Mi-a răspuns instant. ”Cine pula mea ești tu, Manuel?” L-am sunat imediat. Ce naiba se întâmplase? Nu a răspuns. Mi-a dat iar un sms: ”Vei plăti scump toată perversitatea ta!” Mi-am dat seama că se întâmplase ceva grav și am plecat spre casă, nu înainte de a-i da alt sms. ”Despre ce vorbești, Cleomenes? Ce perversitate?”. Nu mi-a mai răspuns niciodată. Am ajuns acasă. Totul era în regulă. Am intrat pe Facebook. Cleomenes își ștersese contul. L-am sunat. Telefonul închis. Ceva se întâmplase. Ceva foarte serios. Nu puteam să dorm era deja două noaptea. Oare ce se întâmplase? Ce îi spusese Anca? Ce naiba se întâmplase?

Pe la 4 dimineața am auzit bătăi energice în ușă. M-am speriat. Cine naiba să-mi bată mie în ușă la 4 dimineața. Trăiam într-un bloc comunist. Vecinii nu băteau niciodată la ușă la ora aia, și, în plus, sunau. Dar cine bătea acum, intrase fără să mai sune la interfonul de la intrare. Am sărit din pat și m-am dus la ușa de la intrare. Bătăile continua și mai violent.

-Cine e? Am strigat aproape întrebarea.

-Deschide! Oameni buni! Prieteni!

-Prietenii sună la telefon înainte de a bate la ușă.

-Deschide!

Am deschis, regretând toată viața că nu aveam vizor la ușă. Instant am primit un upercut în ficat de am rămas fără aer. M-am încovoiat imediat. Apoi un genunchi în gură care m-a aruncat în sus și imediat-imediat o directă în tâmplă. Eram în lumea viselor.

Într-un târziu m-am trezit pe jos în cameră. Doi tipi îmi răscoleau prin casă, iar al treilea se uita pe telefonul meu. L-am recunoscut imediat: era tipul cu mușchi din Q7 care o luase pa Anca de la Romană. Mi-am dat seama că am fost neatent și că am subestimat-o pe Ancuța.

-S-a trezit umflatul!

M-am ridicat în fund.

-Băieți, luați ce vreți! Nu depun plângere! Dar, vă rog, plecați!

-Să ne pișăm pe tine, umflatule! Câte camere ai pus? Și unul mi-a dat un picior în stomac.

Am îngăimat un ”trei”.

-Să moară mă-ta că ai pus decât trei?!

Am trecut rapid peste greșeala gramaticală comisă și am devenit pisicuț.

-Să mor eu, am pus doar trei, nu am știut cu cine am de a face! Îmi cer iertare, nu mă mai bateți, vă implor!

-Nu te mai batem! Dar o să ne pișăm pe tine! Și unul dintre el și-a scos penisul și a urinat pe mine. Data viitoare, umflatule, o să-ți dăm și foc, ai înțeles?! Știam că nu glumesc deloc cele trei haidamaci agramați.

 

 

Au plecat luându-mi telefonul mobil, laptopul, cele trei camere de supraveghere, aparatul foto și cheile de la mașină.

 

Nu am depus plângere la poliție nici în ziua de astăzi, mi-am șters contul de Facebook, mi-am schimbat jobul, mi-am căutat altă chirie, mi-am făcut alte chei la mașină, m-am apucat de Kung Fu și nu am mai scris de atunci nici măcar o literă.

Și mă simt mai bine ca niciodată, mă gândesc că ar trebui să mă mut undeva în munți într-un orășel de provincie și să încep să fac de unul singur excursii montane.

chirurgie poetică


în mine există multe poezii
tu te plimbi printre ele ca o soră medicală
printr-un spital de campanie
toate mâinile se întind spre tine
unica salvare, ultimele momente minunate petrecute înainte de sfârșit
unora le pui atele, altora le coși versurile dureroase
le dai apă cu lingurița
le spui că îi aștepți în viața viitoare
unde totul va fi minunat
totul se înseninează
noi vorbim ca doi sfinți care l-au văzut pe Dumnezeu
fără se ne mai temem vreodată de întunericul din noi
pentru că dragostea e o forță atât de puternică
încât vindecă toate poeziile de tristețe și de așteptare
într-o clipă
momentul acela în care toate întâmplările din viața mea
se adună într-un singur loc, într-o singură cameră, într-o singură femeie, într-o singură iubire

Iubita mea recompusă


Când am întâlnit-o
Colonia ei de fluturi din stomac era pe cale de dispariție
Pulsul îi era ca sirena unui Stuka în picaj
Și se mutase de curând într-un cartier fără biserici
De câteva zile era tristă, îi muriseră toate florile din glastră
Și își începea toate zilele în cuvinte abrazive
Întocmai ca un orfan de ambii părinți

și atunci, în cea mai tristă zi din viața ei, am întâlnit-o
înaltă, foarte stângace în a rosti cuvinte care ar putea aduna îngerii roată în jurul ei
și fără să-și dea seama că se îneca în propria ei lume
ca un șarpe boa ce își înghite propria realitate
cu un rictus suprem de satisfacție

vrei să fii iubita mea?
Nu a stat prea mult pe gânduri
s-a aruncat de pe stâncile deznădejdilor ei
direct pe asfaltul din fața scării mele
și evident a supraviețuit miracolos
pentru că eu în sine sunt o plasă de protecție
și am intrat amândoi în prima biserică
pur și simplu fără multe fasoane
am căutat două scaune, cât mai aproape de altar, pregătiți pentru luptă
pregătiți pentru dragoste, pregătiți pentru moarte, pregătiți pentru orice
și de atunci niciodată nu s-a mai întrebat
unde se duce toată iubirea când moare

într-o biserică din Piața Amzei
stă acolo cuminte
în așteptarea unui cuplu fără nicio speranță
și așteaptă, așteaptă, întocmai ca un soldat cu pușcă cu lunetă

Poveste adevărată


Dacă aș fi unul dintre frații Grimm
Aș cumpăra fiecărui cetățean al planetei un înger
Șchiopilor le-aș pune picioarele lipsă
Oribilor le-aș reda vederea pur și simplu în câteva secunde
Pe săraci i-aș trimite într-o croazieră de lux la Cannes all inclusive
Apoi l-aș trezi pe Dumnezeu din somn
Pe orice dumnezeu, al arabilor, al evreilor, al ortdocșilor, al catolicilor
Și i-aș spune
Uite ce-am făcut eu
Observi ce planetă frumoasă
Și ce drum lin avem prin Univers
Dacă te mai prind că mai te ia somnul, ne mutăm cu toții în altă galaxie
Poate acolo ne va merge mai bine
Căci în Galaxia asta am avut numai parte de războaie, crime, răutate, molime, cutremere de pământ, tornade și tot restul de blestemății
Știi vorba aia
Schimba galaxia, schimbi norocul!

arhiva albastră


dacă s-ar aduna printr-un procedeu nemaiîntâlnit absolut toate poeziile scrise vreodată de oameni și păstrate într-un depozit/muzeu și toate acele poezii ar fi puse pe categorii, poezii de dragoste, poezii triste, poezii de moarte, poezii vesele, poezii despre victorii, despre înfrângeri, ode și restul categoriilor de poezii, tu ai avea o secțiune specială. poate că ar fi cea mai vizitată, undeva pe un culoar foarte frecventat și plin de lumină. mă rog, nu cred că ai avea cele mai multe, nu cred că te-ar interesa asta, poate că ar fi de ajuns doar un singur raft în care poeziile tale ar sta foarte comod, dar sigur te-ar interesa să le porți din când în când ca niște bijuterii scumpe, sau ceva care ar putea să lumineze atunci când ești tristă, sau oricând, poate chiar pur și simplu să te plimbi cu ele ca și când ai purta în brațe niște bebeluși și s-ar face atât de multă lumină în interiorul tău încât oamenii din toate trenurile, avioanele, taxiurile, maxi-taxi-urile, autobuzele și toate tramvaiele s-ar opri iar călătorii ar coborî cu pălăriile în mâini ca în mijlocul unui miracol

De ce cădem?


în fiecare zi îmi înscenez moartea

cu foartă multă atenție și tandrețe

mă scol imediat după ce sună alarma dimineața

eventual fac un duș, beau cafeaua

fumez două-trei țigări

și mă arunc rapid în primul metrou care-mi iese în cale

ca într-un sicriu, ceva de genul ăsta

nu cobor niciodată la ultima stație

o păstrez pentru scena finală

oamenii din jurul meu habar nu au că eu de fapt exersez moartea

unii zâmbesc, cei mai mulți sunt însă absorbiți de propriul lor scenariu

și reușesc să-mi leg șireturile fără să mă gândesc la tine

apoi îmi aduc aminte că nu sunt erou, nu sunt aprope nimic

și că de fapt toate poeziile trebuie să fie triste

altfel nu ar mai fi poezii

și merg spre ieșirea de la metrou

exact cum este prevăzut în scenariu

negândindu-mă la nimic altceva decât la tine

iar în spatele meu aud cum corul intonează un cântec trist

dar nu mă opresc pentru că totul e exact așa cum trebuie să fie

cadem în fiecare zi pentru că exersezăm viața pe modul iubire

și niciodată nu iubim atât cât trebuie pe ceilalți

și trebuie să o luăm de la capăt pentru a învăța

Iisus e fiul lui Dumnezeu iar Iubirea e fiica Lui

 

 

Somebody call somebody!!!


Când eram în generală voiam să mă fac astronaut sau portar al unei echipe celebre

Oscilam, nu eram foarte sigur

Dar am zis că încă nu am buletin și mai trebuie să aștept să cresc

Oricum, nu încăpeam într-un costum de astronaut

și mânușile de portar îmi ieșeau din mâini

 

apoi la liceu m-am răzgândit, am zis că nu mai vreau portar

vreau arheolog și din ce în ce mai puțin astronaut

pentru că mi se părea că astronauții sunt aproape o de castă pentru care trebuie

să ai un fel de chemare, un apostol care se întâlnește cu Iisus, o necoincidență

 

apoi tot în liceu m-am îndrăgostit și am uitat ce vreau să devin în viață

 

mai  târziu m-am dezîndrăgostit și am vrut să plec în Elveția

dar am ajuns doar până la chioșcul cu țigări

atât

și mi-am zis: ”Albert, ai timp!”

 

apoi am vrut să-mi cumpăr o insulă în Oceanul  Indian

undeva pe lângă Marea Barieră de corali

după ce citisem o carte cu niște nordici care s-au plimbat cu pluta prin același ocean sudic

dar nu mi-am cumpărat-o pentru că a trebuit să mă duc la muncă și nu am mai avut timp de cumpărat insule

 

și mereu voiam să plec pe undeva, sau să fac ceva ieșit extraordinar

dar nu reușeam decât să mă urc într-un mijloc de transport în comun și să plec la muncă

sau mai știu eu unde pentru ce treburi absolut neimportante

 

mi-am zâmbit eu însumi condescendent și mi-ai repetat

”Ahhh, Albert! Ce naiba cauți tu în orașul ăsta plin de oameni care nu vor să ajungă pe Lună, nu vor să-și cumpere insule în oceane calde,  sau nu vor să viziteze spațiul de dincolo de  Sistemul Solar niciodată!?”

 

Și mi-am zis că orașul e de vină pentru job-ul meu anost, pentru toate neputințele mele în general.

Așa că am schimbat orașul, am schimbat țara pentru că mi s-a părut normal.

 

Apoi am vrut să plec la New York City, să mă plimb printre zgârie nori

și să traversez strada odată cu 1000 de pietoni, așa cum se întâmplă în metropolă

dar nu am ajuns prea departe, doar la câțiva kilometri de casă, plin de datorii și într-o mare criză de timp

pentru că întârziam la serivciu

și vreo câțiva ani nu am vrut nimic

ca să zic așa, am trăit degeaba, între job și apartament

în speranța că într-o zi se va opri deasupra blocului meu un elicopter și mă va extrage din viața mea plină de mize mici

dar nu s-a întâmplat nicio minune, pentru că minunile nu vin niciodată singure, ele vin în grup

ca o ceată de sibile

dar, după câte știm cu toții, sibilele sunt moarte și îngropate

așa că mi-am cumpărat o lopată

dar am uitat-o pe balcon

și în fiecare dimineață plec fără ea

plec disperat ca un marinar fără busolă, fară vânt de la pupa

dar atât de grăbit încât prind la fix autobuzul și reușesc să fiu în timp la job

și nu mă bucur, nu mă plâng, merg grăbit pe stradă

ca și când toate visele mele mă urmăresc iar eu alerg

alerg fără să-mi dau seama de ce o fac

poate pentru că încă mai cred că am timp

fără ca cineva să-mi bruieze transmisiunile către ceilalți

ceilalți ca și mine, deși mie mi se pare că transmit în gol

unui popor care a murit de mult fără nicio remușcare, subit

Înaripaţi


Cu toții știm că Universul e infinit, la fel și Dumnezeu. Două entități la fel de infinite. Dacă am vorbi în unitățile noastre de măsură, lui Dumnezeu i-ar trebui cam o zi întreagă să străbată pe jos Universul de la un capăt la celălat. Și într-o dimineață, când noi nici măcar nu aveam planetă, nu avem absolut nimic, eram doar niște frânturi de cuvinte, Dumnezeu a plecat la plimbare prin Univers. Și a mers cale lungă, inestimabil și incalculabil pentru gândirea noastră de mai apoi. Pe la amiază a ajuns într-o galaxie în formă de spirală, un fel de cerc strâmt. Dumnezeu și-a dus mâna streașină la ochi și a privit galaxia aceea singură printre alte galaxii, nici mică, nici mare. Și i-a plăcut așa de mult încât s-a așezat în fund pe un colț al ei. Și a zis ”Aș bea niște apă!” Și atunci, dorința lui s-a transformat instaneu într-o planetă albastră plină de apă proaspătă și cristalină. Oceane, mări, fluvii, heleștee și tot ce se mai află acum pe Pământ. Și i-a plăcut mult dorința lui. ”Voi mai sta puțin pe planeta asta nou-născută!” Și pe unde pășea el, viața înflorea, copacii creșteau, iarba înverzea subit și păsărelele zburau în urma lui. Și s-a dus la marginea oceanului. S-a jucat puțin puțin cu valurile și așa au apărut toate viețuitoarele marine: pești, caracatițe, meduze și absolut toate tipurile de pinguni și tot ce înoată prin apă. Dar i s-a părut că uscatul e prea pustiu și a zis ca ar fi bine niște animale. Și așa au apărut urșii, lei, tigrii și restul de animale.  Animalele trăiau în armonie și se bucurau de fiecare de aptitudinele cu care le înzestrase necunoscutul care se plimba cu picioarele goale prin apa oceanului. Nu exista nici moarte, nic durere pe planeta nou-născută. Și lui Dumnezeu i s-a făcut somn. A trimis Soarele să se învârtă puțin mai departe pe orbită și s-a gândit că planetei i-ar trebui un fel de bec noaptea. Și a suflat puțin asupra unui asterioid care trecea grăbit pe lângă Pământ și l-a transformat în Lună. Și uite așa Dumnezeu avea și lumină de noapte pe planeta pe care tocmai o născuse. A doua zi dimineața a chemat toate animalele la el. Toate animalele îi știau cuvintele și se temeau de el ca de un stăpân atotputernic. Pururea atotputernic. Și el s-a mâhnit puțin în sinea lui. Temea crasă și fără niciun temei îi displăcea. Așa că s-a gândit să creeze o creatură după chipul și asemănarea lui care să fie nu mai fie atât de temătoare și obedientă. S-a gândit preț de câteva ceasuri dacă e necesar să lase liber din imaginația lui creatura pe care deja o intitulase ”om”. Și atunci, într-un acces de divinitate, a rostit clar cuvântul ”om”. Și în fața lui a apărut primul om de pe planeta asta. Dumnezeu l-a luat în brațe și l-a mângâiat ușor pe frunte, ca pe un copil mic. Și omului i-au crescut instantaneu aripi de înger. Și apoi Dumnezeu a mai rostit de câteva ori cuvântul ”om” și Pământul s-a umplut de oameni frumoși și cu aripi. Era chiar mulțumit, oamenii trăiau în pace și toți se iubeau ca frații. Și într-o zi, într-o zi cu soare mult și două dimineți, Dumnezeu a hotărât să plece mai departe, până la capătul Universului. I-a chemat pe oamenii și le-a spus scurt: ”Plec pentru o vreme, dar mă întorc repede. Să mă așteptați!” Și oamenii s-au întristat peste măsură. Atât de tare s-au întristat când Dumnezeu a plecat încât le-au căzut aripile, dinții, și unii au început să moară. Dumnezeu știa că așa se întâmpla, dar chestii absolut esențiale și urgente îl așteptau la marginea Universului sprea a fi rezolvate. Știa că plecare lui de pa Pământ va atrage stihiile morții. Dar credea în oameni și îi iubea ca pe copiii lui. Și îm plus nici nu întârzia prea mult. A doua zi dimineața se va reîntoarce pe planeta lui preamultiubită. Și iată că s-a făcut noapte, și noi îl așteptăm cu drag pe Dumnezeu să revină. Dar mult mai e până mâine dimineață, iar noaptea e plină de moarte și de tristețe. Pentru că în noapte satan și-a făcut culcuș. Dar, să nu ne temem, Dumnezeu se întoarce mâine dimineață cu nouă ne vor crește iar aripile înapoi. Aripile de iubire!

Poveste de Paşti


Acum două mii şi ceva de ani în urmă, treisprezece oameni au intrat într-un oraş pentru a începe un război. Un război crunt, un război pe care cineva trebuia să-l înceapă. Primele opt zile au rămas memorabile. Unul dintre ei a dezertat şi s-a sinucis, celalalt a murit torturat. Au intrat în acel oraş cu mâinile goale, fără să intenţioneze să folosească vreo armă sau altă formă de violenţă fizică. De cealaltă parte stătea toată armata lumii, cu cel mai bun antrenament, cu cei mai vajnici soldaţi. Nu s-au purtat lupte, nu s-au instalat baricade în oraş. Cei treisprezece aveau însă un atu: erau cea mai puternică armată care a existat vreodată pe faţa Pământului, cu o singură armă, Iubirea. Căpitanul lor, înzestrat cu puteri extraordinare, a condus fabulos bătălia. A vindecat, a ascultat, a învăţat pe toţi cei din jurul său. Omenirea auzea pentru prima oară în istoria ei despre puterea iubirii, despre iertare, despre adevăr. Cei bogaţi s-au împotrivit, cei răi au scrâşnit din dinţi, cei falşi au aruncat cu pietre şi cuvinte de ocară. Însă nimic nu va mai fi vreodată cum a mai fost. Acel Om, cu mai multe nume, a reuşit să ofere Umanităţii o nouă şansă. A ales să se scrafice pentru Iubire, este cel mai mare Erou al Omenirii, singurul care a ales să ajute oamenii într-un mod pe care nimeni altul nu l-a făcut vreodată. Ceea ce a început El acum 2000 de ani este o Revoluţie a Iubirii, nimeni nu este mai presus de Iubire, toţi avem o singură lege, o unică şi de necontestat lege: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Ce s-a întâmplat pe scurt: cei treisprezece au pierdut bătălia datorită unuia dintre ei care a trădat cauza. Căpitanul lor a fost arestat în miez de noapte într-o pădurice fără să opună rezistenţă. Cel care a trădat cauza s-a sinucis prin spânzurare deşi la ultima cină luată împreună, Căpitanul însuşi încuviinţase trădarea bând şi mâncând din acelaşi blid cu vânzătorul, ştiind că era unica soluţie posibilă pentru câştigarea războiului. Apoi lucrurile s-au precipitat: Căpitanul a fost condamant la moarte prin răstignire, trădătorul s-a sinucis. Cei din jurul lui s-au rispit ca păsările speriate de puşca vânătorului. Însă totul a fost doar o strategie, Căpitanul s-a reîntors nevătămat din ţinuturile întunecate ale morţii păstrând însă urmele rănilor de pe cruce, ceilalţi au înţeles că puterea lui este infinită şi au continuat acerb lupta.

Şi astăzi încă ne mai luptăm cu acelaşi duşman nevăzut, noi înşine. Datorită însă acelui Om, o facem mult mai bine şi cu o armă care poate învinge orice: Iubirea!

George Orwell. Povestea unui pseudonim — ISTORII REGĂSITE


După ce Eric Blair a terminat mai multe variante ale textului ce urma să devină Vagabondând prin Paris și Londra, cartea a fost refuzată de Jonathan Cape și de T.S. Elliot, din partea editurii Faber & Faber (așa cum, mai târziu, ambii vor refuza Ferma animalelor). Atunci, Eric Blair a vrut să renunțe. Cu toate […]

via George Orwell. Povestea unui pseudonim — ISTORII REGĂSITE

psihanaliza unui mort


am gleznele două paturi de armă
gândurile împachetate în hârtie groasă

murdară de neputinţă
le târăsc
ca pe niște fetuşi avortaţi

îmi vine să-mi bag p***-n toți
de la un cap la altu’`
și de la stânga
spre dreapta

ofuscat și blestemat, cum mă cunosc atât de bine
da` nu, mai bine să păstrăm aparențele
să behăi cu voi în cor
”Vai, ce lume minunată!”
cică te defulezi prin scris
albert
mi-a recomandat psihiatru’ : scrie, albert, ca și cum te-ai p*** de la etajul 4
direct în capul îngerului adormit la datorie
da,’ eu am excese de îngeri şi inimi în plus de la un timp
am prins prostul obicei
să-mi plescăi frustrările cu voce tare
obligându-mi prizonierii
să strige ”absent”
direct de pe colacul wc-ului
să implore cerul să dea un cutremur de pământ
vreo 9 grade pe scala Richter în Berceni, să ne găsim liniștea
cu toții
prizonieri, oameni mari, mici, poeți, poete toţi ăştia care defilează
prin cotidianul meu găunos

trec strada pe roșu, normal şi fără regrete

nu vrei să trecem amândoi de mână?

ca două păsări fără stăpân în viaţă


primul om pe care l-am cunoscut în viaţa asta am fost eu
înalt, destul de înalt
oarecum stingher când vorbea despre destinul lui
sorbindu-l încet ca dintr-o ceaşcă de cafea prea fierbinte
lucrurile deveneau magic de triste şi avea impresia că restul oamenilor îl năpădeau ca buruienile crescute pe zidurile unei casei părăsite
ăsta eram eu, adică aşa mă mişcam odată cu planeta prin univers, niciodată prin acelaşi loc
şi niciodată nu discutam franc cu mine, pentru că uneori nu aveam ce să-mi spun, eram ca doi străini care mergeau împreună pentru că aşa se întâmplau lucrurile de când mă născusem. singura mea cetate în care puteam să mă adăpostesc de orice furtună, de orice invazie eram doar eu. şi cetatea rezista de cele mai multe ori. adeseori o cârpeam cu tot felul de poveşti frumoase despre ceilalţi oameni. şi atunci un soare imens se năştea dimineaţa şi acoperea malul râului pe care mi-l cumpărasem în secret de la nişte dragoni care muriseră în drumul de întoarcere spre regatul lor. de ce muriseră? pentru că aşa mi s-a părut cel mai frumos să se întâmple. şi în dimineaţa aceea imensă care îmi acoperise toată viaţa te-am zărit pe cealalt mal al râului. al doilea om pe care l-am cunoscut în această viaţă, probabil că şi în altele, mă rog, aşa am crezut că era frumos, să ne ştim dintr-o altă viaţă, ca într-o poveste care se repetă pentru că ar fi o viaţă tristă dacă nu ai avea un prieten pe celalt mal al râului, nu? şi mi-ai zâmbit atât de frumos încât pieptul mi s-a găurit ca nimerit de un glonţ rătăcit dintr-o redută inamic. ce mai puteam face? puteam să înot spre tine, puteai să înoţi spre mine, ca într-o poveste oarecare de dragoste. dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că lucrurile frumoase au mereu o tristeţe interioară atât de intensă exact ca atunci când un cor invizibil cântă o melodie tristă la înmormântarea unui erou. şi nimeni nu plânge, pentru că ştiu că lucrurile nu se puteau termina altfel. şi doar noi doi auzeam melodia aceea tristă care devenea o punte de lemn între noi, iar viaţa devenea atât de simplă încât plutea între noi ca un fulg care nu voia sa atingă nisipul de pe mal

Video Poem


              Litanie

oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

 

frenetic, febril, fenomenal


stăteam eu aşa, cu viaţa mea în mâini
oarecum liniştit, să zicem, liniştit
adică ce mi se mai putea întâmpla?
linia frontului era departe, viaţa torcea ca o mâţă blândă
mă rog, ştiam că dedesubtul meu, împrejurul meu, deasupra mea
se întâmplă lucruri revoltătoare
se întâmplă iubiri
pasiuni, crime, revoluţii
dar eram într-o bulă atemporală în care adăstau cu mine soarele de vară, iarba verde şi copaci plini de frunze
era o vară frumoasă, nici măcar nu aşteptam ploaia, nimic poetic
chiar îmi săpasem groapa, scosesem toţi bolovanii din ea şi îmi scrisesem foarte caligrafic numele pe cruce, adică eram relaxat
şi torcea încet prin toate hârtoapele prin care treceam alături de vieţile celorlalţi care se loveau de mine accidental, pur şi simplu fortuit, să zicem că uneori mai zâmbeam, mai dădeam din mâini în semn de refuz, dar nu era nimic profund, totul la nivel superficial, ca şi când sângerezi pentru că te-ai înţepat puţin cu unghiera, nimic grav, viaţa mi se părea absurd de liniştită, nu înţelegeam de ce vieţile altora erau ciuruite, durerile îi făceau să ceară îndurare şi inventau cărţi de rugăciuni pentru a putea trece mai uşor punţile dintre ei
aşa deci, stăteam liniştit şi îmi sorbeam tacticos cafeaua de pe marginea gropii
viaţa mea stătea cuminte lângă mine ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi pe creştet
şi mi se părea atât de extravagant restul, încât adormeam la filmele de la tv, sau ţipam la actori să vorbească mai încet pentru că mă deranja tangajul rolurilor interpretate


până într-o zi, o zi oarecare
când te-am găsit în groapa mea măsurând cu ruleta
m-a apucat râsul, înţelesesem de prima dată, voiai şi tu acolo cu mine
dar nu te-a deranjat, ai aruncat câţiva bolovani afară
te-ai căţărat afară şi ai început să mângâi şi tu căţeluşul de lângă mine
ca şi când era şi alt tău
şi atunci am început să aud un zgomot de fundal puternic
viaţa mea se lovea de a ta precum titanicul de iceberg
cineva se va scufunda, ţi-am zis
sau poate amândoi, mi-ai zis
ahhhh
şi atunci am început să aruncăm pământul înapoi în groapă
frenetic, febril, fenomenal
niciunul dintre noi nu mai era ceea ce fusese înainte, cred că dragostea era de vină şi universul se crăpase ca după un cutremur lăsând alături de fostul meu mormânt proaspăt acoperit, un alt mormânt proaspăt săpat care putea să ne cuprindă pe amândoi oricând.
şi căţeluşul a început să alerge de parcă turbase, mă rog, era o frenezie febrilă fenomenală, ca în preajma unei iubiri iscate din senin, sau poate că nu, poate că toată viaţa aşteptam pe marginea gropii venirea celuilalt şi cutremurul care trebuie să ne aducă o altă groapă şi mai mare, pentru doi

Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

cineva strigă numele tău


Sunt momente când toții oamenii îmi fac cu mâna de la fereastrele unui tren

Ca și când ar pleca cu toții la război iar eu aș rămâne singur într-un oraș pustiu

și plec să dau o tură pe bulevardele largi, pustii

dar încep să am crampe musculare

picioarele mele refuză să mai meargă fără tine

creierul devine profund afectat și proiectează doar imaginea ta

făcându-mi cu mâna de la fereastra vagonului de tren

și cineva strigă numele meu în mintea ta

atât de clar, atât de real, încât ai impresia că ai tras semnalul de alarmă

și ai coborât după mine

dar nu-mi fac iluzii

mă opresc în fața unei cafenele celebre

cu o biserică alături, o biserică albă fără turle

și fumez o țigară

iar tu,

tu ești cu mine, așa mi-au zis toții cei din tren

ea e cu tine

rămâne-rămâne

și încep să disting clar numele tău în zgomotele clopotelor bisericilor din oraș

care bat fără încetare în amintirea ta

 

 

Sunt momente când toții oamenii îmi fac cu mâna de la fereastrele unui tren

Ca și când ar pleca cu toții la război iar eu aș rămâne singur într-un oraș pustiu

și tu pleci cu ei

să lupți pentru mine

să mori pentru mine

iar eu rămân singur ca o insulă în mijlocul oceanului

și atunci aud numele tău atât de clar cum răsună în mintea mea

ca un clopot care anunță o înmormântare

Litanie


oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

„By protecting others, you save yourself.” : Seven Samurai (Akira Kurosawa – 1954)


This is the nature of war. By protecting others, you save yourself. If you only think of yourself, you’ll only destroy yourself.

BEHIND THE SEENS

Akira Kurosawa’s Seven Samurai (1954) is an epic in every sense of the word: ‘a long poem, typically one derived from ancient oral tradition, narrating the deeds and adventures of heroic or legendary figures or the history of a nation.’ Defining Kurosawa’s seminal work, which runs for three hours and twenty seven minutes, as a long poem is justifiable given the film’s length, the grandeur and scope of its ambition, and the descriptive beauty of its dialogue and imagery.

Vezi articol original 1.500 de cuvinte mai mult

Gellu Naum – Acolo lângă mal


Acolo lângă mal sub mânăstire
o fată îi ardea şuturi unuia cu pălărie gri
eu m-am oprit Habar n-aveam de ce
(poate nefericita mea nevoie de-a reintra în cauzalităţi pierdute)
ea m-a simţit şi s-a întors spre mine Avea o geantă extraordinară
Mă jerpelitule mi-a zis ce te holbezi aşa Nu vezi că facem dragoste

Eu m-am întins pe iarbă Luceam pe dinăuntru
ăla scâncea zicea Te rog goneşte-l

Aş fi putut să le răspund urât sau chiar să le înec motocicleta
pesemne însă că luceam atât de tare
că ochii lor au început să lacrimeze
şi fata ca un fluture s-a înălţat de la pământ Plutea spre mine
venea ca o mireasă oarbă ca un cireş ceva în genul ăsta

oricum mi-era egal Pluteam şi eu
cerul se ridica din ce în ce mai sus
ăla scâncea zicea Te rog goneşte-l

Gellu Naum

12


Întotdeauna când mă gândesc la tine mă închin larg de trei ori și îi vorbesc fratelui meu mare Iisus de tine El zâmbește și face un semn vag prin aer Ceva de genul Nu te preocupa Iubirea învinge mereu Nu există armă Nu există om Nu există diavol Care să o șteargă de pe fața Pâmântului Din inima ta Și apoi mă ia în brațe și-mi spune Hai du-te Și plec spre tine prin mine Ca printr-o mare tulburată de toate zădărniciile Ca printr-un deșert bântuit de toate bolile vieții Și de fiecare răzbat la lumină Pentru că fix de fiecare dată Iubirea e o hartă a inimii Pe care nu ai cum să n-o cunoști

Scurtă poveste cu un taximetrist probabil decent


De la un timp am luat-o efectiv razna, ascult melodii triste, dar foarte triste, nu am somn noaptea, vorbesc din ce în ce mai des singur și nu mă mulțumește absolut nimic. A început să-mi fie frică de paginile albe, ca și când un monstru care s-ar oglindi în ele când încerc să le privesc frontal. Evit ideea de psihiatru, evit ideea de psiholog, mă evit pe mine însumi din ce în ce mai des. Nu vreau să știu cine sunt, ce-am făcut, ce-aș putea să fac, pur și simplu mă ciocnesc de întâmplările din viață fără să emit pretenții, fără să încerc să le surprind esența. Dacă destinul ar fi un tip orb, nici măcar nu l-aș ajuta să treacă strada, ba, din contră, chiar l-aș împinge ”accidental” în fața unei mașini. Acestea fiind spuse, mergeam așa singur pe stradă, fără vreo țintă precisă și așteptam să se facă ora să mă întorc acasă. Nu mă gândeam decât că e iarna și ziua e mai scurtă. Atât, nu mă minunam de puterea lui Dumnezeu, nu mă minunan de nimic, așteptam să mă întorc acasă. Oameni durdulii, oameni slabi, oameni înalți, oameni pitici treceau pe lângă corpul meu. Nu simțeam că facem parte din aceeași specie, nu simțeam nimic vis a vis de trecători. Cum s-ar spune, eram cam ”nesimțit”. Nici măcar nu voiam să le văd fețele. Și am mers până când mi-am dat seama că m-am rătăcit. Asta da, voiam puțină tensiune pentru celulele mele cerebrale, puțină alertă. Evit, din principiu, să întreb pe cineva direcția corectă, așa că m-am rătăcit în continuare. Casele deveneau din ce în ce mai jalnice, mai triste, mai negre. M-am uitat la ceas. La ceasul meu CK primit de la vărucu`. Jur că n-am înțeles cât e ceasul. Limbile se îndoiseră inexplicabil și spuneau o poveste pe care nu o înțelegeam, așa că m-am abandonat în brațele timpului obscur. Și am mai mers până când am obosit. Mi-am scos telefonul mobil. Eram fără baterie. Mai ciudat nici că se putea. Dar nu și pentru mine. Ce fac în această situație? M-am întrebat cu voce tare: ”Ce faci, cavalere al nesimțirii, în aceste momente atât de ciudate? Zi-mi și mie cum o să reușești să te întorci acasă?” Și pe urmă am avut o revelație: acasă sunt eu, eu și numai eu, o armată invincibilă! Și din neant un taxi a oprit lângă mine, a oprit pur și simplu, nu am avut timp să-mi dau seama de unde venise. ”Unde mergi?” m-a întrebat șoferul prin geamul deschis. ”Oriunde!” A râs cu voce tare. ”Oriunde nu te costă nimic. E din partea casei.” Și m-am urcat. El fuma, eu fumam. Am tăcut vreo cinci minute strategic. Nici nu știu dacă aveam bani la mine. Și când am ajuns acasă șoferul a oprit inexplicabil. „Nu cobori aici?” De unde știa el că eu locuiesc exact acolo??? ”De ce să cobor?! Unde mergi acum?!” ”Oriunde!” Am coborât, nu mai suportam să mai stau încă treizeci de minute cu o persoană necunoscută și să nu scot niciun sunet. Nu mă am pe mine pentru asta?!

auprès de toi, mes hématies brillent comme des lucioles


adică, dacă mor, toate celule mele se vor aduna în forul meu interior
și vor afișa o mină gravă
ca niște senatori care discută probleme importante
Albert a murit, ce facem acum, ce mai putem face pentru el?
și se vor retrage pentru deliberări fiecare în cămăruța lui
pentru că toți avem o cămăruță în care luminăm cel mai puternic
pentru că acolo trăim, acolo existăm, acolo iubim, acolo aproape ne
asxfisem de atât noi, de atâta tu

dar nu e asta traducerea exactă
a fost doar o introducere, iubirea poate fi orice, poate fi și moarte
dar sunt detaliile iubirii
mă rog, toți știm detaliile iubirii
traducerea exactă e că
toate se întâmplă pentru că lumina din noi devine mai puternică
în preajma îngerilor, în preajma celor pe care îi iubim
asta e adevărata forță a iubirii
totul se transformă în lumină
chiar și inamicii noștri devin niște omuleți patetici, niște don quijote autentici
iar tu ești puternic, atât de puternic încât universul dă mâna cu tine
pentru că ești puternic, iar iubirea ta face ca lumina să se îndoaie ca în
E=mc2

Despre vulgaritate


Excelent articol!

Ilinca Bernea's Blog

Citesc din Henry Miller despre moarte și creație și îmi vine în minte răspunsul pe care îl caut demult, într-o direcție greșită.

Ce e vulgaritatea?
E atât de evident.
E un mod de a reprezenta lucrurile ca și cum n-ar exista moarte, ca și cum ar putea cineva trăi, altfel decât într-o inconștiență bovină, într-o deplină seninătate, fără regrete, fără nici un strop de melancolie. Da, vulgaritatea e o expresie a ceva, orice, din care a fost extrasă melancolia.Vulgaritatea e barbaria de a pretinde că se poate trăi fără durere. Maniheismul care pretinde că e posibil să cerni bucuria de angoasă și iubirea (care e în esență atașament și implicare) de suferință e teribil de vulgar. Ușurința cu care li se prescriu poeților anti-depresive e o pildă de vulgaritate.
E sclipiciul din ochii care te țintuiesc din reclame, rânjetul din pozele în care câte o divă sau câte un filfizon…

Vezi articol original 845 de cuvinte mai mult

Un stol de îngeri


Se lovește de pereții inimii mele
Făcând un zgomot atât de puternic
Încât se aude în tot cartierul

Un stol de îngeri se lovește
De pereții inimii tale
Într-o gălăgie infernală
Ca și când un stol de vrăbii s-ar lovi de o fereastră închisă

și seara se lasă peste cartierul meu, peste vrăbiile tale
Oamenii se plimbă imperturbabili cu planeta prin Univers
Dumnezeu le face cu mâna de la fereastră
și eu mă gândesc că nimic nu e mai frumos ca un stol de îngeri
care ciugulesc iubire din palmele tale

iar tu ești o mincinoasă patologică, ca de obicei

Doar o poză să-ți mai pun


Auschwitz-On-Fire-70-Years-After-George-Scott-Auschwitz-liberation-1945-450x281

 

Mă enervează că toată lumea își truchează imaginea reală. Foarte puțini sunt la fel ca în poza de la profil de pe Facebook. Toate se ascund în spatele machiajului și al fotografiilor profesioniști. Să fim serioși: în 98 la sută din majoritatea timpului suntem niște indivizi anoști și plini de ghinion.

Destinul poeților în România


Aseară, când am fost să casc gura la Sun Plaza, mi-am uitat portofelul pe bordura din fața mall-ului. Fumam o țigară și mă uitam atent după o brunetă cu fundul mare care a venit direct la mine să-mi ceară un foc. Direct la mine. O tipă categoria lux, splendoare de mall, lux-lux! M-am fâsticit, am băgat mâna prin toate buzunarele, am mai băgat o dată, nimic, nici urmă de brichetă. Atunci ea, bruneta voluptoasă, mi-a luat direct țigarea din mână și a aprins-o pe a ei. A zâmbit, mi-a spus ceva de genul: ”Merci, domnule!” și a dispărut pe ușa rotativă de la mall mișcând lasciv din fund. Am înghițit de două ori în sec, regulamentar, mi-am scos portofelul zăpăcit din buzunarul de la spate să văd dacă am bani de două cafele la terasă. Îmi luase mințile, evident că uitasem că aveam doar doi lei singuri și triști, cât să mă întorc acasă cu maxi-taxi. Așa că am înjurat toate Starbucksurile din lumea asta că nu dau și cafea pe datorie. M-am oprit din înjurat de abia când am ajuns acasă, că de nervi am plecat pe jos spre casă, să mă răcoresc de nervi. Am intrat în hol, m-am dus direct la bucătărie să-mi aprind o țigară! Nu-mi revenisem încă din sărăcie, tot doi lei mici și urâți aveam în portofel. O să mor sărac. Hmmm! Oare? Am fumat o țigare, două. După a treia m-am dus să mă schimb de blugii largi și cu multe buzunare. I-am scos de pe mine și am realizat grozăvia. Portofelul meu nu mai era în buzunarul de la spate. La dracuuuuuuuuuuuuuuuuu`! Ahhhhhh! Știu și unde l-am uitat. Prostule, care ești atât de prost! Prostule, care ești zevzec! Prostule, care te-nmoi când vezi femei frumoase pe stradă! L-ai uitat pe bordură când ai scos portofelul să te uiți după bani! Sperai într-un Dumnezeu al săracilor să-ți umple într-o secundă portofelul, nu?! Na, săracule, descurcă-te acum! Să te vedem! Cum ajungi tu acum la mall, e aproape miezul nopții!
M-am oprit să-mi fac singur morală și m-am așezat pe marginea patului. Mi-am făcut un inventar rapid al portofelul, nu aveam mare lucru: buletinul, două hârtii de un leu, o cartelă de metrou cu 7 călătorii disponibile, una de RATB, două carduri goale (normal, nu?), și două poezii. Ahhhh! Poeziile alea le scrisesem cu vreo săptămâni înainte când mă întâlnisem cu o distrusă într-un parc. Atunci am realizat grozăvia. Poeziile erau problema. Cel care îmi va găsi portofelul o să dea inevitabil peste poezii. Problemă majoră: după ce că eram mort de foame, mai și scriam poezii! Ce va zice găsitorul: ”Du-te, bă, la muncă, și lasă-te poezii!” Pentru că eu sunt și poet. Adică în timpul liber scriu poezii. Unele de dragoste, altele cu Dumnezeu și îngeri, mă rog, una peste alta, scriu poezii. Dacă nu aș fi scris poezii, poate că aș fi fost bogat, dar, nu sunt. Sunt doar un poet sărac. Și mi-e rușine să știe lumea că sunt un poet sărac. Prefer să fiu un bogat fără talent literar, decât să fiu un poet care nu are bani de două cafele la mall cu o brunetă lux-lux! Tragedia e că poeziile le scriu așa pe furiș, nu știu prea mulți din colegii mei de muncă că scriu poezii, ei cred că sunt un sărac oarecare, acum, dacă s-ar afla că scriu poezii, aș fi ciuca bătăilor: ”După ce că nu ai o chiflă în stomac, mai scrii și poezii, săracie!?” Pentru că poeții în viață sunt priviți ca niște ciumați care nu produc nimic pentru cei din jurul lor. Doar, dacă mori, capeți o oarecare notorietate printe muritori. Un poet în viață nu valorează aproape nimic. Mă rog, doi lei singuri și triști. Așa că m-am hotărât, dacă găsitorul portofelului, dă de mine pe Facebook, n-am să recunosc nimic, am să spun că poeziile nu sunt ale mele, le-am împrumut de la un sărac pe stradă. Ba nu, i-am dat două țigări, iar el, generos, mi-a întins doi hârtii scrise pe care nu le-am citit niciodată, jur! Le-am băgat de jenă în portofel. Asta e: nu sunt poet, poeziile nu sunt ale mele, nu am să recunosc nimic. Și acum să pun anunțul pe Facebook: ”Pierdut BI pe bordura de la Sun Plaza, poeziile nu sunt ale mele!”

Iubirea în România


În România se iubește cu toate organele, absolut toate: inimă, creier, ficat, portofel, telefon etc-etc. Da-da, se iubește cu inima, sălbatic, aproape carnagiu domestic; cu materia cenușie: ea profesoară, el profesor, aceeași muzică, aceleași filme, aceeași facultate, aceeași medie de absolvire; cu ficatul: el un alcoolic destrăbălat, ea o casnică pasionată de telenovele și sarmale de Crăciun; cu portofelul (da, portofelul e un organ uman, deși e greu s-o recunoaștem franc): ea 18 ani, frumoasă foc, el 58 de ani, burtă, chelie, yacht de 300 de mii de euro, vilă la Monaco; cu telefonul (în ultimii ani s-a observat că telefonul a devenit un nou organ uman): ea pe whatsapp, el pe whatsapp, ea pe Facebook, el tot pe Facebook etc-etc

Religia mea ești tu


Mergeam noi doi de mână pe stradă,
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Nu mai țin minte unde, dar știu că ne grăbeam groaznic
Zău! Ne grăbeam groaznic, nu cred că aveam vreun țel precis
En fin
Mergeam repede, săream peste gropi, săream, aproape că zburam
ne țineam de mână, regulamentar
când deodată a început să mă doară un picior
aproape că îmi cangrena
mi-ai zis foarte îngrijorată
”Hai să ne oprim puțin!”
”Cu ce rost? Mai dă-l dracului de picior, e doar un picior.”
Și am mers mai departe
Brusc a început să mă doară o mână
Mi-ai zis iar la fel de îngrijorată
”Hai să ne oprim, te rog!”
”Cu ce rost? Mai dă-o dracului de mână, pot trăi și fără o mână!”
Și nu ne-am oprit iar.
Săream, zburam și ne grăbeam.
Jur că nu mai știu unde alergam așa ca doi posedați
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Printre fel de fel de anotimpuri
Și am mers cale lungă, dacă priveai înapoi
Și atunci a început să mă doară un ochi
”Hai să ne oprim, e totuși un ochi!”
”Mai dă-l naibii de ochi, te pot iubi și cu un singur ochi, nu?”

La un moment ai încetinit
Te durea un picior, o mână, un ochi și îngerul tău trăgea să moară
și de abia atunci m-am oprit și eu
”Nu te opri, nu te opri, mergi fără mine!”
”Nu mai contează, dacă tu nu ești, ce rost mai are să merg singur?!
La ce mai îmi folosesc mâinile, picioarele și ochii dacă tu nu mai ești cu mine?”

Și ne-am așezat la marginea drumului
Printre oameni tăcuți, printe morminte și cruci rupte
Nimerisem într-un cimitir
Chiar lângă crucile noastre, chiar lângă gropile noastre
Acolo unde îngerii cântau în cor pentru noi
”Cine dracu` mai are nevoie de îngeri, dacă tu nu mai ești?!„

I say a little prayer for us


E Joi. Mergem, eu și vărul, cu mașina pe centura Bucureștiului la un depozit. Vărul vrea să vândă niște marfă, eu vreau să… eu vreau să… Am uitat ce vreau așa că navighez pe telefonul mobil pe Facebook. Vărul vorbește la telefon, radioul este pornit în surdină pe un post de muzică iar eu știu sigur că voi întârzia la job. Dar nu mai contează, e încă o dimineață frumoasă, aș fuma o țigară, încă una, de fapt, dar nu se poate, nu se poate în mașină la vărul. Nu mă concentrez la discuția lui telefonică interminabilă. Oricum, ceva cu prețuri în euro. Postul de radio pare decent. Îmi arunc un ochi spre display. Ceva cu 104, sau 106.
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Nici eu, nici vărul nu părem interesați. Poate trecem printr-o zonă fără semnal radio. Apoi cineva intră subit în emisie:
”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră!” Vocea e sugrumată de emoție. Mă uit spre display-ul radioului din bordul mașinii. Sunt foarte atent. Am simțit multă panică în vocea crainicului. Bătăile inimii mi se opresc pentru câteva milisecunde, destul cât să-mi dau seama că e ceva grav. Continuă la fel de panicat: ”Un grup de oameni de știință americani a comunicat întregii umanități în această dimineață că un asteriod de dimensiunile Europei se îndreaptă vertiginos spre Terra! Repetăm: un asteriod cât toată Europa va lovi Pământul!” Apoi emisia se întrerupe brusc. Mă uit speriat spre vărul. Tensiunea arterială mi-a crescut subit. Mă bâlbâi. Aproape țip.
-AI AUZIT?! AI AUZIT?
Vărul se întoarce spre mine calm, are căștile pe urechi, nu aude.
-1000 de euro mi se pare prea mult, cred că trebuie să te mai gândești, prietene! Îmi face semn din priviri gen ”ce se întâmplă?”
-Ai auzit? Ai auzit? Un asteriod gigant va lovi Pământul. S-a anunțat acum câteva clipe la radio. Nu ai auzit? N-ai auzit când s-a oprit muzica? Și mi se pare că asteriodul e chiar deasupra noastră pândindu-ne fiecare mișcare. Mi se face frig brusc.
Își scoate o cască dintr-o ureche.
-Scuză-mă o clipă, nu știu ce are vărul. S-a albit la față, cred că vrea să pișe. Ha-ha! Se uită fix la mine. Ce e, vărule? Ce zici, că nu te aud?!
Arunc cuvintele cu maximă viteză spre el, sunt neinteligibil: asteriod, Europa, murim, americani, NASA… Și la final pronunț clar și speriat cât să se înțeleagă în toate limbile pământului: ”O să murim cu toții!”
-Ha-ha! Vărul a zis că o să murim cu toții! Ha-ha! Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă, omu` are ceva, să știi. Ha-ha! S-a întors la conversația lui cu prețuri în euro și depozite închiriate. Am înghițit în sec. M-am pipăit discret, poate că visam. M-am uitat la telefon. Era 9 fără 15 minute. M-am concentrat la postul de radio. Își reluase emisia. Părea că nu s-a întâmplat nimic și că nu există niciun asteriod ucigaș. Poate că am eu probleme psihice. La mine în familie s-au mai găsit cazuri. Mai bine tac și caut ceva concret pe net. Dacă s-a anunțat la radio, e imposibil să nu fie și pe internet. Fac un zapping rapid-rapid pe Facebook. Ahhha! Victorie! Un link cât Casa Poporului pe Facebook: ”Un asteriod uriaș va lovi Terra în aproximativ două zile!” Evrika! Îi fâlfâi prin față vărului smartphoneul cu linkul în cauză. Vărul se enervează, dar nu oprește conversația telefonică.
-Ce ai, vărule? Ai înnebunit? Vrei să ne omori? Își aruncă un ochi pe display-ul telefonului meu. Ce e asta? Nu cu tine! Vorbeam cu văru`. Îmi arăta o pagină de net cu un asteriod, o prostie. Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă! Și scrie și poezii! Foarte tare! Cum rămâne, săptămâna viitoare îți trimit două tone? Sau vrei trei?
Poate că nu e nimic grav, poate că imaginația mea îmi joacă feste. Deși, niciodată, absolut niciodată, nu am avut halucinații. Jur! Am început să privesc cu atenție la mașinile de pe șosea. Nimic, absolut nimic, nu confirma linkul de pe Facebook sau vocea sugrumată de panică de la radio. Oricum linkul avea doar câteva like-uri și nicio distribuire, plus că nicio mașină nu se oprise la marginea drumului, nici nu vedeam vreun șofer fugind pe câmpuri. E o glumă, nu va lovi niciun asteroid Pământul. Oare ce țară se află pe partea cealaltă a Pământului opusă României? Poate că va lovi țara aceea și eu mă voi refugia în subteranele metroului. Cred că la Piața Unirii e cea mai adâncă stație subterană de metrou. Sigur voi supraviețui! Ha-ha! Cred că totul a fost o glumă. Mai bine să mă uit cine e on-line pe Facebook. Mă uit. Cu noaptea în cap pe Facebook e Maria. O apelez instant.
”Ai auzit? Ai citit?” ”Bună dimineața!” Și îmi pune un emoticon cu o tipă pleoștită de culoare albastră. ”Ce să aud? Ce să citesc? Albert, scuză-mă, dar am o perioadă proastă, zac de o săptămână, azi mi-am luat liber de la serviciu și vreau să stau în pat. Te las, îmi cer scuze pentru starea mea, zac pe mine.” Îmi mai aruncă un emoticon cu o maimuțică la fel de albastră și dispare de pe ecran.
Ce mă fac? Un asteriod cât Europa va lovi Pâmântul și oamenii vând tone de mărfuri sau zac în paturi de la prima oră. Ceva e în neregulă pe planeta noastră. Ori eu sunt nebun, ori e vreo chestie care-mi scapă mie aici la noi în omenire. Și atunci am început să mă rog pentru prima dată în viața mea pentru întreaga umanitate. Nu am ratat niciun subnutrit african, nici măcar un evreu din congresul american.
M-am rugat tot drumul. Vărul oprise conversația telefonică și a dat sonorul mai tare. Știu precis ce am repetat tot drumul până la muncă, o rugăciune foarte umanistă: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Când am ajuns la muncă am sărit din mașină și m-am uitat îndelung pe cer. Era senin și frumos, era o zi minunată de vară. Și atunci mi s-a făcut iar frică, tot ce iubisem, tot ce iubesc, se află pe planeta asta care se plimbă singură prin Univers fără nicio țintă aparentă și deodată un nenorocit de asteriod vrea să o înjunghie perfid pe la spate. Sau nu pe la spate, vrea să-i dea o directă în buză. Am băgat mâna în buzunar după telefon să-mi sun iubita ca să-i împărtășesc tragicul sfârșit al iubirilor mele. I-am căutat numărul în agendă apoi am avut brusc revelația că mă părăsise de vreo trei luni. Nu mai eram iubitul ei ”cu aripi de înger”, eram un”criminal în serie impotent și chel”. Aaaa și să nu uit: ”un diavol terorist”. Pentru o clipă am uitat că planeta e în prag de colaps și am vrut să-i dau un mesaj: ”Năpârco perversă și paranoică, o să mori mai repede decât te-am rugat eu. Ha-ha!”
M-am răzgândit repede, nu-i mai dau niciun mesaj nebunei, o las să creadă că o să trăiască o viață lungă și prosperă călcând cu bocancii pe inimile fraierilor din viața ei și am intrat în hală. Colegii mei deja lucrau febril la masa de ambalare. Niciunul nu părea prea afectat de ideea că un asteriod gigant va lovi planeta și vom muri cu toții în timpul programului. Sau poate că în timp ce dormim. E mai bine să mori în somn, așa am auzit. M-am schimbat rapid și m-am dus la ei. Prima mea grijă a fost să-i întreb dacă au auzit de știrea catastrofală.
-Aseară m-am uitat la ”Master Chef” și am adormit după aia. Nu am apucat să ascult știrile că i-am făcut lui Bibică cartofi prăjiți și în bucătărie nu merge sonorul la televizor. Dar ce e cu asteroidul ăsta? Vine încoace, vine spre noi? Și unde o să cadă? La americani, nu?
Niciunul dintre ei nu auzise de vreun asteroid gigant în viteză spre noi. Ba se uitaseră la emisiuni stupide, ba făcuseră mâncare, ba fuseseră la cumpărături. Din nouă niciunul nu auzise vreo știre de asteroid.
Mda-mda! De două ori ”mda”. Am ambalat toată ziua tâmpenii și din când în când intram pe Facebook să văd comentariile la linkul catastrofei noastre pământești. Comentase un tip cu o poza unui leu fioros la profil din Satu-Mare: ”o să cadă la americani”. Apoi mai m-am liniștit: toate filmele cu tragedii de genul ăsta au acțiunea în SUA, Casa Albă e mereu distrusă, nu se pomenește în niciun film cu asteroizi care lovesc Terra de Casa Poporului. Pentru câteva ore am răsuflat ușurat, deși toată pregătirea mea astronomică îmi spunea că dacă ne lovește un asteroid de dimensiunile astea, nu scapă nici măcar un șobolan cu viață de pe planeta asta. Tot ce aveam eu se află pe planeta asta, și un asteroid mi le va distruge pe toate. Ha-ha! Am uitat, sunt foarte sărac, eu nu am nimic pe planeta asta, sunt ca filosoful ăla grec care striga în timpul dezastrului: ”Toate ale mele le port cu mine.” Sau în latină „Omnia mea mecum porto.” Cred că am rostit cu voce tare pentru că un coleg m-a întrebat:
-Ce zici? Vrei vin de porto?
Nu m-am gândit că omul acela care nu terminase nici măcar școala profesională auzise vreodată de vin de porto, dar, privindu-i nasul roșu-borcănat, mi-am adus aminte că e alcoolic, și alcoolici au, totuși, un bagaj mare de cunoștințe.
-Nu zic nimic, mă gândeam că e gravă situația. Îți dai seama, Alexandrule, că o să vină peste noi un asteroid cât Europa? Știi cât de mare e Europa asta? Nu avem nicio șansă! Sau, cel puțin, vor scăpa câțiva norocoși, minerii și cei care vor fii în subteranele metroului.
-Du-te, nenicule, de aici! Dacă era ceva grav, dădeau la televizor, la știri.
Avea dreptate, avea mare dreptate, singurele dovezi că asteroidul există au fost date de un obscur post de radio și un link fără prea multe like-uri pe Facebook. Așa că mai încet cu asteroidul pe scări, Albert!
La terminarea programului văru` a venit la mine.
-Vrei să mergi la mine? Trecem prin mall, bem o cafea, poate îți iei și tu o pereche de teneși. Mai vorbim de una, de alta. Ce zici?! Apropo, m-am uitat pe net după asteroidul ăla de azi dimineață, nu apare nimic. Erai cam panicat, vărucule. Poate nu ai auzit tu bine, era și dimineață, doar ce ne trezisem din somn. Mai bine căutăm niște teneși, te mai relaxezi și tu.
Văru` are o problemă cu tenișii, eu am una cu asteroizii.
Ne-am urcat în mașină. Eram aproape rușinat, îmi priveam încălțămintea casual și mă gândeam cum mi-ar sta cu niște teniși albaștrii în picioare în timp ce planeta se duce dracului lovită de un asteroid uriaș. Cred că vărul ar fi foarte mulțumit. Ha-ha!
Centura era aglomerată. Toate bune și frumoase. Poate că e liniștea dinaintea furtunii. Radioul mergea în surdină. Vărul vorbea la telefon, normal, nu? Eu vorbeam prin mesaje cu o tipă de pe Facebook, o ”abuream” ca să o citez pe Maria. Deși aburitul e un fel de blurare a realității. Realitatea era că eram în căutare disperată de un subiect care să-mi abată atenția de la asteroidul acela blestemat.
Tipa e inteligentă, muzica e decentă, vărul vorbește la telefon. Nu există niciun asteroid, e doar imaginația mea sinistră. Îmi arunc distrat ochii spre display-ul radioului. 104 sau 106, ceva de genul ăsta. Muzica e bunică, afară e frumos, o să-mi iau niște teniși albaștri și o să mă uit la un film, sau o să scriu o poezie. E o planetă minunată Pământul, casa noastră, mama noastră, e tot ce avem mai scump în acest Univers și niciun asteroid nu va îndrăzni vreodată să ne strice pacea și căminul nostru mult preaiubit. Las telefonul din mână, tipa a plecat să-și facă niște cartofi prăjiți, depășim un Tir pe care scrie ”Life is good!” și îl aud la radio pe Louis Armstrong cum decretează că ”E o lume minunată!” Da-da! Nu dispare așa ușor Albert de pe fața Pământului încălțat cu o pereche de teniși albaștri. Încep să fredonez încet cu Louis: ”And I thing to myself what a wonderfull world.”
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Durează, la fel ca azi-dimineață, câteva secunde. Aceeași voce panicată se aude din nou: ”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră! Astronomii americani au evaluat cu precizie mărimea asteroidului care va lovi Pâmântul sâmbătă dimineață: are o suprafață egală cu a Spaniei, Italiei, Germaniei și Franței la un loc! Cel mai probabil va lovi Pământul în zona coastei de Est a Statelor Unite! Repetăm pentru cei care au deschis radiourile mai târziu: un asteroid cât jumate din Europa va lovi America sâmbătă dimineața! Casa Albă a fost evacuată! Rămâneți pe frecvența noastră pentru alte detalii!” Apoi, din neant, Louis Armstrong începe să-și repete melodia cu lumea minunată. Înghit în sec. Nici nu mai respir. Îmi aud cu mare acuratețe bătăile inimii: bang-bang-bang! Îmi vâjâie o sirenă de alarmă în creier. Mă sufoc. Mă sufoc. Alunec de pe scaunul de piele al mașinii. Mâinile îmi tremură, scap telefonul din mână și imaginea mi se blurează. Mi se blurează. Nu mai văd nimic. Nu mai știu nimic. Leșin-leșin. Albert, leșini! Albeeeeeeeeert!
Mă trezesc. Vărul mă zgâlție de umăr.
-Hai, vărucule, că am ajuns la mall! Ai adormit. Da` ați avut mult de ambalat de ai adormit așa repede în mașină? Hai, vărucule, bem o cafea și pe urmă căutăm niște teneși șmecheri. 44, nu?
Nu îmi vine să cred. Am leșinat? Am adormit? Ce zi e astăzi? Ce zi e astăzi?
-Ce zi e astăzi?
-Joi, de ce?
-N-ai auzit că a fost evacuată Casa Albă?
-Când?
-Acum câteva ore, nu știu exact.
-De ce? N-am auzit nimic, am vorbit la telefon, vreau să vând niște marfă urgent, că mai am puțin și se strică. Dar ce s-a întâmplat, vărule?
Ezit să-i repet ce am auzit la radio, dacă mă crede nebun de-a binelea.
Mergeam prin mall, eu repetam rugăciunea de azi dimineață: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aproape că mă loveam de oameni, de coșurile pline de cumpărături, aveam retina încețoșată, dar repetam mecanic, repetam în neștire, repetam în nesimțire: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aveam o senzație intensă de leșin, de prăbușire.
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
-Îți plac? Și vărul îmi întinde o pereche de teniși albaștri precum văzut Pământul văzut din spațiu.
-Da, sunt ok! Cât costă?
-Nu contează, fac eu cinste!
Chiar așa, peste două zile murim, ce mai contează cât costă?!
I-am probat, erau ok, dar în timp ce mă aplecam să îi așez în cutia lor am avut impresia că aud de sus cum asteroidul se prăvălește vertiginos spre mall-ul nostru. Am închis ochii și am murmurat iar: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă! Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Zgomotul sinistru a încetat la fel de brusc precum apăruse.
La cafea vărul mi-a vorbit de avantajele pe care le prezintă tenișii în comparație cu pantofii sport. Cred că ar putea să scrie o carte despre teniși, dacă nu chiar carte, atunci măcar o nuvelă. Oricum nu i-o mai publică nimeni, pentru că peste două zile nu vor mai exista edituri, nici librării, nici cititori. Apoi a început iar să vorbească la telefon. Și instant am început să am o viziune: mi-am dat seamă că nu suntem singuri în Univers, iar frații noștri de singurătate ne-au reperat de mult și chiar în clipa asta se îndreaptă spre noi cu un mesaj de pace, iubire și prietenie. Vin în câteva nave spațiale ultra sofisticate, dar tot le mai ia câțiva ani să ne ajungă. Parcă le și văd chipurile triste prin hublourile imense ale navelor: lovesc aparatele și se lamentează, asteroidul uriaș le va ucide fratele mai mic. Căpitanul ordonă se se transmită toată informația necesară oamenilor, pentru a putea diminua pagubele, dar e prea târziu, el știe asta, dar e datoria lui de onoare să încerce tot ce e posibil. Și eu mă rog iar pentru Pământ, pentru mine, pentru vărul, pentru Maria, pentru noi toți: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
În drum spre casă am închis radioul din mașină și am pus niște CD-uri cu muzică veselă. Nu mai voiam să aud iar vocea panicată anunțând că murim în două zile. Vărul era vesel, vânduse acceptabil ce-și propuse și acum era liniștit, nu mai suna pe nimeni. Am ajuns aproximativ repede acasă și am mâncat ceva rapid. Mă gândeam că dacă tot mai aveam atât de puțin de trăit e capital să nu fiu trist, să fiu vesel, oricum murim cu toții, nu scapă nimeni, și tristețea nu-și mai are rostul, o să fim doar o mână de praf într-un vast ocean de singurătate. Iar nava extraterestră va face sigur cale întoarsă. Vom fi rași din Univers ca și când nu am fi existat vreodată.
Filmul a fost ok, o comedie cu doi tipi care făcuseră o profesie din a se infiltra în mulțime la nunți fără a cunoaște niciun invitat.
Am plecat vesel la culcare, vărul la fel. Am mai intrat puțin pe Facebook. Maria era online și postase niște poze cu pisici și citate motivaționale. Exact de ce aveam nevoie. Nu am mai salutat-o, mă gândeam că încă zace și mi-am zis să nu-mi mai stric veselia de moment cu tristețile ei cronice.
Am adormit aproximativ repede.

E Vineri. Mâine o să murim. Așa că mi-am început ziua cu o rugăciune, rugăciunea cea de toate zilele: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
După un dejun frugal ne-am urcat în mașină și am plecat spre hala mea. Munceam și cu o zi înainte ca Pământul să se termine. Am închis radioul, nu mai voiam să știu absolut nimic despre niciun asteroid ucigaș, nu mai voiam să știu de nimeni, nu mai voiam să mai mă rog, căzusem într-o stare de apatie. Vărul a încercat să mă dezmorțească.
-Diseară mergem să bem o cafea în centru. Să-ți iei tenișii albaștri. Știu eu un loc pe la Piața Romană, au o terasă frumoasă, ne întâlnim mai mulți, o să fie foarte tare.
Da, e perfectă, ultima seară pe Pământ mi-o petrec la o terasă în centrul Bucureștiului bând cafele și fumând ca disperatul. În primă instanță am vrut să refuz, mă gândeam că o să stau numai cu ochii în sus spionând cerul, dar mi-am dat seama că e inutil, nu mai e cale de întoarcere. Așa că am aprobat.
-Cine mai vine?
-Nu știu, vedem acum, stai să sun.
Și conversațiile telefonice au început în forță.
Am intrat puțin pe Facebook uitându-mă după linkul cu asteroidul. Mai primise câteva like-uri, dar niciun comentariu în plus, sau vreo distribuire, nimeni nu părea interesat.
Când am ajuns la job prima mea grijă a fost să mă duc la Alexandru.
-Te-ai uitat aseară la știri? Ai auzit ceva de asteroidul ăla? Ceva de evacuarea Casei Albe?
-Parcă, dar n-am fost atent, mă sâcâia aia mică cu tableta ei. Oricum, o să cadă la americani. Dar cât e de mare? Nu le face nimic la ăia, sunt prea șmecheri ca să pățească ceva.
-E cam cât jumate din Europa, și dacă e așa de mare, nu va mai rămâne nicio clădire în picioare pe o rază de 1000 de km de la zona de impact. Plus că praful se va ridica în atmosferă, Soarele va dispărea pentru câțiva zeci de ani, cutremurele vor ridica tsunami de sute de metri și toată vegetația va dispărea în câteva zile, oameni vor muri sufocați în câteva zile, animalele vor muri sufocate în câteva zile, apa va fi înfectată de cadavrele în descompunere, va un un Infern la scară generală. Excluzând faptul că va cădea în ocean. Asta ar fi șansa noastră, dar nu ne văd atât de norocoși.
-Du-te, nenicule, de aici. Ai fumat ceva în dimineața asta? Haha! Dădeau la știri toată ziua, dacă era atât de grav. O să cadă lejer, americanii sunt pregătiți. Nu-ți bate tu capul, hai ca avem mult de ambalat și de baxat astăzi. Vreau să plec mai devreme, mă duc la țară la Slatina, la soacră-mea.
M-am dus la locul meu și am repetat în gând de câteva ori: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am baxat toată ziua și aproape că am uitat că asteroidul e chiar deasupra noastră așteptând să cadă. M-am dus în biroul firmei. Televizorul era pornit, secretara se uita la știri.
-Ai auzit ceva, Aurelia, de un asteroid care va lovi mâine dimineață Pământul?
-Mă, n-am auzit eu nimic, dar a auzit prietenul meu. Zicea el ceva acolo de un asteroid, dar nu eram atentă, căutam pe net niște papauci de plajă, weekendul următor mă duc la mare, înțelegi? Mâine mă duc la mall să-mi caut, am văzut ceva pe roșu, foarte drăguți. Așa că nu prea am timp de asteroizi. Mai am o oră și plec acasă, o să fie iar aglomerație în metrou. Știi că vinerea trecută a venit să mă ia cu mașina și eram să facem accident? Doamne! Știi cât m-am speriat?! A venit un nebun cu o Skoda din dreapta. Și era roșu pentru el la semafor. Înțelegi?! Am început să plâng! Te omoară unul așa din senin…
Am lăsat-o să peroreze și am ieșit fără să o salut, mâine o să murim și ea își caută papuci de plajă roșii. Chiar că ne merităm soarta.
m-am dus acasă pe jos. Câtiva kilometri, dar aveam nevoie de liniște. Voiam să fiu singur. Vărul m-a sunat să-mi aducă aminte de cafeaua din centru. Am refuzat pretextând că-mi este rău și că vreau să stau în pat.
-Nu e nimic grav, vărule, nu mă simt bine. O să-mi treacă mâine, sunt sigur.
-Are ceva de a face cu asteroidul? Mai dă-l dracului de asteroid. Hai, vorbim mai târziu că am un apel în așteptare. Pa-pa!
-Pa!
Am ajuns acasă și am deschis televizorul. Nimic despre asteroid. Bârfe, crime și politicieni corupți. Am dat pe CNN: știri din Orientul Mijlociu, un război în plină desfășurare, nimic deosebit, nimic de asteroid. Doar că pe burtieră, cu litere mici, se plimba un anunț cum că Casa Albă a fost evacuată. Nimic panicard. Apoi au început reclamele.
M-am rugat iar pentru noi toți. Am închis tot ce însemna comunicare electronică și am încercat să iau legătura directă cu Dumnezeu în ultima noapte de pe Pământ!
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am tot sperat că Dumnezeu îmi va trimite un semn, dar absolut nimic, Dumnezeu ne lăsase pradă Morții. Eram deziluzionat.
M-am rugat iar și mai intens, am căzut în genunchi. Nimic, absolut nimic.
Așa că m-am dus la frigider am luat sticla de țuică primită de la rudele Mariei și am băut-o pe toată, adică cam jumate de litru. M-am îmbătat criță și am adormit fără să mai știu pe ce planetă mă aflu.

E Sâmbătă. E dimineață, cerul e senin, păsărele cântă prin copacii din fața casei, Soarele e destul de amic cu toți, încă nu arde. Am ieșit să-mi beau cafeaua și să-mi fumez țigările regulamentare de dimineață. M-am rugat puțin, așa din reflex și mi-am dat seama că e o zi minunată pentru a muri.
Am deschis telefonul, aveam câteva mesaje de la vărul și unul de la Maria, erau cam îngrijorați că-mi închisesem telefonul peste noapte. Nu le-am răspuns, de sus, din cer se auzea un zgomot infernal și lumina scădea dramatic. Mi-am aprins încă o țigară și am început să spun ultima rugăciune cu voce tare:
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”

Să mă sinucidă cineva în seara asta: am o lume plină de demoni (Demoniada)


m-am luptat și astăzi eroic cu toți demonii din mine
(nu e clișeu: demonii chiar există)
ne-am împărțit palme, pumni, răngi, cuțite și scaltoace
până la urmă am obosit
am cerut o pauză și mi-am aprins o țigară
demonii s-au dat și ei jos de pe mine
și s-au dus la WC in corpore
sunt niște demoni nesimțiți
nu au tras apa după ce și-au făcut nevoile
ce le poți cere unor demoni?!
când au ieșit i-am numărat
unu, doi, trei, patru, cinci, tu
i-am așezat în linie dreaptă
pe scaune și le-am ținut o mini-conferință despre Albert
au comentat cam mult și mereu scoteau flăcări pe nas, ca dragonii
i-am dat unuia un pumn de și-a înghițit toată pofta de a mai mă trimite noaptea
să cumpăr țigări tocmai la cel mai îndepărtat nonstop de pe stradă
nenorocitu`

ps se spune că odată cu numărul demonilor crește și prețul tău pe piața oamenilor în viață
așa că m-am gândit să-mi fac o crescătorie de demoni ca să-mi crească și mie valorea intrinsecă
pps acum m-am așezat la masa de scris, demonii mănâncă semințe în fața TV-ului
ppps nu am televizor

Când spui Iubire, spui Iubire


Am o iubire care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Mă trezește dimineața la prima oră fără alarma telefonului
Îmi știe toate prețurile
Tot ascunzătorile și niciodată nu am destul sânge în corp
Ca să-i spăl toate păcatele
Dar totuși și așa
Cea mai frumoasă, cea mai iubită, cea mai meritoasă, cea mai extravagantă
Nu ești tu, nu vei fi tu
Niciodată-niciodată
E mintea mea care s-a îndrăgostit de tine
Neuronii mei care se apleacă spre stânga atunci când tu te apleci spre stânga
Se apleacă spre dreapta când tu te apleci spre dreapta
Însă am ajuns la concluzia că tu nu exiști
Nu ai existat niciodată
Sunt doar eu și o pasiune cruntă
Care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Și restul de lucrurile capitale care se întâmplă de dimineață până seara

Și totuși, nu

Compania Națională a Poeziei din România


Compania Națională a Poeziei din România, pe scurt CNPR, are mulți slujbași și intermediari. Unii dintre ei sunt niște asasini cu acte în regulă ai limbii române. Alții se află pur și simplu în treabă fără nicio treabă. Internetul suportă multe. Nu se mai tipăresc cărți, ci se postează poezie pe Facebook. Poezia este în suferință, dar va supraviețui. Tot înainte!

doar atunci când dorm


Toată noaptea trecută ai cărat dintr-un colț în altul al minții mele cadavre

Aș fi putut să te opresc

Să te bat prietenește pe umăr

Oprește-te, nu mai are niciun rost!

Dar nu, te-am lăsat, te-am ajutat chiar!

Mi se părea haios

Caraghios cum ar spune Dumnezeu din Cer

Confund, nu ar spune așa ceva Dumnezeu

Pentru că el nu există

E doar un concept

Și tu tot un concept ești

Iar cadavrele din mintea mea nu există cu adevărat

Nimic din ceea ce există cu adevărat nu mă poate afecta

Despre preoți și despre slujbași


Pentru mine un preot este acel om care o linie directă cu Dumnezeu din Cer, acel individ care poate lua legătura oricând cu Cel care a născut totul ori. Ceva de genul:

”-Alo, Dumnezeu?! Sunt eu, preotul din Otopeni, satul Otopeni. Am o enoriașă care a păcătuit cu un vecin. Iart-o, Doamne!”. Sau: ”-Sunt preotul din Dârloagele, avem o secetă în plină activitate, dă, Doamne, nițică ploaie și pe la noi că ne mor vitele de sete!”

Mai mult decât atât, preotul e acela care știe programul de vizită și toate secretele Celui de Sus. Îi cunoaște bine tabieturile, toate plăcerile și toate dorințele. E mai mult decât un om, e un secretar personal a lui Dumnezeu. Ține evidența morților, viilor, botezaților. El e cel care te întâmpină când te naști, și cel care îți pregătește călătoria spre moarte.

Însă de foarte mult timp mă macină o întrebare: ce anume îi recomandă pe acești oameni spre a fi ei singura legătură cu Cerul? Ce au ei atât de special? E vreo trăsătură omenească care se găsește de la bun început în ei? Primesc acest dar de a comunica cu D-zeu, sau îl capătă pe parcursul vieții? Dicționarele vorbesc despre ”mijlocitor” între om și Dumnezeu, ”reprezentat” al sacrului care nu pertubă însă sfera sacrul. Bun, un fel de avocat a lui Dumnezeu, căci preotul apără interesele divinității în fața mulțimii, cunoaște toate legile Cerului și le aplică. Cred că e puțin spun ”avocat”, mai degrabă un ”avocat-polițist”.  Justifică și pune în practică legile Domnului. El ajunge preot după ce termină un seminar teologic și este hirotonit de episcop. Adică de șeful său. Adică după ce termini de studiat 3-4 ani despre Dumnezeu, se adună alți oameni și te hirotonisesc drept ”slujbaș” al Domnului. Mi se pare prea puțin. Bine-înțeles că toți ajung preoți din vocație, dar pe mine mă încearcă multe dubii, oare simpla dorință de a studia despre Dumnezeu, coroborată cu studiul propiu-ziu și hirotonirea, te face să fii cu adevărat plăcut Domnului, încât Acesta din urmă să te accepte ca legătura lui directă cu ceilalalți? Parcă e prea puțin, parcă e mult prea puțin pentru ceea ce urmează să faci în viață. Vorbim despre Dumnezeu, despre Adevăr, despre Moarte, despre Iisus. Oare studiul aprofundat și un ”Axios!” rostit de un alt grup de oameni te legitimează să îl împarți pe Dumnezeu la prostime? Nu trebuie să te evidențezi cumva de marea masă a celorlalți? Nu trebuie cumva să ai un har? Dumnezeu nu este prost, te va mirosi până la urmă că tu însuți nu știi să ajungi la el, ca să nu mai vorbim că trebuie să-i călăuzești pe celailați spre Dumnezeu.

Preotul este sursă de dumnezeire, un izvor din care enoriașii vin și se adapă cu Dumnezeu. Dar cum alegem această sursă? Cum ne convingem că apa dumnezeirii nu are un gust sălciu? Iisus când a intrat în templu nu a avut nevoie de niciun slujitor al Tatălui său. Ba chiar a avut conflicte constante cu preoții pe toată durata vieții sale. Nu i-a privit cu ochi buni, de ce i-aș privi eu pe acești supraponderali care pentru mine sunt doar niște simpli slujbași? Simpli mijlocitori. Niciunul dintre ei nu mă va convinge vreodată să cad în genunchi și să-i sărut mâna ca și când aș lua contact cu divinitatea prin acest gest.

Din punctul meu de vedere aș alege preoții după o selecție riguroasă, teste despre Iubire, Credință și Toleranță maximă. Dumnezeu nu se găsește atât de ușor într-o Biserică, Dumnezeu nu vorbește printr-un om îmbrăcat în niște haine negre cusute cu fir auriu. Dumnezeu e mai mult decât un ”aleluia”! Preotul trebuie să fie la fel de frumos ca Dumnezeu și la fel de iubitor ca el ca să mă facă pe mine să-i cad în genunchi. Până atunci, voi vorbi despre preoți că ne propun doar niște legături primejdioase cu Divinitatea. Dumnezeu mi se pare filtrat prea grosolan de această tagmă a preoțimii, și uneori nici nu mai ajungem atât de ușor la el din cauza acestor slujbași nepricepuți.

Dragă Bunică,


Sunt multe cuvinte care îmi vin acum în minte și multe cuvinte care ar trebui spuse acum. Suntem acum în două lumi diferite, acum sunt ultimele minute, ultimele clipe în care ne mai poți auzi, vedea și simți. Ne-am adunat cu toți aici pentru a îți spune că Dumnezeu te-a iubit, bunicul te-a iubit, noi toți te-am iubit și niciodată lumea nu va mai fi la fel fără tine. Poate că vei rămâne în amintirea tuturor ca o bătrânică simpatică și în lumea ei, dar nu ai fost mereu așa: ai fost o fetiță care s-a jucat cu păpușile, care a trecut printr-un război mondial, care fuma Carpați și stătea cu vecinele de bloc în fața scării până târziu, care a avut două fete și cinci nepoți. O femeie care scria poezii și nu ezita niciodată să își apare ideile. Nu cred că ai regretat multe în viață. Nu cred că pleci tristă, nu cred că voiai să mai întârzii mult printre noi, dincolo te așteaptau de mult Bunicul, părinții tăi și mulți dintre prietenii tăi. Cred că te vor întâmpina cu o masă mare, te vor înconjura cu iubire și cu toate bunătățile pământului. Ce înseamnă o viață de om? Să ne spui tu: câteva amintiri și câteva lucruri care ne rămân în urma ta. Nu vei lua nimic din lumea ta, ba din contră, ne vei lăsa o mulțime de amintiri frumoase. Și noi îți mulțumim pentru toate lucrurile frumoase și chiar, dacă am nu am avut ocazia, sau uneori am ezitat, să știi că te-am iubit foarte mult. Drum bun către Dumnezeu, Bunico!

despotismul medieval al Lunii în ultimul pătrar


se lasă noaptea peste oraș oamenii se întind în paturi plecând spre alte lumi eu nu am cui sau pentru cine să mă rog aștept ca Luna să se întindă pe pământ ca un om obosit și să plece spre alte lumi o melodie îmi răsună în creierul meu cetatea mea cea mai solidă care mă apară de toți mai puțin de ceea ce mă ucide încet-încet și melodia crește-crește ca un sfânt care vine de departe și știi că el e deși nu-i vezi chipul dar știi că el e salvarea și toată iubirea ta și te bucuri văzându-l cum pășește încet și cetatea ta se deschide ca să primească îngerii care bat din aripi sub ziduri și nu au îndrăznit niciodată să intre din cauza întunericului din mintea ta cine ești tu, Alberto? Cine ești tu, Alberto? un milion de răspunsuri moarte îți trec prin fața ca un cortegiu funerar al unui împărat roman dar niciunul nu e cel corect și taci și taci pentru că mintea ta cetatea inexpungnabilă în care te refugiezi nu are nevoie de niciun răspuns ea însăși e răspunsul

Până şi poeţii români sună la 112


Priza de hârtie

Când se face prea cald afară
Poeziile se dezbracă până la os
Atât cât să li se vadă tatuajele cu Brutus şi Brumar
De trei ori mai mare ca de obicei
Şi copiii şi bunicii şi femeile gravide, poetele şi poeţii
Se descalţă alergând prin lanul cu poezii electronice mari cât malu’
Atât de cald
Extrem de cald, dragilor
Încât poeţii, absolut toţi poeţii, sună la 112
Veniţi, sângele cu colţi de argint e aici!
Şi poeziile se umflă
Până dau în copt
Şi poeţii aşteptând miresele să facă ceva
Să zică
Vai
Sângele cu colţi de argint
E liber, se plimbă pe Facebook şi pe alte site-uri de socializare
şi face victime
pe site-urile de literatură
unde poeţii şi poetele se nasc şi mor într-o ceaţă absolută
între două ip-uri de România
ca între doi tâlhari

Ceea ce mi se pare normal
Limba română e mică
E atât de…

Vezi articol original 8 cuvinte mai mult

The point of hats


Shaking the tree

The Big T's great grandmother, Veronika Klukofsly. Photo undated. From Dove family archive. The Big T’s great grandmother, Veronika Klukofsky. Photo undated. From Dove family archive.

Hats make people feel good. That’s the point of them.

Philip Treacy, hat designer

I love hats; cloches, fedoras, boaters – the bigger and more extravagant the better. But beyond shoving on a fairly battered straw number while I’m gardening, or donning a oversized fluffy beret at early morning soccer games, my lifestyle isn’t what you might call hat-friendly.

I suspect I was born out of my time; too late to be part of a culture that embraced millinery as a day-to-day necessity.  Even in my mother’s generation, it was at least considered normal to wear hats to weddings. Here in New Zealand – a country famous for it’s informality – current wedding attire is more likely to include a baseball cap or beanie than any of the elaborate confections favoured by earlier generations.

Celebrations of…

Vezi articol original 626 de cuvinte mai mult

Frații Grimm și eu (frescă 2015)


Ne știm de când eram copii mici
Ne întâlneam rar, când mama se ducea la piață și mă lua și pe mine
Destul de rar, ca să zic așa
Frații Grimm stăteau într-un colț al pieței
Stăteau așa ca două pietre gemene (anxios de aproape)
Unul dintre ei scria ceva într-un caiet
Iar celălalt îi dicta încet, aproape într-o altă limbă

Eu căram în brațe întotdeauna trei pâini
Mereu și mereu în mintea mea se petrecea o întâmplare
Dacă rupeam bucățele mici de pâine și le rispeam pe jos,
Oare mai găseau Frații Grimm drumul spre casa mea?

Earth Day 2015


North Western Images - photos by Andy Porter

Earth Day

What is Earth Day all about?

We live on a cool planet.

Mount_Rainier_Milky_Way Mount Rainier

It’s beautiful.

Evening Light Point of the Arches

There are mountains.

Colchuck Lake, Enchantments Colchuck Lake, Enchantments

Oceans.

Washington Park, Anacortes Washington Park, Anacortes

Rivers.

Bridge over Skagit River Bridge over Skagit River

Flowers.

Skagit_Valley_Tulip_Festival_1 Skagit Tulips

Meadows.

Wildflowers Pacific Crest Trail, Pasayten Wilderness

Animals.

AndyPorter_deer_ wildlife Deer at Cascade Pass

People.

boys a Atop Maple Pass

and LOTS more.

Park_Butte_Lookout Park Butte Lookout

Lets try harder to not fuck it up!

Snow Geese on Fir Island, Skagit Valley Snow Geese on Fir Island, Skagit Valley

untitled_panorama1-m Skagit Valley

spider-meadows-112-a Spider Meadows

 

 

Vezi articol original

Nu există dragoste mai mare


Era în faţa mea. Falnic. Înalt. Aproape epic.M-am îndoit din prima clipă că există un dumnezeu în spatele acestui zid. Nu ştiu dacă era o greşeală fatală sau nu. Cert e că m-am îndoit. Apoi m-am aşezat la umbra lui. Îmi acoperise soarele, luna şi toate stelele. Nu ştiu cât am stat acolo. Mult. Extrem de mult. Când am încercat să mă ridic, mi-am dat seama că sunt ameţit. De foame, de sete, de nerăbdare. M-am sprijinit cu mâinile de el. Era atât de solid că mi-ar fi trebuit încă 20 de inşi ca mine să-l dărâme. Unde pot găsi eu încă 20 de indivizi umani la fel ca mine? În toate cărţile pe care le-am citit nu exista aşa ceva asemănător. Nu eram pregătit să găsesc încă 20 ca mine să dărâm zidul. Atunci am înţeles că problema nu e zidul, problema sunt eu şi numai eu. Trebuia să mă antrenez mult mai mult din prima clipă. Şi m-am rugat pentru un cutremur. Şi m-am rugat. Nu a venit niciun cutremur. Am început să caut fisuri în zid. Poate că exista o fisură, o chestie cât de infimă. Nimic. Beton-armat! Poate că dacă aveam o scară aş fi reuşit să trec peste el. Sau 20 de indivizi umani ca mine.

Şi am stat toată viaţa mea în faţa acestui zid. Au fost cutremure, au fost furtuni. Nimic. Nu s-a mişcat, nu s-a surpat.

Şi atunci am realizat a doua oară că problema nu era zidul, problema eram eu. Şi l-am ocolit. M-am întors pe cărarea pe care nimerisem în faţa zidului. Era plină de buruieni şi de cadavre. Am fost curios. De unde au apărut aceste cadavre? Când am trecut prima dată, multă vreme în urmă pe aici, nu erau cadavre, era senin şi luminos. Am oroare de cadavre. Aşa că mi-am înfrânt curiozitatea şi am mers fără să întorc cu faţa în sus cadavrele de pe drum. Recunoşteam locurile, recunoşteam. Dar eram trist, melancolic. Drumul acela mă întrista. Unoeri mă îîntorceam cu faţa spe zid sperând că s-a dărâmat între timp. Nimic. Era tot acolo. Aproape epic. Zidul epic din faţa mea care-mi blocase toate opţiunile spre înainte.

Apoi am înţeles că toţi oamenii întâlnesc în scurta lor călătorie prin viaţă asemenea ziduri. Unii reuşesc să le depăşească, alţii le răstoarnă, alţii mor înncercând, unii nici măcar nu încearcă.

Eu am ales să mă întorc înapoi, să învăţ mai mult şi de abia pe urmă să mă reîntorc în faţa lui, gata de disputa finală.

Şi iată-mă înapoi de unde am plecat. Totul era în paragină. Mi-am făcut un sandviş rapid, am vorbit câteva cuvinte cu mama şi m-am întors înapoi pe drumul cu cadavre. Nu învăţasem nimic, am realizat că nu aveam ce să mai învăţ. Toate ale mele le purtam cu mine, exact ca acel filosof grec. Purtam toate speranţa, toată iubirea, toată ura cu mine. Pe drum mi-am făcut curaj şi am întors unul dintre cadavre cu faţa în sus. Pot să jur că semăna extrem de mult cu mine, dar nu m-am mirat, nu mai mă mira nimic. Şi zidul se făcea tot mai mare, tot mai înfricoşător. Îmi vinea să urinez. Nu de frică, pur şi simplu îmi vinea să urinez. Am ajuns târziu, era noapte. Şi m-am pişat pe el de zid. Minuneeeeeeeeee! Miracol! Zidul s-a prăbuşit. Praf, moloz, cărămizi.Căzuse zidul din faţa mea.

Era noapte, era târziu, eram obosit. Şi m-am culcat printre cărămizi. A doua zi trebuia să merg mai departe. Drumul era liber. Şi am adormit cu faţa în praf.

A doua zi era soare, frumos, o lumină elegantă venea de sus. Divin aşa putea spune. Şi nici măcăr nu era niciun dumenezeu dincolo de zid, exact aşa cum bănuisem. Şi am mers. Totul era frumos, luminos şi plin de sevă. Am întâlnit iar oameni bucuroşi. Am băut bere cu ei prin baruri, am făcut sex cu femeile lor şi am mers tot înainte.

Dar într-o zi m-am oprit subit.

În faţa mea se înălţa falnic, aproape epic, alt zid. Pentru o clipă am vrut să înjur cu voce tare. Dar m-am abţinut pentru că te-am văzut şi pe tine agitându-te în faţa aceluiaşi zid.

Acum suntem doi, nu mai trebuie să ne întoarcem înapoi, găsim tot ce ne trebui unul în altul, şi până la urmă, este irelevant dacă dărâmăm zidul sau nu, putem vieţui foarte bine la umbra lui. A zidurilor.

e timpul să mergem acasă


Priza de hârtie

de câţiva ani am oroare de foi albe de câte ori văd o foaie albă îmi vine să mă adăpostesc la umbra ei şi să-mi vomit toate obsesiile mele între marginile ei să mă trag de mâneci şi să-mi spun aici eşti tu albert nu pleca nicăieri rămâi aici cuminte şi spune tot ce te doare mă băiatule stai pe vine şi vomită tot absolut tot mă rog chestii de genul ăsta pur biologice cred că dacă m-aş concentra foarte tare aş putea face dragoste cu o foaie de hârtie albă imaculată sau aş putea plana deasupra ei ca peste un câmp plantat în totalitate cu marijuana dar ce zic eu marijuana e un bordel luxuriant imens dar mă rog de aceea încerc să stau cât mai departe de foile albe pentru că îmi fac rău foarte mult rău

Vezi articol original

lucruri mărunte (II)


Uite aşa încep
versurile să se răspândească printre scaune
Praful se adună pe cuvinte
Iar degetele lovesc tastele albe
repovestind aceleaşi istorii.
Vedem cum se moare,
Cum se iubeşte,
Se urăşte, se distruge.
Cum Caesar atacă pe flancuri
Şi zdrobeşte inamicul.
Cum Galileo îşi murmură libertatea
În faţa Întunecimii.
Vedem chestii crâncene
Cum iubita plânge într-un colţ de mahala
Iar berbantul bea bere cu amicii într-o taverna murdară
Şi deapănă, cu halba în stânga şi ţigara în dreapta, fantasmagorii.

Toţi aplaudăm, suntem aceeaşi.
Şablonul e aurit.
Îl luăm din cui
Îl aşezăm pe foaia albă
Şi…
Nimic, the same old shiit

La final ne izbim de acelaşi zid
Devenim mici şi cocoşaţi, privim poze îngălbenite
Şi povestim celor ce au timp să ne asculte
Cum am fost şi noi şi tineri şi frumoşi
Iar adevărul mirosea a busuioc.

Ca să vedeţi şi voi că degeaba se scrie mult,
Prost şi fără rost.
Mai bine te duci la serviciu, dai norma peste cap
O fuţi pe iepuroiaca de nevastă-ta,
Faci o ipotecă,
Îţi iei o maşină în rate,
Te duci sâmbetele la picnic,
Te îmbeţi cu berea care se anunţă la reclame,
Priveşti cu atenţie sub capace
Şi te rogi să ai şi tu măcar o dată noroc în viaţă.

Ce vrei mai mult?!

puedes contar conmigo


liniştea din căuşul palmelor se urcase deasupra pereţilor
şi dădea din picioare ca o fată mare
i se vedea ombilicul
era lat de o palmă
poate chiar două
Tu mai eşti aici?
nu mi-ai răspuns
şi atunci am murit prima oară
direct în pat, cu mâinile la ceafă
aş putea spune că am murit din instinct

când m-am trezit îţi făcusei codiţe
eram fericit
farfuriile erau pe masă, aburinde
lingurile una lângă alta
cuminţi
câteva flori crescuseră în colţul camerei
simţeam cum mă acoperă un abur cald
ca o dimineaţă de vară care te bate pe umăr şi îţi şopteşte
Nu-i aşa că iubita ta este cea mai frumoasă femeie?
şi atunci am murit ultima oară
definitiv
iar tu te-ai aşezat peste mine
inima ta se lovea de pieptul meu

tic

tac

tic

tac

făcând o gaură prin care puteam să ies uşor
şi să mă opresc în sângele tău
într-un punct rămas la începutul frazei

2 degete


A murit. Nu ştiu de ce. Nu mă interesează. Îi dau târcoale ca unui portofel plin de bani căzut pe stradă. Îmi plac inelele de pe deget. Brusc îmi aduc aminte de torţionarii lui Himmler care n-aveau răbdare să scoată, cu grijă, de pe degetele deţinuţilor inelele preţioase. Le retezau, pur şi simplu, cu baioneta sau cu vre-un hârleţ. Privesc pofticios. Ştiu că D-zeu mă priveşte de sus, din gaura lui de cer. Dar, sincer vorbind, de mult timp nu mai ţin cont de părerile lui. Într-o zi am să-i explic de ce. Sau poate că n-am să-i explic niciodată. D-zeu ăsta, vorbeşte lumea, e un tip înţelegător, unii spun chiar naiv. Eu privesc inelele, D-zeu mă priveşte pe mine, mortul priveşte în sus, la bucata lui de cer dintre blocuri. De ce neaparat toţi morţii privesc în sus?! Mi se pare ciudat. Nu e un mort oarecare, pare să fi fost un tip stilat. Hainele de marcă o dovedesc. De ce nu trece nimeni pe aleea aceasta dintre blocuri? E ceva putred la mijloc. Cred că cineva mi-a întins o capacană. Pentru un minut îl uit pe D-zeu şi naivitatea lui şi încep să-l scotocesc prin buzunare. Bani, fâşicuri groase, cărţi de credit, câteva grame de praf alb. A fost un mafiot. Cui îi pasă de un mafiot mort?! Poliţiei nu! E ciudat, n-are nici o urmă de rană, nici o picătură de sânge. Vreau să fug cu prada! Nu pot! Nu pot să fug. Unde să fug?! Îmi dau seama că aş putea să mă aşez lângă el. Hai să-i spun Rică. Simt că trebuie să mă aşez lângă Rică, să fumez pe îndelete o ţigară, chiar 2. Chiar mă aşez, îmi scot pachetul de Chesterfiled, scot o ţigară şi fumez fără grabă. Îl întreb, din politeţe, ştiu că D-zeu mă priveşte dând din cap dezaprobativ. “Vrei şi tu Rică un chesterfield?!” Rică nu răspunde. Rică e mort. De fapt care e diferenţa dintre un Rică mort şi un D-zeu în plină glorie?! Nici una, nu simţi nici o frică faţă de nici unul dintre ei. Ce ţi-ar putea face un mort?! Nimic-nimic! Crede-mă. Un mort e doar un mort şi gata! D-zeu e doar D-zeu. N-o să coboare el acuma din cer pentru a-ţi bate obrazu’. “Nu ţi-e ruşine bă Alberto?! Puţin respect pentru un mort!” Ştii ce i-aş replica eu? Aşa, pe moment… ”Iartă-mă Doamne! Am greşit! Da’ lui Rică nu îi mai trebuie atâta bănet, başca că e mort de-a binelea?! Şi în plus i-am oferit o ţigară. Cine mai oferă în ziua de azi ţigări unui mort?!” Nu cred că D-zeu ar putea replica ceva în contra mea. Probabil mi-ar zice să iau tot, să iau prafurile, să-i tai degetele şi să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi. D-zeu e conştient că dacă nu-i tai degetele eu, tot o să se găsească vre-un trecător pe aleea asta care i-ar decupa degetele cu vre-un obiect ascuţit, găsit la întâmplare. He-he-he! Crezi că D-zeu e chiar aşa naiv?! Nu domnule! Nu e naiv, dar nu-i pasă de un mort. De ce i-ar păsa?! Mi-e nu-mi pasă, lui nu-i pasă, ţie nici atât; viaţa merge înainte. Cu 2 degete în plus sau în minus.
Ce n-am face dacă ne-ar păsa de toţi morţii de pe lumea asta?! Ce s-ar face D-zeu?! Haide să fim serioşi, măcar pentru 2 secunde.
A murit. Gata. Ce atâta complexe Alberto?!
Cu o rangă scurtă îi retez degetele, expert ca-‘ntotdeauna. Şterg inelele de sânge. Le privesc în soare, ca la bijutier. Prin gaura inelului îl văd pe D-zeu. Se plictisise de monologul meu, de Rică, de Chesterfield, de aleea asta insalubră, de cele 2 degete de pe asfalt . Oricum, găsise altceva mai interesant de privit: un măcel urmat de violarea cadavrelor fără cap. Femei, bărbaţi, copii, bătrâni. În ordine aleatorie. Cum e şi normal să fie un astfel de ritual.
Şi eu mă simţeam culpabil pentru 2 degete!!!

Sex oral poetic


Plecat-au 7 poeţi şi poete spre Rai
Unul avea un nume ciudat
Lorelei (cred)
Şi au mers cam cât trebuie să mergi spre Rai
Poteci cu soare, poteci triste, alei umbroase printre morminte
Şi nu au obosit niciodată
Mereu găseau ceva să iubească
Războaie se terminau, războaie începeau
Şi drumul lor era uneori albastru ca cerul, ca marea
Şi roşu ca sângele, ca iubirea
Şi negru ca moartea, ca oamenii
Şi nu s-au oprit niciodată
Căci poezia nu poate să moară
Poeţii da, mor-mor
Şi când au ajuns în faţa Raiului s-au oprit să fumeze ultima ţigără
Departea cealaltă a podului era multă lumină
Aşa cum a vrut să fie Dumnezeu, feeric, magic şi sacru
Poeţii zâmbeau, sentimentele lor erau deja aici
Şi niciunul dintre ei nu s-a mai îndoit vreodată
Chiar dacă pe unul îl chema Petru
Au intrat
Dumnezeu era la o masă mare cu toţi sărăcii, orfanii şi văduvele falite
Mâncau cu toţii dintr-o singură farfurie
Beau cu toţii dintr-un singur pahar cu vin roşu
Şi sfinţii şi Iisus şi ceilalţi martiri erau la pescuit de oameni
Dar veneau şi ei seara şi se aşezau la aceeaşi masă mare să asculte poveştile lui Dumnezeu
Ei nu mâncau, hrana lor Dumnezeu
Acesta rupea bucăţi mari din el şi le oferea totul lor
Era o dimineaţă eternă
Şi poeţii s-au aşezat şi ei la masă
Îi cunoşteau pe toţi
Şi îl iubeau nespus pe cel care le dădea să mânânce lumină şi iubire
Pentru că aici
Nimeni nu mai ştia să înjure, să ucidă, să scuipe, să mintă
Uitaseră

Lorelei (aşa îmi aduc aminte că o chema)
A deschis o carte pe care o purtase tot drumul spre Rai în mâini
S-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu, ca un copil ce caută sânul mamei
Şi i-a spus ceva ce nu am înţeles
Şi atunci Dumnezeu i-a dat voie să facă sex oral
Ca unui iubit generos şi atotputernic
Căci Iubirea e totul şi Dumnzeu este tot
Şi Dumnezeu + Lorelei = Iubire

Spune-mi de câteva ori cu voce tare cât de mult crezi în mine


Am stins țigarea apasând puternic pe muc. M-aș fi aruncat de la etaj, dar stăteam la parter. Să număr până la zece așa cum trebuie. Sau nu. Mai bine mai aprind o țigară. Alta. Acțiunea se derula clar în fața mea. Cum s-a întâmplat totul, cadru cu cadru. Cum mă rostogoleam și mă izbeam de toți oamenii care îi întâlneam în viața mea. Nimic și nimic nu se putea opune. Poate că dacă ascultam Wagner dirijat de von Karajan mi-aș fi revenit.

Poezia orbului


Sunt un orb care mănâncă orice
Absolut orice i se pare că e comestibil
mi-am mâncat aripile
timpul
dumnezeii care-i primisem în dar de la părinți
acum stau și astept
îmi mănânc măselele
le mestec încet, ca pe niște iubite vrăjite de frumusețea ochilor mei orbi

și nimic nu este mai frumos pe lumea asta decât să vezi lumea prin ochii lor
să le întrebi cât înalt este cerul și câte păsări zboară deasupra casei
și nimic nu este mai pur decât să-ți imaginezi cât de frumos se vede
totul
prin ochii lor

iar ele îmi spun că nu sunt orb
că am aripi, ca am timp, că am dumnezei
că am tot-tot
și nimic nu este mai frumos decât să ai o iubită care să îți spună
”Ahh, Albert, ce frumos este totul aici?!”
Iar eu să bat din aripi peste timp și să-i zâmbesc complice lui Dumnezeu
Și să-mi arunc toate antidepresivele la WC ca un adevărat erou al zilelor noastre
Care poate să vadă lumea aceasta atât de minunată,
deși nimic nu poate fi mai trist
Decât să fii orb într-o zi cu soare și o iubită frumoasă ținându-te de mână.

BRAILA VECHE(191)


imaginecontinua

BIJUTIERI DE ALTADATA

Cutie pentru bijuterii, inainte de anul 1900 Cutie pentru bijuterii, inainte de anul 1900

Cutiuta pentru bijuterii, din colectia mea, posibil ambalajul unei perechi de cercei, confectionati la atelierul ” M. DEUTSCHMEISTER & FIU, bijutier si horloger, furnisorul Curtei Regale”, din Braila de altadata, inainte de anul 1900.

Am cautat referinte despre acest bijutier dar nu am gasit. Sper ca prin intermediul acestei postari sa aflu date mai exacte despre atelierul de bijuterii si ceasornicarie a lui Deutschmeister.

Vezi articol original

Ce este statul? – mic îndreptar pentru tonţi


Întrebarea aceasta legată de stat a înfierbântat minţile multora de-a lungul istoriei umane. Unii s-au înfierbântat atât de tare încât s-au luat la bătaie, ba chiar şi-au adus şi armate cu ei ca să-şi impună punctul de vedere. Statul e ceva legat de oameni de toate felurile: proşti, deştepţi, graşi, slabi, săraci, bogaţi, bigoţi sau nu. În principiul statul e o mulţime de oameni care vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc în aceeaşi zonă geografică. Cum de vorbesc aceeaşi limbă? Pentru că s-a nimerit ca un milion de oameni să zică la fel „Dumnezeu e doar unul!” la fel. Cu aceeleaşi sunete. Sau „Du-te dracului!”. Cum de folosesc aceleaşi sunete cei de pe un mal al apei, iar ceilalţi de pe malul celalalt zic doar „Fuck you!” e un mister total. Cert e că cineva le-a impus să folosească sunete diferite tot timpul zilei. Mă rog, revenim în forţă la ideea de stat. Limbă comună şi acelaşi teritoriu. Limba e un mister, teritoriul la fel. De ce nu la Poli, sau la Ecuator? Cum de românii s-au nimerit exact în estul Europei şi nu în sudul Africii? Sau cum de ruşii nu trăiesc în Australia? Pare că cineva a amestecat sunetele şi teritoriile atât de ciudat încât nu ştie cu precizie unde ar trebui să locuiască cei care se numesc „spanioli” sau cei care îşi zic „italieni”. Cum au apărut limbile şi de ce au apărut aşa e un mister. Nu ne plac misterele, aşa că nu mai rămânem la tema „Fuck you” şi „Du-te dracului!”. Deci s-au adunat oamenii care vorbesc la fel, chiar dacă nu gândesc la fel. S-au adunat şi au constatat că se pot înţelege prin cuvinte. Şi au vorbit, şi au vorbit şi unul dintre ei, sau mai mulţi, a avut ideea că ar fi bine să se împrejmuiască teritoriul unde locuiesc toţi vorbitorii de aceeaşi limbă cu un gard ca să fie treaba-treabă. Un gard mare, de nuiele şi din 100 în 100 de metri să pună şi un foişor cu un paznic înarmat. Şi iată că tuturor li s-a părut o idee genială. Ba chiar unul a venit cu o altă idee şi mai interesantă: hai să colorăm gardul în aşa fel încât să se ştie că dincolo de gard suntem noi. „Dar cine suntem noi?” a întrebat un alt deştept din mulţimea adunată la sfat. Foială mare. Cine sunt aceşti producători de sunete articulate cu acelaşi sens? Şi atunci au stat şi au discutat până noaptea târziu la lumina lumânărilor de ceară cine sunt ei. Şi şi-au ales un nume. „Noi suntem hotiţi!” Am ales un nume la întâmplare, observaţi? Şi hotiţii au mai discutat şi au hotărât să vopsească gardul în verde şi albastru şi să se numească de acum înainte „Statul Hotit”. Bun. Avem un stat, avem un gard de nuiele vopsit în verde şi albastru. E bine, e foarte bine. Dar cine să adune nuielele, cine să vopsească gardul, cine să stea în foişor? Dilemă. Trebuia să se organizeze mai departe statal. Adică să inventeze o formă de guvernare. De fapt, de ce aveau ei nevoie de o formă de guvernare? Simplu. Cineva trebuie să strângă banii necesari pentru gard, vopsele şi soldaţi. Dar cine să-i adune? Tot hotiţii. Şi au hotărât prima data la întâmplare. Au ales vreo doi-trei hotiţi mai descurcăreţi să strângă banii. Fiecare dă după posibilităţi. Aşa a fost în principiu. Statul nu-ţi băgă mâna în buzunar cu forţa. Numai că de aici au început problemele. Unii au dat, alţii nu. Şi hotiţii cei descurcăreţi au hotărât că statul are nevoie de legi fiscale. Fiecare dă o parte din avere. Toată lumea dă statului. Ce-ţi dă statul înapoi? Un gard vopsit şi nişte soldăţi în foişoare. Cam asta e ideea de stat, el este în slujba ta şi tu îl plăteşti. Adică tu munceşti pentru stat şi statul te protejează de alt stat. Aşa a fost la început, aşa a rămas. Cine conduce statul de fapt? Statul e condus de legi, iar legile sunt făcute de oameni, deci, statul e condus de oameni. Care oameni? Oamenii care fac legi. La final aflăm şi ce este statul: o mână de oameni care face legi pentru vopsit garduri şi care plăteşte soldaţii din foişoare.
E clar?

Cum să aducem pacea mondială în trei pași simpli


Primul pas. Nicio țară nu are voie să atace altă țară, sub niciun motiv (casus belli). Niciun popor nu e mai îndreptățit decât altul să caute pământ și apă. Să stea fiecare pe bucățica lui. Vrei ceva, te duci și ceri, sau cumperi. Nu trebuie să dai cu bombe pentru un baril de petrol sau pentru o palmă de pământ. Legea e legea, nu contează că ești președintele USA, sau președintele Rusiei. Băieți, nu vă bateți voi doi, se bat prostimea pentru orgoliul vostru, prostimea moare și suferă. Copiii rămân fără tată, soțiile nu mai au nici măcar amanți, căci toți soții și amanții au plecat să omoare alți amanți și soț din alte țări.

Pasul doi. Armatele trebuie desființate. Forța armată în sine reprezintă o amenințare la adresa păcii. Deși există acel dicton care vorbește despre armele care aduc pacea, el a fost inventat de către producătorii de armament și suferință. Cum poți să aduci pacea ucigând pe cineva? Există tribunale, există bun simț, există omenie. Și dacă nu ai, trebuie învățate și perfecționate. Așa e uman. Soldații sunt antrenați să ucidă, nu să planteze panseluțe. Nu mai antrenați oameni să ucidă alți oameni și apoi să pozați în pacifiști, ipocriților.

Pasul trei. Interzicerea armelor de distrugere în masă la nivel planetar. Nicio țară nu are nevoie de un arsenal militar. Armele în sine sunt o primejdie, deși se spune că nu armele ucid, oamenii o fac. Greșit. Ia luați-le marilor puteri portavioanele, bombele nucleare, avioanele, tancurile, armele biologice și tot ce ține de amenințarea continuă la adresa păcii. Cum poți să dormi liniștit ca un simplu cetățean al planetei Pământ, știind că există peste tot în lumea astea există niște bombe care îți pot distruge orașul, județul, chiar și țara în câteva secunde? Suntem cretini? Bombele alea aduc pacea, sau aduc moartea? Pe cine liniștește ideea că la Hiroshima și Nagasaki s-a terminat războiul datorită unei singure bombe?

Te conjur să citești asta


Tu ești un om care și-a pierdut toate crucile,
Nu îmi vorbi, nu-mi cere pâine, nu-mi cere apă
Nu te uita la mine, nu respira în fața mea
Nu te arunca la picioarele mele, pentru că nimic din toate astea nu mă impresionează
Fugi departe, fugi și caută un altcineva, pentru că eu sunt un om căruia nu-i pasă
Dacă mori, dacă trăiești, dacă iubești.

Sau dacă iubești ceea ce iubesc și eu
Roagă-te să-mi fie somn și să adorm cu mâna peste rănile tăle
Doar așa ai să-ți aduci aminte că iubirea nu se oprește niciodată
Nici pe timp de pace, nici pe timp de război,
Nici pe timp de ploaie, nici în fața unui mormânt
Nici măcar în fața unui dumnezeu știrb.

Toate lucrurile tale frumoase
S-au făcut mici-mici, încât ies prin atmosfera terestră
Și rămân în siajul Pământului prin Univers ca niște bărcuțe de hârtie
Ale nimănui
Și triste se scufundă într-un mâl negru
Unde nu este nici iubire, nici ură, nici frumusețe, nici oameni.

Și acum, după ce vei citi toate astea
O să mă numești un maniaco-depresiv
Un criminal în serie
Numai ca să-ți hrănești ego-ul bolnav de paranoia
O să pleci la culcare mulțumită și satisfăcută
Că și astazi ai mai ucis o zi, pur simplu te-ai pișat pe ea și pe mine,
Dar ziua asta nu era a ta, distruso, era ziua mea, mă iubeam cu ea ca și când era o fecioară.
Și știi ceva? Nici măcar nu am vorbit serios!

scrisoare de dragoste


Priza de hârtie

am terminat de fumat şi mă gândeam la zâmbetul tău şi m-am întrebat unde se duce toată dragostea mea când n-o să mai fim împreună toate tranşeele pe care le-am săpat ce se va întâmpla cu ele oasele mele vor mai aşeza ca o brumă peste oasele tale nu cred nu cred ştii ce cred eu că se va întâmpla cu toată dragostea mea va fi ca o pânză plină de semne ciudate iar alături va sta un dicţionar minuscul al iubirii noastre fiecare cuvânt fiecare întâmplare are o explicaţie cât se poate de specială şi de aceea va fi nevoie de acel dicţionar minuscul pentru a înţelege dragostea expusă toată dragostea din pânza aceea mă rog e o scrisoare de dragoste destul de fatalistă adică vorbeşte de un final în loc să descrie o bucurie a iubirii dar zilele astea am fost destul de trist şi m-am gândit doar…

Vezi articol original 136 de cuvinte mai mult

poezia este norodul, nu tagma criticilor literari


Priza de hârtie

când m-am urcat în tramvai, ţiganca aceea cânta o manea de guţă
şi mi-a zis
domnul meu, dacă îţi spun o poezie, îmi dai 10 mii?
am coborât la prima fără să-i dau nimic, evident

poezia aparţine ţiganilor
poezia aparţine curvelor, coafezelor, bulangiilor, hoţilor şi distroficilor
poezia nu este a criticilor literari parfumaţi cu doctorate în literatura comparată
poezia nu aparţine muzeelor de ceară sau luvrului
poezia e a mea, e a ta, a celor slabi cu duhul
poezia ejaculează la miezul nopţii în cele mai murdare paturi
între gemetele muncitorului în construcţii şi a soţiei lui, confecţioneră la braiconf
perpessicius poate spune ce vrea
poate să înşire de la brăila până la bucureşti toate metaforele lui eminescu
eu tot spun: poezia aparţine prostimii, celor murdari pe retina de necunoaştere si ignoranţă
academicienii pot să se spânzure de prima lună care le iese în cale
degeaba
poezia nu e a…

Vezi articol original 93 de cuvinte mai mult

Nu-mi mai amintesc de tine


Priza de hârtie

A urmat o perioadă de liniște
Anotimpul în care locuiam căpătase numele tău
Deschideam ferestrele, toate ușile
Așteptam un semn de la tine rezemat de tocul ușii
Nu puteam să închid ochii, nici să-i deschid
Închiriasem o patrulă de grăniceri să inspecteze
Urmele pașilor tăi din bucătărie la baie
Din pat la supermarket
Au dispărut și ei după două zile de cercetări.
Secundele se murdăreau, se răvășeau unele pe altele
Își pierdeau ordinea firească
Și eu pe bordură fumând rezemat de ușa prin care
Treceau toate anotimpurile
Dar tu nu mai erai
Murisei într-unul din visele mele

Vezi articol original

cine sunt iubitele noastre


mereu am pus întrebarea asta mereu și mereu m-am întrebat ce fac ele de sunt atât de importante în viețile noastre pentru că iubitele nu sunt nici înalte nici nu au o masă musculară extraordinară dar totuși ele ne cară lopețile acele lopeți cu care săpăm mormântul fiecărei zile și tot ele cară apa aduc mâncarea și noi suntem acolo să le așteptăm cu palma streașină la frunte și le iubim le urâm le înjurăm și ele vin valuri valuri peste noi ne spală picioarele ne hrănesc copiii ne mângâie când visăm că suntem singuri și niciodată o iubită nu moare pentru că sunt făcute dintr-un aliaj indestructibil oțel krupp marmură de carrara și nimic și nimeni nu este mai presus de iubitele noastre aceste ființe fragile care plâng din cele mai puerile motive și nu cunosc nici măcar câți kilometri sunt de la pământ la lună dar totuși ele țin să se rujeze chiar și în timp de război când oamenii mor absolut degeaba și apa de la robinet nu mai curge pentru că ele sunt iubitele noastre cele mai frumoase femei care au trăit vreodată și ele pot zbura deși nu au aripi și nici nu sunt îngeri dar totuși ele zboară nu înțeleg când poate că le cresc aripi în timp ce suntem cu spatele și apoi le pierd când le privim sau nici măcar nu le putem să le vedem aripile pentru că noi nu vrem să vedem că iubitele noastre au aripi noi vrem doar să vedem niște femei care se rujează și ne cară lopețile cu care înmormântăm fiecare zi și noi suntem doar niște interpreți iar iubitele noastre viori pe care le strângem în brațe și le așezăm cu mare grijă pe pernă pentru că a doua zi trebuie ca ele să ne iubească din nou și acesta este cel mai glorios moment al vieților noastre momentul în care iubitele noastre ne cântă frumos iar noi traversăm ca ulise distanța dintre naștere și moarte

Poți să mă tai și să mă arunci bucăți la câini


degeaba, o să-mi rămână imaginea ta pe spatele retinei
acolo, ca un tablou în ulei
poți să-mi iei tot: inima, plămâni, vase de sânge, degete, ochi etc-etc
să îmi rupi toți dinții din gură
să mă abandonezi undeva nu a mai călcat vreodată picior de înger
degeaba
am să mă ridic și am merg precum Iov
plin de bube și neputincios
printre oameni și povești triste, pe poteci strâmbe
căutându-te, strigându-te, milogindu-mă
plângând, leșinând
așteptând fiecare dimineață să te pot căuta
chiar dacă nu mai am ochi și
chiar dacă e o altă viață

iar când am să ajung în fața casei tale
o să mă așez pe trepte
am să rog un trecător să-mi aprindă o țigară
o să savurez fiecare fum
și când o să ieși din casă
am să te privesc ca un călugăr zen care se întâlnește cu un alt călugăr zen
și tu o să mă privește precum un călugăr zen
și vei știi că e inutil să mă tai bucăți și să mă arunci la câini
pentru că imaginea mea îți va rămâne pe spatele retinei până în ultima clipă
și oriunde ai trăi, oriunde te-ai ascunde, oricine ai încerca să fii
nu vei reuși niciodată să scapi de gaura din piept
pe care tot încerci să o astupi cu povești frumoase despre mine

nu, eu sunt cel care o să aștepte ca cineva (oricine) să te taie bucăți și să te arunce la câini
ca să-ți pun ciolanele într-un sac ieftin și să le duc acolo unde mă va aștepta
călăul meu personal să mă taie bucăți și să-mi arunce ciolanele în sacul ieftin în care sunt și ciolanele tale

you are in my head


Priza de hârtie

E ca şi când ai sta în mijlocul intersecţiei
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Un condamnat la moarte în faţa plutonului de execuţie
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”
aşa că ţii ochii larg deschişi privind fiecare chip de la volan
nu trebuie să-ţi scape nimeni
nu există niciun motiv să închizi ochii
Albert, e acolo, în mintea ta
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Ca un proaspăt condamnat la moarte

Şi aşa trec zilele, de luni până vineri
Nu te întreabă nimeni nimic
Iar paharul cu monede se umple în fiecare oră
Sâmbătă ai destui bani cât să-i cumperi o coroană lui Albert
Iar dumincă tocmeşti două sticle de votcă să-şi îndeplinească
Sarcina în mod exemplar
De luni până vineri Albert va cânta Internaţionala
Iar ceilalţi martori ai măcelului…

Vezi articol original 109 cuvinte mai mult

Requiem


Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mişcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice şi fără frumuseţe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf şi privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povesteşte de dimineaţa
În care a murit tata.

O întâmplare oarecare


Era atât de cald încât Alberto se oprise din fumat. Ar fi avut nevoie de câteva zile libere, să stea întins în pat și să reflecteze la soarta omenirii. Își imagina mereu că există o altă lume dincolo de pereții pontonului-dormitor. Doar el putea auzi glasurile copiilor și zgomotul pașilor pe caldarâm. Să stea așa ore întregi cu mâinile sub cap până reușea să vadă clar fețele copiilor și să le înțeleagă jocurile. Nu era șotron sau baba-oarba, erau alte jocuri. Brusc avu un șoc. Se ridică în capul oasele. Da, era adevărat! Copiii aceia se jucau cu tigvele bunicilor. Groaznic, era un univers în care moartea era la ea acasă, era pusă mereu în capul mesei și în toate diplomele de merit. Adică, ”mortua est” cum spuneau latinii ăia care au inventat apa caldă. A avut revelația că în universul paralel, dincolo de pereții pontonului, moartea vine din est și nu există nicio clădire atât de mare încât să o cuprindă pe toată. Și mai avea și niște bifurcații-ramificații care apăreau la buza nopții ca niște salamandre pe o tablă de șah. Dacă m-aș concentra puțin, chiar aș putea să-i fac un portret robot, ca la poliție. Dar nu se concentră deloc, era chiar leneș plus căldura aia moleșitoare care se așează sub tine ca o plasă la circ. Avu o tentativă de a căsca. Avea mereu tentative. Era ceva ciudat cu Alberto ăsta, nu găsise niciodată o piatră albă și perfect rotundă în 30 de ani de existență și asta îl măcina profund. Avea el impresia că cine va găsi piatra aia albă și perfect rotundă va fi găsi fericirea plus nemurirea ca într-un basm. Ceva de genul pietrei filosofale.
Se ridică în picioare și merse încet prin cameră cu mâinile la spate în jurul patului. Luă o țigară din pachet și o aprinse zgomotos. E ceva ciudat în camera asta, parcă ar mai fi cineva, o prezență nevăzută, o entitate colorată. Întinse nările în vânt ca o gazelă în savană. Da, era clar, aici mai e cineva. Și-a dat seama după mirosul pestilențial. De unde oare vine? Ridică brațele în sus, niciun vierme sau altă creatură care se găsește în mod obișnuit pe cadavre nu se vedea. Așa că trase cu sete în continuare din țigare. Și totuși, de unde vine mirosul ăsta? Se aplecă sub pat. Din poziția aia i se vedea doar mâna dreaptă în care ținea țigarea. Oare găsise Alberto răspunsul la căutările lui de-o viață? În câteva secunde apăru iar trăgând ceva greu după el. De sus, de deasupra lui putem vedea doar un cearceaf alb pe care scrie cu litere mari și negre ”INRI”. Da, e adevărat, ”INRI”. Oare de când locuiește Alberto pe pontonul ăsta plutitor? De aproape 5 ani. Deci de 5 ani a dormit noapte de noapte cu Iisus mort și putrezit sub patul lui. Extraordinar. E caz de prima pagină din New York Times. Alberto se așeză pe marginea patului. Nu ridică deloc colțul cearceafului să vadă chipul celui care se prăpădise pe o cruce încadrat de doi tâlhari. Nu era curios. Îl iubea pe Hristos, îl aprecia, îi stima toată lucrarea evanghelică, chiar folosea și el în viața de zi cu zi unele din pildele lui, dar acum chiar nu simțea nevoia să-i vadă chipul. Așa că îl împinse discret la loc sub pat și se așeză pe un scaun, singurul din cameră de altfel. Nu mai avea nevoie de nicio explicație logică. Acum se întreba: oare cine îi pusese cadavrul lui Iisus sub pat și de ce? Cine? Se ridică, mirosul părea mai suportabil. Parcă e o peliculă cu detectivi din perioada interbelică. Da, asta e. Acum trebuie să merg la Poliție și să declar totul, se gândi Alberto cu mâinile adânc înfipte în buzunarele blugilor. La naiba, asta îmi lipsea?! Iisus intrat în putrefacție sub patul meu… E ziua mea proastă, cine naiba m-a pus să mă uit sub pat?

Ieși din cameră. Strada se îngusta și se lărgea din cinci în cinci minute. La circa de poliție a declarat că cineva i-a plasat sub pat un cadavru intrat în putrefacție. Polițiștii l-au crezut, dar l-au amprentat. La știri a apărut o veste scurtă că Iisus intrase în putrefacție sub patul unui cetățean anost dar nu a făcut deloc senzație, se câștigase potul cel mare la Loto.

Alberto a mai trăit câțiva ani pe pontonul acela dormitor. Nu se mai gândea deloc la lumi paralele și nici nu mai fuma. Își schimbase patul, dormea pe o saltea pusă direct pe covor. Se temea ca nu cumva să mai găsească alt cadavru celebru sub patul lui. Săracul de el!

Bine aţi venit în visul meu! -fragment-


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi. Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă, mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Gertrude Stein


gs

iisus-ul meu este pe hol,
stă atârnat în nişte holşuruburi
pe o cruce de lemn.
totul pare aşa de real:
trec prin faţa crucii
iar el mă urmăreşte cu privirea,
fac un pas la stânga, tot acolo,
mereu pe urmele mele.

într-o zi
sora mea a cumpărat un câine,
un labrador,
şi un tablou.
picasso,
gertrude stein.

gertrude
s-a expus
în faţa iisus-ului.

de multe ori aduc un scaun tapiţat
îl aşez între cei doi
şi aştept să vină noaptea.

doar atunci cel de-al treilea personaj
apare.
îşi scoate tabachera de aur, aprinde o ţigară
şi le aminteşte:
în galaxia noastră
cotidianul produce zilnic eroi.

Aston Martin DB5


n-o să am niciodată un Aston Martin DB5
nu voi sta la masă cu Obama, Bush et. comp
n-o să calc pe Marte
nu o să ajung pe Everest
nici măcar în Groapa Marianelor
n-o să iau premiul Nobel, sau vreun Oscar
n-o să beau niciodată vreo sticlă de vin scumpă cât un penthouse
n-o să vânez balene ca Moby Dick
n-o să am în sufragerie vreun Picasso original
n-o să iau niciodată cina cu Salma Hayek
n-o să dansez cu lupii niciodată
dar, de două ori dar,
E o viață minunată!

Restanţe la întreţinere


În sufrageria mea aseară
A fost măcel.
I-am omorât pe toţi.
E sânge pe canapea, pe teveu,
Pe noptieră.
I-am omorât pe toţi
Cu mână sadică.
Toţi eroii copilăriei mele
Sunt acum morţi.
Pygmalion în pijamaua vărgată
Are-o mimică dezorientată.
Cel mai comic e Ahab,
Care-şi ţine braţul
Aproape părinteşte
Peste Galateea, lividă şi plină
De sânge pe sandale.
Pablo Picasso priveşte înspăimântat tavanul cu-n ochi.
Celălalt e pe covor sub
Zhuang Zi.

Nu-mi pare rău.
Oricum, nu plăteau la întreţinere.

Mâine mă duc la anticariatul din colţ,
Am auzit că e reducere la romanele poliţiste.
Vreau să-mi cumpăr vreo 2 eroi
Cu bărbii pătrate şi cu permis de port-armă.
E o nebunie imanentă în tot cotidianul acesta subtil şi sângeros.
E de preferat să-ţi brodezi eroi înarmaţi
Şi să-i porţi cu agresivitate la buzunarul de la piept
Ca pe o floare roşie.

Van Gogh fără două urechi


Iubita mea e un tablou extravagant, scump, imortal. Pictat de un van Gogh fără ambele urechi. În sala judecăţii de apoi toţi licitau pentru iubita mea. Sume exprimate în euro, evident. Stăteam şi ascultam neputincios. 10 milioane, 20 de milioane, tezaurul de la Fort Knox îmi parea un biet atelier de bijuterii ieftine pe lângă valoarea iubitei mele.
-Da’ staţi, bă, mojicilor! Iubita mea e doar a mea! Şi, nervos, am ţâşnit pe scenă, evident executând o exemplară săritură a hoţului dând disperat din mâini ca în faţa unui camion de 40 de tone rămas fără frâne în faţa unui grup de preşcolari ce traversează regulamentar pe culoare verde a semaforului.
I-am rupt ramele rapid. Pac-pac. Pânza mi-am băgat-o între coaste. Adică literalmente mi-am înfipt iubita între coaste ca o baionetă. Adânc, să nu mai iasă niciodată. Şi am fugit din sală.
Mojicii, căci întotdeauna există şi un grup de mojici rău intenţionaţi, au început să fluiere ca la un meci de box în care tipul mai vânjos e azvârlit la pământ cu un upercut extrem de supect de rivalul său slăbănog. Huiduiau, ameninţau, înjurau. A trebuit să mă feresc din calea unor scaune. Cineva, un tip cu monoclu aurit, a scos un Nagan de colecţie şi m-a luat în vizor. Mă rog, nu pot spune cu exactitate că era un Nagan, putea fi şi un Colt. En fin, am sărit pe fereastră aterizând direct în iarba verde de acasă. M-am pipăit discret, iubita zăcea între coastele mele. Nici urmă de mojici. E bine, mi-am zis. Am început să fluier cântecelul ală stupid din perioada interbelică, ”un băiat iubea o fată, vai, ce lume rea!” Aud o voce din subconştient: ”Albert, acest cântecel nu s-a cântat în perioada interbelică!”
Am rămas perplex, subconştientul îmi vorbea cu voce tare. Trebuia să profit de ocazie.
-Auzi, mă, subconştientule, ce fac cu iubita, o mai las între coaste?
-Aici subconştientul. Albert, inconştientule, scoate-o, domnule, de acolo, că faci infecţie!
-Cum s-o scot? E înfiptă adânc!
-Stai calm că ţi-o scot eu ca pe o măsea stricată. Tu închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos!
-Cum ar fi?
-Eu ştiu? Gândeşte-te că eşti pe malul mării şi că refluxul a lăsat scoici pe mal. Ia câteva, şi aşa că nu mai ai scrumiere acasă.
-Nu pot să mă gândesc la malul mării că mă năpădesc imagini cu iubita. Eu sunt mai feelingos de felul meu, doar ştii, ce naiba, bre?!
-Gândeşte-te că ai luat jack-pot-ul la cazinou.
-Aaaa, aşa mai merge.
În timp ce prin faţa ochilor îmi defilau batalioane de fâşicuri de 100 de euro, subconştientul a sărit afară, s-a strecurat silenţios pe lângă coastele mele şi cu un spiral de 10 a început să-mi găurească sternul.
-Auch! Măi, doctor Mengele, am faţă de cobai uman?
-Nu, deşi din profil aduci cu un deţinut paralitic.
-Nu merge, tu nu vezi că iese sânge, chiar nu poţi extrage din mine persoana de sex feminin aciuată ca un căţelus murat de ploaie sub streşina casei?!
Subconştientul meu e dur. Marmură, oţel Krupp. A luat un baros.
-Întinde-te la umbra copacului ăsta. Ascultă păsărelele şi lasă-te mângâiat de boarea asta înmiresmată. Între timp o să te pleznesc puţin cu barosul ăsta de 15 kile. Poate iese din tine ca perla dintr-o scoică spartă de un pescar binevoitor.
-Tu n-ai faţă de pescar binevoitor. Zici că figurezi pe statul de plată a lui Hades! Din prima clipă când ţi-am auzit vocea am vrut să te întreb ceva: pe cine urăşti mai mult, pe mine, sau pe iubita mea?
-Taci!
O lovitură perfectă. Pânza a ieşit dintre coaste. Subconştientul a desfăcut-o curios.
-Îţi place, nu?
-Da, are ochi frumoşi, strungăreaţă şi buze senzuale.
-Salivezi cam mult uitându-te la chipul ei. Hai, dă-mi-o şi întră inapoi.
Am rămas cu iubita în mâini.
O ţin în mâini chiar şi acum. Încă sunt nelămurit, să o îngrop la rădăcina copacului, sau să încerc să-mi astup gaura produsă de baros cu pânza?
Voi ce spuneţi, se merită să o reintroduc la loc pe femeia asta? Sau să o îngrop aici până când, într-o zi, cineva va descoperi comoara?

Atenţie, se trage!


Când am ieșit din casă, Dumnezeu încă mai zăcea împușcat la colțul străzii. L-am privit cu atenție. Și el la fel. De fiecare dată am o senzație ciudată: ”Dumnezeu”, cum ai spune ”un milion de euro”. Uneori și două.

-Alberto, crede, încă pot ajuta oamenii.
Am zis un ”mda” imperceptibil și m-am aplecat să-i povestesc o istorie ciudată. Unul dintre copii a fost chemat la masă. Moment foarte prielnic pentru a-mi aprinde o țigară. Am terminat de povestit așezat lângă el.
-Și cum îți spuneam, am senzația aia ciudată că toate mingiile de tenis ricoșează din perete direct în fața mea… Oriunde m-aș situa, mă lovesc în față. Ce crezi?
Dumnezeu a ridicat o mână plină de sânge a lehamite.
-Lasă, nu e grav.
-Da, nu e grav. Mai zaci mult aici?
-Cred că da, mai stau o vreme.
-Okay, eu plec. M-am ridicat și am plecat fără să observ că strada se golise de copii. Câțiva porumbei ciuguleau de zor o bucată de covrig aruncată de un bătrânel cu ochelari de soare de la etajul unu. Probabil că din cauza ochelarilor cu ramă groasă nu-l putea distinge pe Dumnezeu. Oricum, nici nu mă așteptam să sune la salvare.
În stația de autobuz erau câteva pensionare cu priviri agresive. Le-am abordat zâmbitor. ”Dumnezeu zace împușcat la colțul străzii.” Între timp a venit autobuzul. Am scos cartela magnetică tacticos, am rostit un ”Hola” slab și mi-am numărat banii din portofel. Era o zi de miercuri, ora prânzului, atunci când toate magazinele sunt închise și restaurantele pline de mușterii. Am sunat un amic.
-O știi pe aia mică din bar? Mironosița aia de 19 ani? I-o trage Gigi. Pe cuvânt, nici mie nu-mi vine să cred… Haha. Ca să vezi și tu… Ar putea să-i fie tată… Eee, nu sunt invidios! Vrea și ea puțină fericire, care-i problema?
Am închis gândindu-mă că Gigi a economisit destui bani.

Curvele sunt scumpe.

Dumnezeu e ieftin.

O lumânare groasă și înaltă costă un euro. O dorință, un euro.
-Nu vă supărați, știți unde trebuie să cobor pentru Caballo blanco?
Șoferul era destul de politicos. Folosise din belșug aftershave-ul.
-La următoare.
-Mulțumesc.
Caballo blanco e o piață unde se află o biserică. Slujbele se țin la demisol. În fața bisericii sunt vreo 7-8 bănci de lemn vopsite în verde. Acum erau pustii.
M-am așezat pe una, destul de central, puteam privi pe toți cei care intră și ies din biserică. Se anunțase la radio Kiss FM că venise un exorcist de la Roma în oraș. Eram foarte curios. Un tip interesant. Hmm. Vroiam să-l cunosc.
Când a ieșit din biserică era târziu, se înnoptase.
Am alergat puțin după el.
-Salut, mă numesc Alberto. Aveți timp să beți o cafea? Invit eu.
Am intrat într-o tavernă sordidă. Pe drum i-am explicat că la intervale de două săptămâni mă întâlnesc cu Dumnezeu împușcat grav la colțul străzii. Și că de fiecare dată același pensionar care nu are de gând să sune la salvare.
Exorcistul m-a privit lung, a cerut un Jack Daniel’s dublu, sec, l-a băut dintr-o înghițitură și a ieșit făcându-mi semn să plătesc.
Când am ieșit, dispăruse. Dezamăgit am reintrat în bar și am cerut și eu un Jack Daniel’s dublu. I-am povestit barmanului istoria cu dumnezeul împușcat. M-a ascultat cu atenție. După care m-a cerut să plătesc băutura și să părăsesc localul imediat.
Am ieșit scârbit, oare sunt singurul care vede dumnezei împușcați la colț de stradă?

Ecce sanguis!


te-ai gândit vreodată că eşti un pompier
care îşi descarcerează iubita
dintr-o maşină zdrobită
de un zid pe care scrie
„te iubesc”?

ţi-a zis:
uite, sângele meu!

vezi cum
se curbează
ca pilitura de fier
în apropierea magnetului?
globulele sunt nişte
hiene care au simţit
neputinţa mea

auzi cum cade, picătură cu picătură,
pe trotuarul murdar?

i-ai mai ţine inima în mână?

Mergeam și noi așa să ne aflăm în treabă spre rai


Priza de hârtie

Și nu era niciunul dintre noi
Mai înalt, mai frumos, mai deștept
Eram o șleahtă de neputincioși
Care, vezi Doamne – chipurile, ne urmăm visul
Și dintr-o dată
Pooooooooooooooooooooooc
Unul a căzut lat în mijlocul drumului
Habar n-am cine era
Îl neglijasem de atâta timp
Nici înalt, nici slab, nici frumos, nici urât
Și cum mergeam noi așa se ne află în treabă spre rai
Ne-am oprit
Cu tot cu mașini și cai de povară
Tipul acela nu se mai ridica
Probabil că inima îi crăpase că un geam securizat
Fără să rănească pe nimeni
Cui îi păsa de un cadavru în mijlocul drumului
Mai ales că era vorba de un cadavru vorbitor
Așa că ne-am luat toate catrafusele și ne-am dat
Mai deoparte că să lăsăm să treacă pe lângă noi
O altă șleahta de neputincioși care se întorceau veseli din rai
De ce râdeau și zâmbeau?
Cadavrul vorbitor…

Vezi articol original 56 de cuvinte mai mult

Poemul cât o carte (prima parte)


Priza de hârtie

prima dată mi s-a întâmplat în gară
te-am iubit puternic, răzbunător, am avut o stare de spirit ciudată
un hoț care a furat din buzunarul polițistului
ca într-un film cu efecte speciale
toți din jurul tău aveau fețe livide, inspide
tu erai singura care strălucea, luminile erau doar pe tine
veneai aproape fugind spre mine
trăgând cu putere de bagaj, am avut impresia că te îndepărtezi
era atât de mult zgomot în jur dar eu îți auzeam bătăile inimii
pentru o clipă ți-am văzut prin rochia neagră, prin sutien, printre coaste, inima
un şoc profund, am lăsat telefonul din mână și am vrut să mă întind peste dalele reci
câteva secunde am avut impresia că eşti cea care conduce un atac la baionetă, toți oamenii mergeau repede cu fețele în pământ în spatele tău magnetizați

apoi s-a întâmplat în bar
te-am adorat instant când ai început să clipeşti panicată
nu-ți…

Vezi articol original 729 de cuvinte mai mult

Când nu ai Iphone 6, te duci cu buhaiul


Obervaţi cum stau aproape toti drepti? E singura dovadă, pentru unii dintre cei prezenţi în această poză, ca au fiinţat şi ei pe a treia planeta de la Soare. Şi totuşi devenim nostalgici când privim aceste imagini cu nişte ţărani cu pantalonii ridicaţi peste buric şi în opinci. Genetica lucrează, noi stocăm informatiile acestea inconştient, sărbătorile trezesc în noi un sentiment de bucurie, au o semnificaţie aparte, poate că unii dintre puştii din poză sunt străbunicii noştri pe linie directă. Nu e nimic mai frumos decât să-ţi imaginezi aceşti ţărani inocenţi luptând peste ani şi ani pentru ca noi să putem scrie despre obiceiurile lor, pe care le mai vedem doar la televizor sau în documentare. Obiceiurile pe care ei le respectau şi le onorau în opinci. Iar noi, urmaşii lor, avem un sentiment de superioriate privind aceste imagini. Ei suntem noi, peste 100 de ani, urmaşii noştri ne vor privi ironici pe noi şi toate tehnologia noastră ultrasofisticată, dar ştiţi ceva: se vor simţi legaţi de pozele noastre, le vor privi cu atenţie şi vor încerca să ne deconspire starea de spirit; eram fericiţi, eram trişti? Cred că poza aceasta spune mai mult decât orice lecţie de istorie, dacă ştii să vezi imaginea de ansamblu. O bucată din Istoria Planetei, atunci când unii oamenii, purtând căciuli de blană haioase, povesteau în versuri altor oameni despre dărnicia zeilor.

poza

sursa Photo Historia

Instituţia Iubirii


când şi-au vorbit prima dată au descoperit că îşi puteau alege orice vis
absolut orice vis avut vreodată
iar celălalt îi putea desena conturul aproape miraculos de repede
apoi după câteva zile au observat că între ei era o câmpie pe care creşteau nişte copaci
ca nişte curcubeie de care îngerii legaseră leagăne
şi se bucurau în toate zilele de miracolul întâmplării de a-l găsi pe celălalt
totul era atât de frumos şi echilibrat încât zilele se adunaseră în urma lor
ca un cârd de păsări care nu mai migrau nicăieri
pentru că iarna nu putea să mai vină în emisfera lor
şi iubirea creştea între ei ca un copil alăptat de două doici
atât de mult încât un judecător a decretat că atât pe timp de pace cât şi pe timp de război
iubirea e un fel de instituţie care trebuie protejată cu armele
şi singura în măsură să-l urmeze pe Iisus pe Via Crucis

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


Priza de hârtie

să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat…

Vezi articol original 97 de cuvinte mai mult

Însuşi Satan foloseşte Facebook


În oraşul ei de provincie nu se petrecea nimic notabil cu anii. În ultimul an de zile nu s-a întâmplat decât să-l aresteze pe unul care s-a îmbătat şi a urinat pe uşa biroului primarului pentru că nu-i dăduse autorizaţie să-şi pună smoală pe bloc. Ştirea a apărut la orele 19 şi 17 minute la televiziunile naţionale, peste 2 minute după ce trecuse prime-time-ul. Şi asta a fost tot. Pentru ea era doar o zi normală. S-a trezit la 7 şi puţin, şi-a băut cafeaua, a fumat două ţigări lungi şi subţiri, şi-a verificat mesajele de pe Facebook, a dat câteva like-uri la pisicuţe şi copii drăgălaşi, apoi a mâncat un sandviş cu salam şi a ieşit afară. Nu făcuse nimic deosebit în viaţă, nu avea copii, nu avea casă, nu avea nimic. Iubiţii o părăsiseră unul câte unul şi acum aştepta o minune în viaţa ei. Ea şi încă 2 miliarde femei din lumea întreagă aşteaptă o minune toată viaţa. În ultimul timp merge la biserică în fiecare duminică, cădea în genunchi pe la toate icoanele, milostivea pe cerşetorii de la intrare şi arunca câteva bancnote în cutia milei. Se simţea mai bine acolo printre pereţii aceia înalţi şi pictaţi după reguli dumnezeieşti. Apoi, mirosul de tămâie îi făcea bine, parcă gândea mai limpede. În duminica aceea se ducea la biserică. La 8 era deja în faţă. A intrat. Popa cânta de zor: „Doamne, milueşte! Doamne, milueşte!” A făcut turul icoanele, ca nişte prietene vechi, a căzut de câteva ori în genunchi şi apoi s-a aşezat pe un scaun mai lateral. Asculta în tăcere slujba şi se închina lar de câte ori observa că o făceau cu evlavie bătrânele de lângă altar.
Lângă ea s-a aşezat un domn elegant. Avea o pălărie neagră cu boruri largi, pantofi strălucitori şi pantaloni la dungă. Mirosea de zeci ori mai frumos decât tămâia din jur. Nu înţelega niciodată mare lucru din cuvântarea preotului, mai ales că acesta era şi un pic peltic. De data asta însă, nu era deloc atentă la cuvintele acestuia care repeta întruna că Dumnezeu trebuie să ne apere de cel rău. O captivase total bărbatul de lângă ea. Nonşalant îşi scosese telefonul performant şi intrase pe Facebook. Ba chiar observase că şi dăduse un Check In din biserică. I s-a părut un tip mai nonconformist. Tipul nici măcar nu o privea, cu toate că ea aproape că se mutase pe scaunul lui. Pe Facebook intra cu numele de Vlad de Beelzebul. Aristrocrat sadea. Aproape că nu mai rezista, îşi dorea din toţi porii să-şi scoată telefonul mobil şi să-i dea un add instant. Dar îi era jenă de bătrâna de lângă ea care plângea cu nişte lacrimi uriaşe şi se închina foarte larg. Nu înţelegea de unde atâta credinţă. Nu citise niciodată Biblia, şi la biserică mergea pentru că-i spuseseră nişte vecine de palier că Dumnezeu te ajută să-ţi găseşti soţ şi să faci şi copii. Se gândea acum că Dumnzeu lucra în favoarea ei pentru că îi scosese în cale acel bărbat chipeş. Trebuia doar să se roage încă puţin la Dumnezeu şi bărbatul acela o va invita la o cafea. Zis şi făcut! S-a închinat larg şi după ce a terminat de făcut crucea, bărbatul miraculos i-a zâmbit. „Deci, Dumnezeu chiar ajută.” şi-a zis în gând.
Nu mai arăta chiar foarte bine, avea totuşi o vârstă. Sânii erau cam lăsaţi, avea câteva riduri în dreptul ochilor, puţin mai multă celulită, mă rog, nu era chiar de lepădat. Bărbatul acela misterios, Vlad de Beelzebul a fost foarte galant: a invitat-o la restaurant, a plătit tot, a plimbat-o cu maşina lui elgantă prin oraş. I-a declarat că este din capitală şi era doar în trecere. A fost un gentelman: când a penetrat-o prima dată i-a cerut să închidă ochii când a intrat în vaginul ei. Aşa cum se făcea acum 100 de ani pe vremea bunicilor. După câteva intrări-ieşiri rapide şi-a dat seama că bărbatul acela avea un penis imens şi foarte negru. Ca de drac. Deşi nu mai făcuse sex de aproape un an şi jumătate a fost la înălţime. Vlad a penetrat-o din toate poziţiile. Chiar şi anal. Nu s-a împotrivit deloc. Ba chiar i-a plăcut. Bărbatul acela a terminat de şase ori în vaginul ei şi odată în anus. Sperma îi mirosea urât, foarte urât, dar a crezut că miroase aşa de afară de la ghena de gunoi.
Când a plecat i-a mulţumit frumos, i-a lăsat cartea lui de vizită şi 666 de euro cash. A încercat apoi în zadar să-l contacteze pe Facebook, dar parcă intrase în pământ, nu exista niciun Vlad de Beelzebul pe Facebook. După câteva săptămâni a crezut că tot ce i s-a întâmplat a fost un vis frumos. Dar avea încă banii necunoscutului, cartea lui de vizită şi mirosul acela urât de spermă din vagin. După o lună de la întâlnirea cu Beelzebul a înţeles că rămăsese gravidă. L-a sunat entuziasmată. Dar nu răspundea decât un robot într-o limbă pe care nu o înţelegea.
Burta îi era imensă. Medicul s-a speriat şi i-a propus să facă un avort. I-a spus că nu înţelegea ce se întâmplă în placenta ei. A trimis-o în capitală. Acolo s-au adunat în jurul ei o grămadă de doctori cu barbă şi vorbeau cu nişte cuvinte pe care nu le înţelegea. I-au propus să avorteze. Clar că nu voia. Era un dar de la Dumnezeu, se gândea ea mereu. Nu poţi arunca un dar de la Dumnezeu la gunoi. Şi a plecat cu trenul în oraşul ei de provincie. Era foarte greu pentru ea. Medicii i-au spus că sunt cel puţin 6 copii în burta ei. S-a bucurat. Era foarte rar ce se întâmpla cu ea. Un caz la 2 milioane de naşteri, poate şi mai mult. Vecinele de palier, aceleaşi care au trimis-o la biserică, i-au repetat să ducă la biserică şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru cele întâmplate.
S-a dus. Dar nu a putut. Parcă o forţă invizibilă nu o lăsa să treacă de uşă. A avortat chiar acolo lângă uşa bisericii. Nu era transportabilă, aşă că medicul de pe ambulanţă a moşit-o acolo, chiar la intrare. Saşe pui de om, negrii ca tăciunele şi plin de solzi i-au ieşit din burtă. A leşinat când l-a văzut pe ultimul. Unul mai urât ca altul. Au venit şi televiziunile din întreaga lume. Orăşelul ei de provincie căpătase o faima mondială. Comerţul cu suveniruri în formă de drac a ajutat foarte mult economia oraşului. Primea pentru fiecare interviu peste 666 de euro. Era mulţumită. Copiii i-au fost luaţi pentru cercetări de diferite institute şi facultăţi internaţionale. Avea listă plină de Facebook şi chiar îşi făcuse un iubit. Toată lumea se mira de întâmplarea ei cu Vlad de Beelzebul, care înţelesese până la urmă că e un fel de „drac”. Ea le repeta tuturor că e un domn galant şi politicos şi oamenii nu o credeau. Şi la fiecare interviu spunea acelaşi lucru, că l-a întâlnit pe Satana în biserică şi că acesta intra pe Facebook ca orice muritor.
S-a măritat, îşi construise o casă, avea doi copii frumoşi, albi şi fără solzi şi lumea a ales-o în Consiliul local al primăriei. Oraşul înflorise şi toate astea datorită ei. Ea le spunea tuturor să meargă la biserică, să se roage şi să creadă în Dumnezeu. Numai că ea numai era primită în biserică, preotul spunea că este unealta lui Satan pe pământ, dar nu putea explica ce cauta însuşi Satan la slujba lui. Dar ea credea în Dumnezeu, precum Iov din Biblie.
Despre cei şase pui de drac n-a mai auzit nimic nimeni niciodată. Se spunea că au fost ucişi de Arhanghelul Mihail într-o singură noapte, dar asta e o altă poveste care s-a întâmplat şi care merită povestită.

Pă iarbă


În dreapta şoseaua. Merg încet spre el. Îl studiez. Pare să fie inofensiv.
-Nu te-ai plictisit să stai aici?!
-Mda…
Mă aşez în iarbă. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc din iarbă oamenii de pe marginea drumului. Mi-aş putea aprinde o ţigară.
-Mă, fumezi?!
-Nu.
Îmi aprind ţigarea.
-Ştii, sunt vreo 5-6 kilometri până la staţia de autobuz?!
-Ştiu.
-Ce dracu faci aici?
Se întoarce spre mine, are o faţă plină de coşuri mari şi murdare.
-Aştept.
Încep să tremur. Fumez cu genuchii la piept. Direct în iarbă.
-Auzi, cum îţi spune ţie?
-Ionel.
-Ionel, eu sunt Albert, poţi să-mi spui Alberto. Vino aici, pă iarbă, lângă mine.
Îşi lasă sacoşa murdară lângă mine. Pute.
-Adevărul e că-mi aduci aminte de un bulangiu… Trag din ţigară, Ionel priveşte fix, fără să mă audă. Sau, mai bine zis, de un travesti. Unu care fura ceşti din restaurante şi le ascundea într-o poşetă minusculă.
Îşi priveşte ceasul. E un ceas ieftin, curea de plastic.
-E 17:23.
-Da, şi?
E un nebun inofensiv.
Întinde mâna dreaptă. Urmăresc direcţia indicată. Mă lămuresc repede. E un drum de ţară, acolo se îndreaptă arătătorul lui.
-O să vină cineva cu o căruţă să fure pepeni. Mi-a promis că-mi dă şi mie unu.
-Păi de ce nu furi tu?
-Nu fur. O să-mi dea omul ăla.
Stau cu faţa în sus cu mâinile sub iarbă.
-Ionele, ţie îţi place aici?
-Nu, nu-mi place. Dar o să-mi dea omu’ ăla un pepene.
-Să înţeleg că-ţi plac pepenii.
-Da.
Tace. Câţiva greieri cântă isterici lângă mine.
-Bun. Atunci o să aştept şi eu să mănânc pepene. Când vine cetăţeanul cu căruţa?
Mă încântă să fiu ironic.
-La şi 34. Vine mereu la şi 34.
-Ai cuţit să tai pepenele?
Caută în sacoşa de rafie murdară şi ea. Scoate un cuţit albastru.
-Mă, Ionele, tu nu vezi că e murdar?!
Îl şterge pe hainele jegoase.
-Unde aruncăm cojile?
Tace. Nu-mi place când oamenii n-au răspunsuri la întrebări.
-Mă, eşti surd? Unde aruncăm cojile?
Ionel cercetează cu atenţie iarba. Se ridică în picioare.
-Las-o moartă, cojile de pepene sunt materiale biodegradabile. Dă cuţitu’ încoa’. Şterg cuţitul albastru pe iarba verde. Când o să mâncăm pepenele o să aibă gust de iarbă. Îmi place pepene roşu cu gust de iarbă. Cojile le aruncăm pă iarbă, puţin mai încolo. Ai văzut cum am rezolvat şi problema asta?!
-Da. Râde prosteşte
Începe să-mi placă.

Filmul săptămânii cu Albert Cătănuş


Mai întâi a fost Luni
oamenii circulau în jurul meu ca nişte gândaci de bucătărie pe o franzelă
adică m-am trezit mizantrop şi a trebuit să dau nas în nas cu vecina de palier care îmi tot spune să nu mai trantesc uşile prin casă pentru că are o nepoţică mică
n-am crezut-o pentru că nu i-am văzut niciodată nepoţica şi nu am salutat-o de nervi
afară a plouat până noaptea târziu
m-am trezit din somn. inima ta bătea atât de tare încât am crezut că sunt într-o biserică. te-am luat în braţe şi am avut erecţie instant. te-ai întors spre mine şi mi-ai şopit ceva. jur că nu am înţeles, cred că visai ceva frumos, şi te-am penetrat pe la spate. ai gemut şi inima ta a început să sune atât de puternic încât am acoperit-o cu palmele. mi-era aproape ruşine că te-am trezit din somn ca să te fut, deşi ştiam că a doua zi pleci la muncă obosită. când am terminat în tine mi-am dat seama ce-mi spusesei prima dată: „te iubesc!”

marţi a fost frig
ne-am futut când ai venit de la muncă şi apoi ţi-am spălat părul
n-am ieşit din casă pentru că afară sunt oameni răi şi proşti iar planeta era cam departe de soare şi drept urmare m-am conectat la trupul tău ca la o centrală termică pe hematii

miercuri am fost la cumpărături
am vrut să facem sex oral acolo în wc la Lidl dar ne-a surprins o bătrânică cu nepoţelul ei. aşa că am făcut acasă până când s-a făcut întuneric
luminai ca un candelabru cu o mie de becuri şi te-am strâns în braţe ca să mă îmbib de toată umanitatea ta. tu eşti cea prin care comunic cu restul omenirii, ei nu există, sunt un fel de steguleţe pe care le vezi pe o hartă

joi am văzut un film împreună. joia e zi de film
pe urmă ne-am futut până când am obosit, am fumat amândoi o ţigară şi am vorbit despre lucuri ciudate şi planete ciudate despre care savanţii spun că există deşi nu le-a văzut nimeni, adică un fel de dumnezeu terestru aflat la miliarde de ani lumină

vineri a fost frumos
am mâncat în oraş printre proxeneţi şi prostituate. ne-am plimbat pe faleză şi ne-am sărutat pe o bancă lângă moara Violatos. am plecat de mână spre casă cu gândul să facem dragoste, dar ne-am oprit să mai fumăm o ţigară pe bulevard şi am discutat iar despre noi doi şi despre umanitate până când nu am mai rezistat ţi-am băgat mâna în tanga şi ţi-am spus: mai dă-i dracului de oameni, hai să facem dragoste!

sâmbătă
ploua. ne-am trezit transpiraţi. la televizor nu era nimic interesant, filme nu mai aveam aşa că am făcut toată ziua dragoste şi am fumat împreună un pachet de ţigări. am mâncat cartofi prăjiţi cu nişte cârnaţi aproape sintetici şi pe ăia făcuţi într-o mare grabă.

duminică e zi de concurs
care spune de cele mai multe ori te iubesc într-o oră. te-am lăsat să câştigi şi am făcut dragoste până ai adormit
te-am privit cum dormi, cum inima loveşte în coaste şi auzeam vâjâitul aripilor îngerului care se juca în faţa ferestrei. săptămâna aceastea i-am dat liber, tu ai fost îngerul meu păzitor, unicul

Nimic nu e mai frumos decât să te plimbi gratis prin Univers


Cred că astronauții sunt un fel de supermani. Toată viața suntem legați de planeta asta, stăm lipiți de suprafața ei, de praful ei, mai bine zis. Forța de gravitație e atât de importantă, încât, când ajung în spațiu, astronauților li se atrofiază mușchii și inima nu mai depune nici un efort să plimbe sângele prin tot corpul. Acest fapt nu poate să indice un singur lucru: că planeta nu aparține oamenilor, ci oamenii sunt ai planetei, un fel de furnici cărora acest uriaș de piatră le-a atașat nici cordoane ombilicale, legându-i pentru milioane de ani de suprafața lui în aproape eterna lui plimbare prin univers. Și mergem, zi de zi, noapte de noapte, an de an, generație de generație prin acest hău negru prin care strălucesc niște lumințe noapte de noapte, cărora unii oamenii, care le privesc prin niște bucăți de sticlă colorate, ne-au spus nouă, celorlați neinteresați, că sunt de fapt niște uriași nemavăzuți și neînchipuiți. Și noi mergem la plimbare, planeta nu ne ia nici un ban în această călătorie magnifică, pe un traseu numai de ea știut. Și noi suntem războinici, ne omorâm între noi, ne ucidem urmașii, ne vindem mare parte din lumina zilei muncind cât să rămânem în viață a doua zi, ne certăm, ne înjurăm, furăm; în general niște chestii atât de inutile, încât nu merită să le reproduc. Și totuși planeta merge în continuare pe traseul ei. Dacă nu știați, vă spun eu, că am învățat și eu de la alții: planeta se învârte în jurul Soarelui, Soarele se plimbă și el în jurul altor stele, acest conglomerat se deplasează în jurul altor conglomerate de stele. La rândul ei, galaxia noastră, Caleea Lactee se mișcă în jurul altor galaxii și în final tot univerul se deplasează spre roșu. Adică, tradus pentru un profan, mergem printr-un teritoriu nou în fiecare zi și nu ne vom mai întoarce aici niciodată. Și aici intervin astronauții, ei se urcă în cer cu minunatele lor aparate. Ei sunt supermanii pe care i-am rugat să ducă un mesaj altor supermani de pe alte planete. Sau poate lui Dumnezeu.

Femeile ucid Dragostea de Cristian Radu


cristi
Am un prieten pictor, Cristian Radu . Zilele trecute am văzut la el o femeie. O femeie legată la ochi cu un fel de suliţă care împunge o inimă. La prima vedere ar putea fi un alt arhanghel care se luptă cu răul. Ar putea fi o zeiţa elenă care îşi condamnă iubitul la moarte. Sau ar putea fi Dreptatea legată la ochi care ucide Emoţia şi salveză Raţiunea. Dar nu este aceasta cheia de interpretare. Planurile sunt răsturnate: inima se află într-o zonă albă, ceea ce indică o formaţiune noroasă, Cumulus mediocris, iar cea care produce agresiunea se află într-o zonă verde, un fel de iarbă, „Iarba” este un termen generic pentru plantele monocotiledonate, verzi, din familia Gramineelor, adică aici, la noi, unde gravitaţia ne ţine lipiţi de scoarţă terestră. Aşadar, ne apropiem de miezul tabloului: totul e o manipulare crasă din partea lui Cristian, femeia legată la ochi, un leitmotiv foarte uşor de recunoscut în orice tribunal, nu împarte dreptatea, ci împarte moartea, mai mult decât atât, blasfemiază Cerul, habar n-are ce face, căci este legată la ochi, dar o face zâmbind, probabil că cei pe care i-a întâlnit în viaţa ei i-au spus că unei femei frumoase îi este permis orice şi oricând. Atitudinea şi modul în care ţine suliţa poate indica un stick care atinge un ecran touch screen dând un like unei mari platitudini postate pe Facebook. Dar nimic nu e ceea ce pare, poate fi şi femeia-bufon care guvernează în majoritatea cuplurilor măritate. Pentru ea acţiune de a distruge e o joacă, eu o suspectez de prostie crasă şi indolenţă la puterea a 4a. Cine ştie de ce o suspectează Cristian?! Ca să finalizez cât mai repede trebuie să spun că e un tabloul care mi-a plăcut foarte mult şi mă bucur că am ocazia să pot scrie ceea am identificat eu din mesajul lui.
Eu l-aş intitula „Femeile ucid Dragostea”, chiar dacă Cristian i-a ales alt nume.
Felicitări pictorului! Felicitări, Cristian!

Mai dă-i dracului de cai (nu mai pot eu de copitele lor)


Judy Garland se mărită

Când am primit invitația era foarte târziu

Fumam pe balcon

Mirosea urât

De la fabrica de bere din cartier

Zaragozana cred că se numește

Mi-am adus aminte că am văzut caii ăia mari pe stradă

Au copite enorme, trag după iei o căruță uriașă

Inscripiționată cu roșu

ZARAGOZANA

E o nebunie de nedescris, toată lumea vrea să le facă poze…

En fin, cum spuneam

Stăteam pe balcon

Fumam ca de obicei Chesterfield

Macaraua ridica un container uriaș

O rafală de vânt a derutat macaragiul

Containerul s-a izbit de pereții fabricii de bere

Peste caii uriași s-a risipit un morman de inimi străvezii, râncede

Putrezite de întunericul dintre coaste

Râdeam isteric

Ce de inimi putrezite la mine pe stradă???!!!

Aha-ha-ha!!!

Aha-ha-ha!!!

Apoi am deschis invitația de la Judy

Și m-am controlat subtil

Inima mea era la locul ei, proaspătă și fragedă ca o mireasă în ziua nunții

Să îi fie într-un ceas bun!