In Flanders Fields


In Flanders Fields

In Flanders Fields the poppies blow
Between the crosses row on row,
That mark our place; and in the sky
The larks, still bravely singing, fly
Scarce heard amid the guns below.

We are the Dead. Short days ago
We lived, felt dawn, saw sunset glow,
Loved and were loved, and now we lie
In Flanders fields.

Take up our quarrel with the foe:
To you from failing hands we throw
The torch; be yours to hold it high.
If ye break faith with us who die
We shall not sleep, though poppies grow
In Flanders fields.

By John McCrae

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Pe câmpurile Flandrei

Vara, în Flandra, maci roşii precum focul
Printre mii de cruci obrazul îşi întorcu-l,
Veghindu-ne somnul greu, de plumb, sub glie;
Deşi pe cer vesel cântă-o ciocârlie,
Sub bombe n-o auzim, n-avem norocul.

Suntem cei Morţi. Mai ieri, nu sosise-încă sorocul.
Vedeam soarele-n zori, înflorind ca siminocul;
Iubeam, eram iubiţi – azi în lut ne-am găsit locul
Pe câmpurile Flandrei.

Preia tu lupta noastră, dar nu şi nenorocul:
Căzând, spre tine noi aruncăm zălogul
Luminii, torţa-i la tine-acum, păstrează-o vie.
Rămâi sub jurământ cu noi, altfel în vecie
Nu vom avea somn – cât maci ne-or scrie epilogul
Pe câmpurile Flandrei.

Traducere de Petru Dimofte

 

Deplasare spre roșu, sau deplasare spre Dumnezeu?


{\displaystyle 1+z={\frac {1}{\sqrt {1-\left({\frac {2GM}{rc^{2}}}\right)}}},}

unde

Pare doar o formulă oarecare. Dar nu e, descrie ”deplasarea spre roșu”. Cred că sunt doar 1% dintre noi care o pot înțelege. Sau chiar mai puțin. Mai puțin de 10% dintre noi știu ce înseamnă ”deplasarea spre roșu”. În câteva cuvinte ”deplasarea spre roșu” este teoria pe care se bazează existența unui ”Big Bang” în urma căruia a luat naștere Universul vizibil, intrinsec am apărut și noi aici, pur și simplu așa, dintr-un accident cu aminoacizi, sulf, fier, azot, carbon, hidrogen, oxigen et comp. Deplasarea spre roșu presupune că în urma ”Big Bang”-ului, care a avut loc acum cca 13,7 miliarde de ani în urmă, toate galaxiile ”fug” una de cealaltă în urma unei explozii cum nu a mai existat vreodată. Darwin, Einstein et comp au pus bazele teoriei ca Universul este haotic și în expansiune, și totul ține de o constantă ciudată care face ca viața să apară din întâmplare acolo unde există destule substanțe din tabloul lui Mendeelev. La școală suntem învățați că suntem rezultatul unei întâmplări cu elemente chimice și descărcări electrice. Toate bune și frumoase și la locul lor. Chiar există și o formulă prin care putem calcula cât de repede se îndepărtează galaxiile unele de altele, într-un dans cosmic ce pare că începem să-l descifrăm în ultima sută de ani. Lucrurile par clare: Big-Bang, explozia care a făcut ca Universul să se extindă. Dar, ce ați face dacă v-aș spune că există stele în cadrul unei galaxii care au un DSR mai mare decât galaxia din care fac parte? Și nu vorbim de 2-3 ani lumină, care ar fi neglijabil, ci vorbim de 10 000 de ani lumină diferență. Adică, sunt stele, care conform formulei de mai sus, par să ”fugă” cu 10 000 de ani lumină mare repede decât galaxia din care fac parte, și totuși nu se desprind de galaxia-mamă. Rămân tot acolo. Ciudat, nu?! Și nu câteva, sunt vreo 50 de galaxii care prezintă asemenea anomalii cu stelele din componența lor. Care e explicația rezonabilă? Nu cred că interesează pe mulți cele scrise de mine mai sus, dar pentru cei care cred în Dumnezeu, e un ajutor științific în plus pentru că toate teoriile noastre despre apariția întâmplătoare și deloc metafizică a vieții pe Pământ par să aibă mai multe fisuri decât un cașcaval elevețian din desenele animate cu Tom și Jerry. Și mai apoi, dacă ne-a făcut Universul ăsta care e vechi de 14 miliarde de ani, și el tot se deplasează, și noi simultan cu el, într-un final, după calcule astronomilor, vom fi la un moment dat, mă refer la galaxia noastră, mai singuri ca niciodată, pentru că imaginați-vă cam cum e cu explozia Big- Bangului: un uriaș strănută și microbii se răspândesc în spațiu fără vreo șansă se se mai întâlnească vreodată până când vor muri. Pentru că toate stelele din toate galaxiile mor într-un final, și vom muri la miliarde și miliarde de ani lumină într-un deșert vid. Păi e frumos așa, domnilor astronomi care credeți în deplasarea asta spre roșu? Nu ne deplasam mai bine spre Dumnezeu?

Despre tine, despre mine, despre noi, pe înțelesul tuturor


În preajma ta, pulsul îmi începe să piuie ca un detector de metale

În apropierea unei comori

 

Apoi

Toate melodiile devin mai triste atunci ne despărțim

Aripile îngerului meu păzitor se ofilesc ca niște florile lăsate fără apă

În creier îmi răsună constant un contor Geiger, ca și când aș fi la doi pași de infern

Pielea mi se usucă, începe să-mi cadă părul, pe stradă miroase a sulf

Oamenii uită să mai salute, toți se întorc cu spatele la mine

Cafeaua are un gust rânced

Și toate zilele mi se pare că se transformă în niște omuleți care stau la colțul unei străzi

Dărăpănate și îmi arată cu degetul la toate florile care se chinuie să răsară prin asfalt

Soarele e pe jumătate mort

Radiograma pulsului meu pusă pe note devine o melodie tristă pusă pe repeat

Și tu crezi că e normal să se întâmple așa

Și eu cred că e normal să se întâmple așa

Și atunci mă ascund în spatele unei cruci în timp ce viața mărsăluiește la doi pași de mine

Atât de aproape, încât pot să-i ating epoleții strălucitori

Și tu îmi spui că e normal să fie așa, absolut normal

Și eu încep să cred că tristețea nu este deloc abominabilă, e chiar mai naturală decât moartea

 

 

un stol de iubite


traversează pagina albă desenând niște canioane

în care se ascund tot felul de vietăți care se hrănesc cu bucăți din inima mea

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă iubirea se naște ca un copil mic

învață să meargă, să citească, să moară

sau pur și simplu iubirea asta e așa un fel copil orfan care trebuie adoptat și învățat de toate

ca pe o rugăciune

toate astea mi le șoptesc iubitele, unele moarte, alte însemnate de mine cu tot felul de litere

ca niște stigmate

fără nicio jenă

absolut nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă toate lucrurile pe care ne li dăruiește iubirea

trebuie puse în seifuri și cheia dată în păstrare îngerilor

sau puse pe rafturi în supermarketuri ca să le cumpere toată populația

ca pe niște simple mărgele colorate

toate astea le-am învățat de la iubitele mele, unele moarte de mult, alte date spre adopție îngerilor

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie unde începe și unde se termină iubirea

la marginea gropii, în scrisul de pe cruce, la dreapta domnului, sau acolo unde oameni în halate albe operează îngeri

Dezolarea elefanților vorbăreți


Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar niște sunete care se plimbă prin Univers ca o gașcă de elefanți.
Iubirea e un cuvânt, nu e deloc un cuvânt supraponderal, dar rămâne o îngrămădire de sunete ce nu pot transcede nebunia neuronilor îndrăgostiți.
E frumos, e bine, e cald, e o tristețe care mi-a rămas de la tine și o țin la piept ca pe un obiect de mare preț.
Ca o inimă care nu mai funcționează.

Priza de hârtie

Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar…

Vezi articol original 69 de cuvinte mai mult