Când ți-am zis că dacă mi se taie capul
Picioarele, mâinile, degetele
Celule rămase te vor recunoaște oricum
Ai spus: „Prostii, Albert, prostii!”
Când ți-am spus că inimile noastre
Suferă de aceeași disfuncție mecanică
Ce se numește iubire
Ai zâmbit condescendent
„Dulcegării, Albert, dulcegării!”
Când ți-am prescris o cură cu poezii scrise de mine
Ai murmurat amuzată
„Ești beat, Albert, băut!’
Când am spus că planeta asta pentru mine are un singur locuitor
Doar tu
Ai râs cu putere
Și nu e loc, nu e piatră, nu e biserică, nu e parc
Care să nu-mi pară trist atunci când nu sunt cu tine
Poate nu e vreo boală care să îmi macereze încet inima
Și toate organele interne noapte de noapte
Poate nu e nimic grav
Poate că iubirea e doar un fleac
Un fel biserică din care s-au furat
Toate icoanele și toți îngerii
Un fel de instituție a durerii
Fără niciun angajat
Și ai zâmbit și de data asta
La toate propozițiile mele
Hai, Albert, tu crezi că se mai moare din iubire în ziua de astăzi?
N-am zis nimic căci simțeam cum mor puțin câte puțin
Privindu-te în ochi.
