Filmul săptămânii cu Albert Cătănuş


Mai întâi a fost Luni
oamenii circulau în jurul meu ca nişte gândaci de bucătărie pe o franzelă
adică m-am trezit mizantrop şi a trebuit să dau nas în nas cu vecina de palier care îmi tot spune să nu mai trantesc uşile prin casă pentru că are o nepoţică mică
n-am crezut-o pentru că nu i-am văzut niciodată nepoţica şi nu am salutat-o de nervi
afară a plouat până noaptea târziu
m-am trezit din somn. inima ta bătea atât de tare încât am crezut că sunt într-o biserică. te-am luat în braţe şi am avut erecţie instant. te-ai întors spre mine şi mi-ai şopit ceva. jur că nu am înţeles, cred că visai ceva frumos, şi te-am penetrat pe la spate. ai gemut şi inima ta a început să sune atât de puternic încât am acoperit-o cu palmele. mi-era aproape ruşine că te-am trezit din somn ca să te fut, deşi ştiam că a doua zi pleci la muncă obosită. când am terminat în tine mi-am dat seama ce-mi spusesei prima dată: „te iubesc!”

marţi a fost frig
ne-am futut când ai venit de la muncă şi apoi ţi-am spălat părul
n-am ieşit din casă pentru că afară sunt oameni răi şi proşti iar planeta era cam departe de soare şi drept urmare m-am conectat la trupul tău ca la o centrală termică pe hematii

miercuri am fost la cumpărături
am vrut să facem sex oral acolo în wc la Lidl dar ne-a surprins o bătrânică cu nepoţelul ei. aşa că am făcut acasă până când s-a făcut întuneric
luminai ca un candelabru cu o mie de becuri şi te-am strâns în braţe ca să mă îmbib de toată umanitatea ta. tu eşti cea prin care comunic cu restul omenirii, ei nu există, sunt un fel de steguleţe pe care le vezi pe o hartă

joi am văzut un film împreună. joia e zi de film
pe urmă ne-am futut până când am obosit, am fumat amândoi o ţigară şi am vorbit despre lucuri ciudate şi planete ciudate despre care savanţii spun că există deşi nu le-a văzut nimeni, adică un fel de dumnezeu terestru aflat la miliarde de ani lumină

vineri a fost frumos
am mâncat în oraş printre proxeneţi şi prostituate. ne-am plimbat pe faleză şi ne-am sărutat pe o bancă lângă moara Violatos. am plecat de mână spre casă cu gândul să facem dragoste, dar ne-am oprit să mai fumăm o ţigară pe bulevard şi am discutat iar despre noi doi şi despre umanitate până când nu am mai rezistat ţi-am băgat mâna în tanga şi ţi-am spus: mai dă-i dracului de oameni, hai să facem dragoste!

sâmbătă
ploua. ne-am trezit transpiraţi. la televizor nu era nimic interesant, filme nu mai aveam aşa că am făcut toată ziua dragoste şi am fumat împreună un pachet de ţigări. am mâncat cartofi prăjiţi cu nişte cârnaţi aproape sintetici şi pe ăia făcuţi într-o mare grabă.

duminică e zi de concurs
care spune de cele mai multe ori te iubesc într-o oră. te-am lăsat să câştigi şi am făcut dragoste până ai adormit
te-am privit cum dormi, cum inima loveşte în coaste şi auzeam vâjâitul aripilor îngerului care se juca în faţa ferestrei. săptămâna aceastea i-am dat liber, tu ai fost îngerul meu păzitor, unicul

Al 3-lea război mondial


”Iubitule,
La noi plouă de o săptămână. Blacky a fătat şapte pui. A trebuit să alung şase. Am plâns două zile. Chiar a trebuit să o fac. Crede-mă că a trebuit, altfel muream cu toţii. L-am rugat pe domnul Atanasiu să-i ducă departe, la marginea oraşului. I-am pus într-o sacoşă o jumătate de pâine muiată în apă. Poate că îi va găsi vreun animal acolo şi vor supravieţui. Mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de ei. Erau orbi. A trebuit să o fac, jur. Să nu mă cerţi şi tu, ştiu, sunt o asasină, dar a trebuit să o fac. Am să-mi primesc răsplata, dar a trebuit să o fac. Noi o ducem greu cu mâncarea. Nu mai aveam decât pâine şi ceapă. Nu ştiu cât mai durează războiul ăsta. A venit poliţia militară acum 2 săptămâni şi ne-au rechiziţionat toată aparatura electrică din casă: celulare, televizor, laptopul tău şi al meu, cuptorul cu microunde, frigiderul, absolut tot, absolut-absolut tot. Nu mai aveam curent electric decât o oră pe zi. Şi uneori nici atunci. Stăm pe întuneric şi ne rugăm pentru oameni. Să oprească odată măcelul ăsta fără sens. Mă gândesc cel mai mult la tine. Te iubesc mult-mult. Chiar mai mult decât pe mine. Vreau să ştii că ţi-am salvat toate poeziile când au venit militarii să ne ridice laptopurile. Mă anunţase în prealabil domnul Atanasiu. E un om de treabă. Tot el m-a pus în contact cu un chestor. Mă va ajuta să o duc pe mama într-un spital. Mama e tot mai rău, vomită des şi nu poate să mai înghită. Are nevoie de o cură cu lactate. Săptămâna viitoare mă întâlnesc cu chestorul. Am auzit că e un domn politicos, înainte de război a fost redactor la o revistă de literatură. Sper să fie bine, am să mă rog în fiecare noapte.
Te sărut peste tot, iubita ta”

Ploua de 3 zile în continuu. Urăsc ploia. Stăteam într-un tranşeu plin cu apă. Pereţii de pâmânt murdar se scurgeau pe lângă noi odată cu ploaia care uitase să mai se oprească. Am închis ochii. Simţeam că o să am iar un atac de panică. Exact ce-mi lipsea. Popescu fuma privindu-şi arma cu patul ud. Ştiam cum să evit atacul: trebuia să vorbesc. Am deschis gura, mi-a ieşit doar un ”bă!” schimonosit şi bâlbâit. Nici măcăr nu mă auzise. Mi-e frică, am să mor ca un boschetar în tranşeul ăsta mocirlos. Ce viaţă de câine mai am şi eu?!
-Popescule, ştii cât durează războiul ăsta?
-Până la final, nu?
Replica lui m-a enervat cumplit. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, nu să facă pe spiritualul.
-Eşti prost? Dacă Dumnezeu ar avea o vârstă exprimată într-o viaţă de om, războiul ăsta de rahat ar dura exact cât ar clipi din ochi. Clipeşte o dată şi se duce jumate de planetă dracului. O planetă avem şi de asta ne batem joc. În loc să mergem pe alte planetă, ne omorâm ca idioţii pentru nişte biete concepte. Dacă gândeau vreo clipă cretinii ăştia de conducători investeau banii în ceva mai interesant: revitalizau programul Apollo. Dar e mai uşor să extermini un popor decât să ajungi lângă Alpha Centauri. Şi e mai rentabil, mult mai rentabil.
-Alberto, iar ai fumat marijuana?!
-Sclavi şi carne de tun, asta suntem…
M-a întrerupt râzând.
-Ori nu ţi-a mai scris gagică-ta de faci pe nebunul pe aici? Mă exaspera. Dacă nu purta aceeaşi uniformă ca a mea, jur pe Dumnezeu că l-aş fi pleznit cu patul armei direct în gură. Să-l văd ţinându-se de gură ţipând isteric cu bărbia plină de sânge:”De ce dai, bă?! De ce? Ai înnebunit?!”
Făcusem un atac de panică în avion spre Zaragoza. Eram fără aer, pereţii se strângeau spre mine ca o menghină. Mişcam degetele picioarelor repede. Ca şi când mi-aş fi verificat capacitatea creierului de a mai controla muşchii. Am inspirat profund. Aveam impresia că oricât de tare aş deschide gură să inspir în plămâni nu-mi ajunge nicio moleculă de aer. Nemţoaica de lângă mine mă privea şi nu înţelegea nimic. Avea un zâmbet de vită politicoasă. ”Vacoooooo, nu vezi că nu am aer????”
Fără aer. Am mai inspirat încă o dată. Popescu s-a uitat speriat la mine.
-Albertule, eşti bine?
Prima mea mişcare a fost în sus în afara tranşeului, un recul al crizei. M-am ridicat în picioare. Vântul îmi sufla chiar în faţă, rece. Pentru o clipă am avut senzaţia că, orice mi s-ar fi întâmplat, eu câştigasem şi de data asta. Mantaua de ploaie era udă, grea şi mă sufoca. Dar mă simţeam bine, învinsesem şi acum. Moartea rămăsese departe de tranşeul nostru, muşcându-şi degetele de ciudă. Numai fraierii renunţă aşa uşor.
-Albertule, stai jos!
Nu-l auzeam. Mă uitam în sus, vedeam soarele printre norii grei. Criza îmi trecuse.
M-am întors spre el, venise târâş până la mine.
-Stai jos, idiotule! Vrei să te sinucizi?
-Popescule, de ce are atâta lumină ziua asta întunecată?
S-a aruncat peste mine, arma mi-a căzut în noroi. Exact la timp. Lunetiştii din cealaltă parte mă remarcaseră. Câteva gloanţe porniseră. Dar eu eram în mocirlă, gloanţele au şuierat a pagubă deasupra mea.
-Vezi, mă Popescule?! Pe mine nu mă omoară nimic, sunt nemuritor! Râdeam.
-Eşti nemuritor pe dracu! Eşti doar un cretin sinucigaş. Doamne, oare în plutonul ăsta sunt cel mai sănătos?!
-Gata, mă, mi-am revenit, stai calm, azi nu moare nimeni.
Am tăcut amândoi, mi-am ridicat arma, i-am şters puţin patul. Părea să funcţioneze.
-Dar ce pula mea ai avut?
Mi-am scos din buzunar pachetul de ţigări. Era ud.
-Băga-mi-aş pula în tranşeul ăsta. E ceva ce nu s-a udat pe o rază de 3 kilometri? Furia m-a cuprins brusc. Cred că şi inima mi s-a udat, e într-un borcan cu mocirlă la fezandat.
M-am scotocit prin buzunare după brichetă. A doua scrisoare o ţineam la piept. Avea un scris tremurat.

”Iubitule, mama e salvată. Acum e într-un spital la Bucureşti. Doctorii au spus că va trăi. A trebuit să o fac, jur pe dragostea noastră că a trebuit să o fac. Dumnezeu nu mi-a lăsat altă alternativă. M-am culcat cu chestorul. A trebuit să o fac, te implor să mă ierţi. Trebuia să mă culc cu el, altfel murea mama. Te iubesc mult. Te sărut.”

Am recitit-o. Scrisul tremurat, aplecat spre dreapta. Chestorul pentrând-o pe la spate. O pictură de apă a acoperit ”te iubesc”. Apoi a pus-o să-i facă un blow-job şi a terminat pe faţa ei. La baie s-a spălat pe faţă. Stropii de spermă se amestecau cu lacrimile. S-a îmbrăcat repede şi a plecat spre casă. Mama era salvată. Va trăi mai mult. Oare i-a plăcut şi ei? Mai mult ca sigur… Sau poate că nu. Ia mai dă-o dracului. A făcut un bine. A salvat o viaţă. Şi în plus nu făcea păianjeni acolo jos aşteptându-mă pe mine să mă întorc fără un picior de pe front.
M-am ridicat vesel. În fond, o partidă de sex pentru o viaţă salvată. Ce uşor se rezolvă lucrurile pe timp de război, nu?!

Am să-l omor pe chestor, o să moară sufocat. Numai să scap de aici. Trebuie să fiu atent să nu mai fac vreo prostie. Am nevoie de o permisie.
-Popescule, când primim şi noi permisie?
-Pentru ce vrei permisie? Nu-ţi ajunge câmpul ăsta plin cu bombe? Vrei pădurice liniştită unde să te spânzuri? Peste tot se moare la fel. Şi în ştreang şi în glonţ.
-Du-te-n pula mea cu glumele tale de căcat! Zi, mă! Când se dau permisii?
-Habar nu am. Peste vreo lună, cred. Am auzit că dacă rupem linia frontului aici nu mai primim permisii vreo 6 luni.
Am tăcut cu ciudă. Nu voiam să rupem linia frontului. Nu voiam nimic, nici măcar să se termine războiul. Dacă sunt fraieri, să se omoare între ei până la sfârşitul lumii! Ăsta nu e războiul meu, eu am alt război, chestorul mi-a deschis alt front de luptă. Şase luni??? E inadmisibil. Trebuie să-l omor pe ăla săptămâna asta. Nu pot aştepta 6 luni. Trebuie să dezertez.
Căpitanul s-a furişat tiptil spre noi doi. Îşi ţinea casca verde cu mâna dreaptă iar cu stânga ducea repede ţigara la gură. Avea o barbă mare, din compania noastră nu mai ieşise nimeni din tranşee de o săptămână.
-Am nevoie de un voluntar din plutonul vostru. Anuntaţi-i pe toţi. Îmi trebuie un om curajos. Trebuie să minăm podul din faţa noastră. Cel care reuşeste primeşte Crucea Militară şi două săptămâni de permisie.
Popescu a început să râdă.
-Două săptămâni pe lumea cealaltă poate. Ha-ha. Ce nebun se va duce în bătaia lunetiştilor? Sunt aproape 4 kilometri până la pod şi cel puţin 300 de puşti ascunse peste tot.
Am sărit în sus. Aproape că îmi pierdusem casca. Venise momentul să-i tai testiculele chestorului.
-Domnule căpitan, mă ofer voluntar!
Căpitanul m-a privit înduioşat. Îi eram drag, nu se aştepta să mă duc la moarte atât de uşor.
Popescu a ţâşnit placându-mă. Ne-am prăbuşit amândoi în mocirlă.
-Domnule căpitan, nu-l băgaţi în seamă are o depresie. L-a lăsat gagica, de asta face pe eroul.
Căpitanul a încredinţat tacit din cap. Şi el credea că o luasem razna. S-a întors cu intenţia vădită să caute alt voluntar.
L-am împins cu furie pe Popescu de pe mine m-am ridicat şi am făcut doi paşi după căpitan. L-am apucat isteric de mână, aproape bruscânu-l. Căzusem în genunchi în faţa lui.
-Domnule căpitan, vă implor, vreau să distrug podul ăla blestemat. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru ţara mea. Vedeam ochii chestorului bulbucaţii sufocându-se cu testiculele. Trebuie să-mi daţi şansa asta. Mă ofer voluntar. Sunt voluntarul ideal. Sunt cel mai motivat să îndeplinesc misiunea asta. Ascultaţi-mă, până măine podul e distrus complet!
Căpitanul a răspuns sec. Aproape metalic
-Bine, soldat. Ţi s-a încredinţat misiunea. Vino cu mine să primeşti instrucţiuni suplimentare.

Fumam singur departe de tranşeele noastre. Până la pod mai avem câteva sute de metri. Rucsacul cu explozibil îl lăsasem lângă mine. Furasem un baton de explozibil din el. O să i-l bag chestorului în fund. Obosisem. În câteva minute podul va fi minat. Simţeam că traiesc. Distrug podul şi apoi îl minez pe chestor.
Am început să alerg aplecat spre pod. Îl distingeam perfect prin noapte.

-Uite-l. Îl vezi?
Cei doi lunetişti de la marginea podului scrutau noaptea cu binoclurile performante.
-E a treia oară săptămâna asta când încearcă un disperat de-al lor să distrugă podul. Eu cred că trebuie să fii drogat să ai un asemenea curaj.
-Am auzit că le dau droguri să lupte ca nişte animale.
-Ia să-l lăsam să se apropie. Nu-l omorî acum. Lasa-l să vină mai aproape.
-Eşti nebun??? Dacă se aruncă în aer când e aproape de noi?!
A ridicat arma. Un zgomot puternic. Soldatul cu rucsac în spate s-a răsucit prin noapte şi a căzut cu faţa în mocirlă.
Au trecut câteva minute. Nicio mişcare.
Soldatul cu rucsac s-a ridicat încet.
-Bă!!! Eşti nebun? Ăsta e nemuritor?

Ultimele cinci minute de pe Pământ


Dacă ne vom întâlni vreodată pe stradă
Tu cu soţul tău de mână, zâmbitoare
Iar eu cu o oarecare
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată în faţa unei icoane
În cea mai frumoasă biserică din Bucureşti
Şi mă vei întreba
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată pe drumul de întoarcere
De la înmormântarea mea
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni atunci când mă voi întoarce de pe front
Plin de răni, fără nicio scrisoare de acasă
În cârje şi mirosind a moarte
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni pe vreun peron oarecare
Printre necunoscuţi care-şi poartă moartea în geamantane grele
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni în ultima noapte de pe Pământ
Printre zei muribunzi şi femei palide
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată
În drum spre bucătărie
Tu cu o carte de poeme în mână citind în mers
Iar eu cu o ţigară în mână privindu-te ca un gardian de la spate
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată în mijlocul patului
După o noapte în care ai adormit în braţele mele
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom găsi vreodată în mijlocul deşertului
Fără nicio picătură de apă în ploscă
Iar hienele aşteptându-mi binevoitoare finalul agoniei rânjindu-şi colţii
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom găsi vreodată
Într-un poem de dragoste ce nu se termină niciodată
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Dragobete 2008


templul nostru – e o celulă fără gratii

alături de mine pășește celălalt prizonier
are chipul tău părul tău genunchii tăi

se ghemuiește în mine
ca într-o cazemată
alteori se ascunde în ventriculul meu drept
de acolo șoptește
trezește-mă la sfârșitul zilelor

în fiecare dimineață privirile
ni se întâlnesc în aceeași cameră obscură
unde soarele pătrunde doar pentru a lumina
fierul cătușelor dintre noi

Magnetic Love


de multe ori îţi povestesc că sunt un resort
pe care îşi fac cuib în fiecare dimineaţă păsările
depun ouă din care vor ieşi pui gălăgioşi
nu mă vor lăsa să dorm în nicio noapte

alteori sunt prins în timp ce umblu pe furiş prin tine
şi dus în grabă pe băncile tribunalului
în sala aceea imensă cu pereţii înalţi
acoperiţi de portretele tale

iar judecătorul bate cu ciocănelul în inima mea
inculpat, eşti condamnat la iubire veşnică
pentru această femeie

iar tu-mi zâmbeşti şi-mi întinzi braţele
lipindu-mă de zid
ca un graffiti într-o temniţă