Acum 7 ani


mi-ai arătat venele de la mână

privește-le traseul albastru

vezi cum scriu numele tău?

am râs tare, mi s-a părut coincidență

pe urmă mi-ai spus

privește-mi părul în bătaia vântului

din orice direcție ar bate

observi că apare prima literă a numele tău?

n-am mai râs de data asta

apoi mi-ai luat degetele de la mâna dreaptă

și mi le-ai pus sub coastele de sub inimă

se potrivesc minunat.

n-am zis nimic

se potriveau perfect

apoi mi-ai spus

primul meu iubit, bunicul meu care a murit pe front

se numeau la fel

tot coincidență?

 

și nici lor nu li s-a părut coincidență

atunci când au găsit o cruce cu numele tău lângă mormântul meu

la două zile după ce m-au îngropat

Anunțuri

Câțiva parseci și tu


Dacă printr-o întâmplare norocoasă
Sau doar pur și simplu
M-ar deschide cu un Sesam
Din mine ar țâșni fără regrete din cele 3 părți
Doi pitici
Nervoși
Care ar dispărea într-o secundă
Unul la stânga
Celălalt la dreapta
Și nici după o clipire din ochi
Ai apărea tu cu toată splendoarea
Ridicându-ți trena cu o mână
Cu cealaltă aranjându-ți o suviță de păr aproape copilăroasă
Cerându-ți scuze un pic rușinată, dar nu prea mult
Că am dat de tine așa de brusc
Dar nu s-ar mira nimeni
Poate cei doi șerpași care încă nu au coborât de pe Himalaya din 1945
Apoi s-ar mai vedea câțiva arbori
O pajiște într-o poiană
Câțiva eroi care își caută iubitele cu niște săbii lungi
Un dragon cu o inimă de fluture
Statui cu îngeri de pe morminte celebre
Iar tu m-ai scuza neverosimil de trist
Eeeeee
Acum e toamnă afară
Vara se întorc toate gândurile frumoase
Și poeziile de dragoste care au emigrat în zilele cu soare
Și e mult mai calm și mai romantic
Ai spune tu
Și toți te-ar crede
Chiar eu aș da din cap, da-da, așa e, ea știe cel mai bine
Ea șterge praful, înnoadă sinapsele lăbărțate și curăță cu luminox fereastrele către oameni
Tu nu te-ai supăra de rolul atât de simplu pe care ți-l atribui, aproape rușinat
Și ai spune, mai taci, că oricum e toamnă acum și spui prostii triste
Și-am râde cu toții ca în happy-end-urile poveștilor animate de la televizor.

Eu și fratele meu Chopin


Ne înțelegem de minune

Când sunt trist apare de nicăieri

trebuie să recunosc că i-am făcut și lui o cheie de la apartament și de la scară

Îmi aprinde luminile prin casă

Îmi toarnă îmi pahar

Stă lângă mine la masă și oftează și el lung

Îmi cunoaște pe de rost vocabularul bătăilor inimii

Se duce la frigider îl deschide

Fără să-mi aducă nimic bine înțeles

Uneori se duce în cameră și îmi întinde un pix și o foaie albă

Și insistă să îi scriu ceva orice

Ca și când mi-ar da un panaceu

Deși e o armă cu două tâișuri în mâna mea pixul normal că da

 

Ieri a intrat în bucătărie fără să îl simt

Stăteam la geam și-mi priveam vecinii din celălalt bloc

Aproape că eram la un pas să mă arunc de la etaj evident

M-a bătut pe umăr și mi-a spus

Mergeam pe stradă am văzut o fată foarte frumoasă plângând

Și m-am gândit imediat la tine

Era iubita ta

M-a întrebat

Cred am zis

Deși iubita mea a murit de mult

Și atunci a început să cânte

M-am așezat pe scaun și am început să mă gândesc la tine

Era iubita ta

A repetat

De ce plângea

Mă tot întreba

De ce plângea

Nu știu Chopin de ce plângea

Și strângeam pixul cu putere în mână

O armă cu două tăișuri

Sângerezi frate mi-a spus Chopin

Nu cred

Oare de ce plângea iubita ta

Iubita mea a murit îi tot spuneam și strângeam pixul în mână

Nu nu

Am văzut-o eu mergea pe stradă și plângea

M-am enervat tare de tot

Ia-ți muzica ta și cară-te Chopin

L-am înjurat urât de tot

Am vrut să-i arunc pianul pe geam

Și el tot repeta

Nu e moartă plângea am văzut-o eu în fața scării tale

 

M-am întors spre el zâmbea

Nu e moartă

Taci

Și am vrut să-l plesnesc

 

Dar nu evident că nu

Am ieșit

Să mă uit pe stradă după iubita mea

Chopin a coborât și el

Poate că a murit Albert mi-a zis

Poate că mi s-a părut

 

Și tu de cealaltă parte a blocului tocmai traversai strada plângând ascultând la căști Chopin

Durerea se scrie întotdeauna de mână


în ziua în care m-ai părăsit
toate paturile din spitalele de nebuni erau ocupate
toate bisericile din cartierul meu erau în renovare
și toate barurile nu mai serveau băuturi tari
m-au trimis acasă
cu arsura aia groaznică pe mațe
înjunghiat
părea că toți mă voiau mort
tu parcă îi instigai să înfigă mai adânc
mai adânc
și să se bălăcească cu bocancii în sângele meu
mă târam pe străzi așa, ca un fel de inuman
fără nicio
fără nicio
fără nicio
fără niciun cer

toți medicii de la spitalele de nebuni
mi-au dat tot felul de medicamente cu numele tău
și îmi arătau dezolați
toate paturile pline de bolnavi mintal

Semaforul lăuntric


de câte ori te privesc mă doare în dreapta, ca și când aș fi alergat printr-o pădure

și de fiecare dată când traversez strada am senzația că mă privești de pe partea cealaltă cu teamă

ca pe un puști care fuge după o minge roșie printre mașini

stai liniștită, nu mor atât de repede

nu, încă nu am întâlnit dragonul acela de care îți tot povesteam dăunăzi

și nici nu am câștigat pentru tine niciun război, Eli

poate că dacă aș muri departe de tine, soldații îți vor aduce scutul meu pe care am

încrustat numele tău și îți vor recita poezii de dragoste așa cum le-am ordonat

în fiecare zi până la ultima

chiar dacă viața ta ar fi alta, chiar dacă vei arde toate scrisorile de la mine

chiar dacă, chiar dacă cineva ți-ar spune că iubirea moare în noi ca o pasăre în colivie

sunt chiar aici, pe partea mea de stradă, vânând păsări în colivii

așteptând ca una dintre ele să se transforme într-un dragon care să-mi rupă

fiecare celulă din corp, să-mi fărâmițeze fiecare atom până când va ajunge la tine

atunci toată profeția se va împlini

chirurgie poetică


în mine există multe poezii
tu te plimbi printre ele ca o soră medicală
printr-un spital de campanie
toate mâinile se întind spre tine
unica salvare, ultimele momente minunate petrecute înainte de sfârșit
unora le pui atele, altora le coși versurile dureroase
le dai apă cu lingurița
le spui că îi aștepți în viața viitoare
unde totul va fi minunat
totul se înseninează
noi vorbim ca doi sfinți care l-au văzut pe Dumnezeu
fără se ne mai temem vreodată de întunericul din noi
pentru că dragostea e o forță atât de puternică
încât vindecă toate poeziile de tristețe și de așteptare
într-o clipă
momentul acela în care toate întâmplările din viața mea
se adună într-un singur loc, într-o singură cameră, într-o singură femeie, într-o singură iubire

Iubita mea recompusă


Când am întâlnit-o
Colonia ei de fluturi din stomac era pe cale de dispariție
Pulsul îi era ca sirena unui Stuka în picaj
Și se mutase de curând într-un cartier fără biserici
De câteva zile era tristă, îi muriseră toate florile din glastră
Și își începea toate zilele în cuvinte abrazive
Întocmai ca un orfan de ambii părinți

și atunci, în cea mai tristă zi din viața ei, am întâlnit-o
înaltă, foarte stângace în a rosti cuvinte care ar putea aduna îngerii roată în jurul ei
și fără să-și dea seama că se îneca în propria ei lume
ca un șarpe boa ce își înghite propria realitate
cu un rictus suprem de satisfacție

vrei să fii iubita mea?
Nu a stat prea mult pe gânduri
s-a aruncat de pe stâncile deznădejdilor ei
direct pe asfaltul din fața scării mele
și evident a supraviețuit miracolos
pentru că eu în sine sunt o plasă de protecție
și am intrat amândoi în prima biserică
pur și simplu fără multe fasoane
am căutat două scaune, cât mai aproape de altar, pregătiți pentru luptă
pregătiți pentru dragoste, pregătiți pentru moarte, pregătiți pentru orice
și de atunci niciodată nu s-a mai întrebat
unde se duce toată iubirea când moare

într-o biserică din Piața Amzei
stă acolo cuminte
în așteptarea unui cuplu fără nicio speranță
și așteaptă, așteaptă, întocmai ca un soldat cu pușcă cu lunetă

ca două păsări fără stăpân în viaţă


primul om pe care l-am cunoscut în viaţa asta am fost eu
înalt, destul de înalt
oarecum stingher când vorbea despre destinul lui
sorbindu-l încet ca dintr-o ceaşcă de cafea prea fierbinte
lucrurile deveneau magic de triste şi avea impresia că restul oamenilor îl năpădeau ca buruienile crescute pe zidurile unei casei părăsite
ăsta eram eu, adică aşa mă mişcam odată cu planeta prin univers, niciodată prin acelaşi loc
şi niciodată nu discutam franc cu mine, pentru că uneori nu aveam ce să-mi spun, eram ca doi străini care mergeau împreună pentru că aşa se întâmplau lucrurile de când mă născusem. singura mea cetate în care puteam să mă adăpostesc de orice furtună, de orice invazie eram doar eu. şi cetatea rezista de cele mai multe ori. adeseori o cârpeam cu tot felul de poveşti frumoase despre ceilalţi oameni. şi atunci un soare imens se năştea dimineaţa şi acoperea malul râului pe care mi-l cumpărasem în secret de la nişte dragoni care muriseră în drumul de întoarcere spre regatul lor. de ce muriseră? pentru că aşa mi s-a părut cel mai frumos să se întâmple. şi în dimineaţa aceea imensă care îmi acoperise toată viaţa te-am zărit pe cealalt mal al râului. al doilea om pe care l-am cunoscut în această viaţă, probabil că şi în altele, mă rog, aşa am crezut că era frumos, să ne ştim dintr-o altă viaţă, ca într-o poveste care se repetă pentru că ar fi o viaţă tristă dacă nu ai avea un prieten pe celalt mal al râului, nu? şi mi-ai zâmbit atât de frumos încât pieptul mi s-a găurit ca nimerit de un glonţ rătăcit dintr-o redută inamic. ce mai puteam face? puteam să înot spre tine, puteai să înoţi spre mine, ca într-o poveste oarecare de dragoste. dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că lucrurile frumoase au mereu o tristeţe interioară atât de intensă exact ca atunci când un cor invizibil cântă o melodie tristă la înmormântarea unui erou. şi nimeni nu plânge, pentru că ştiu că lucrurile nu se puteau termina altfel. şi doar noi doi auzeam melodia aceea tristă care devenea o punte de lemn între noi, iar viaţa devenea atât de simplă încât plutea între noi ca un fulg care nu voia sa atingă nisipul de pe mal

Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

12


Întotdeauna când mă gândesc la tine mă închin larg de trei ori și îi vorbesc fratelui meu mare Iisus de tine El zâmbește și face un semn vag prin aer Ceva de genul Nu te preocupa Iubirea învinge mereu Nu există armă Nu există om Nu există diavol Care să o șteargă de pe fața Pâmântului Din inima ta Și apoi mă ia în brațe și-mi spune Hai du-te Și plec spre tine prin mine Ca printr-o mare tulburată de toate zădărniciile Ca printr-un deșert bântuit de toate bolile vieții Și de fiecare răzbat la lumină Pentru că fix de fiecare dată Iubirea e o hartă a inimii Pe care nu ai cum să n-o cunoști

Religia mea ești tu


Mergeam noi doi de mână pe stradă,
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Nu mai țin minte unde, dar știu că ne grăbeam groaznic
Zău! Ne grăbeam groaznic, nu cred că aveam vreun țel precis
En fin
Mergeam repede, săream peste gropi, săream, aproape că zburam
ne țineam de mână, regulamentar
când deodată a început să mă doară un picior
aproape că îmi cangrena
mi-ai zis foarte îngrijorată
”Hai să ne oprim puțin!”
”Cu ce rost? Mai dă-l dracului de picior, e doar un picior.”
Și am mers mai departe
Brusc a început să mă doară o mână
Mi-ai zis iar la fel de îngrijorată
”Hai să ne oprim, te rog!”
”Cu ce rost? Mai dă-o dracului de mână, pot trăi și fără o mână!”
Și nu ne-am oprit iar.
Săream, zburam și ne grăbeam.
Jur că nu mai știu unde alergam așa ca doi posedați
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Printre fel de fel de anotimpuri
Și am mers cale lungă, dacă priveai înapoi
Și atunci a început să mă doară un ochi
”Hai să ne oprim, e totuși un ochi!”
”Mai dă-l naibii de ochi, te pot iubi și cu un singur ochi, nu?”

La un moment ai încetinit
Te durea un picior, o mână, un ochi și îngerul tău trăgea să moară
și de abia atunci m-am oprit și eu
”Nu te opri, nu te opri, mergi fără mine!”
”Nu mai contează, dacă tu nu ești, ce rost mai are să merg singur?!
La ce mai îmi folosesc mâinile, picioarele și ochii dacă tu nu mai ești cu mine?”

Și ne-am așezat la marginea drumului
Printre oameni tăcuți, printe morminte și cruci rupte
Nimerisem într-un cimitir
Chiar lângă crucile noastre, chiar lângă gropile noastre
Acolo unde îngerii cântau în cor pentru noi
”Cine dracu` mai are nevoie de îngeri, dacă tu nu mai ești?!„

Cum se scrie un psalm de iubire


Dacă vreau să sufăr, scriu

Dacă vreau să mă bucur, scriu

Dacă vreau să mă duc dracului, scriu

Dacă vreau să tac, scriu

Dacă n-am nicio idee, dacă nu am niciun vis, nicio iubită, nicio speranță, niciun dumnezeu, niciun ban în buzunar, nicio țigară, nicio tragedie, nicio bucurie, nicio  noapte liniștită, niciun prieten, niciun câine, niciun orgasm, nimic-nimic, dacă nu am nimic, scriu și toate apele din lumea asta se adună la ușa mea aducându-mi toate sticlele cu mesajele pe care mi le-am trimis mie în toți anii în care scrisul era prietenul meu/dușmanul meu/ amanta mea/ amanata tuturor/ îngerul din dreptul geamului/ primejdia cea mai mare/ cătarea armei și toate lucrurile pe care le-am uitat cu voie sau de nevoie

Dacă vreau să mă plimb cu tine de mână, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să te ucid, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să crească un copac în mijlocul camerei mele, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să-mi ascult tunetul inimii în mijlocul singurătății, îți scriu poezii de dragoste

Iar dacă vreau să trăiesc veșnic, tac

Și apoi scriu despre un om care nu a plecat niciodată de pe planeta lui și nici nu a crezut în stele, pentru că singura lui stea ești tu, un neuron atât de strălucitor, încât ceilalalți îi cad în genunchi și bolborosesc într-o limbă necunoscută

într-o zi o să-mi țâșnească din piept o pasăre cu numele tău


Când m-am trezit la 6 și 30
erai lângă mine bându-ți cafeaua fără zăhar
și ți-am zis încet la ureche
„ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Apoi mi-am aprins o țigară
Trăgeam din filtru așa uitându-mă la tine și apoi pe fereastră
Tu stăteai întinsă în pat
Și sorbeam încet din ceașcă
Și ți-am repetat iar
„tu ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Și tu te-ai ridicat lasciv din pat
Toată goală
Și mi-ai ciocănit ușor în coaste
„Hei, lasă-mă să intru!”
Am stins țigara și m-am apropiat de geam
Ți-ai lipit sânii de spatele meu
Și te-am lăsat să intri

Apoi am ieșit pe stradă
Străzile se luminaseră
Și nici un om nu părea să-și dea seama că
Îți făcusei cuib în pieptul meu

Când am ajuns în fața casei tale
Am ezitat să sun
m-am așezat pe bordură și am așteptat să ieși

dar nu mai puteai
pentru că îți făcusei cuib în pieptul meu

iar tu încă mai erai acolo
după ferestre, după glastrele din geam

și ziua a trecut toată
iar eu am plecat de lângă casa ta cu flori și geamuri albe

deși nu ai ieșit să-mi aprinzi o țigară
nu-ți mai puteai părăsi niciodată cuibul din pieptul meu

cine sunt iubitele noastre


mereu am pus întrebarea asta mereu și mereu m-am întrebat ce fac ele de sunt atât de importante în viețile noastre pentru că iubitele nu sunt nici înalte nici nu au o masă musculară extraordinară dar totuși ele ne cară lopețile acele lopeți cu care săpăm mormântul fiecărei zile și tot ele cară apa aduc mâncarea și noi suntem acolo să le așteptăm cu palma streașină la frunte și le iubim le urâm le înjurăm și ele vin valuri valuri peste noi ne spală picioarele ne hrănesc copiii ne mângâie când visăm că suntem singuri și niciodată o iubită nu moare pentru că sunt făcute dintr-un aliaj indestructibil oțel krupp marmură de carrara și nimic și nimeni nu este mai presus de iubitele noastre aceste ființe fragile care plâng din cele mai puerile motive și nu cunosc nici măcar câți kilometri sunt de la pământ la lună dar totuși ele țin să se rujeze chiar și în timp de război când oamenii mor absolut degeaba și apa de la robinet nu mai curge pentru că ele sunt iubitele noastre cele mai frumoase femei care au trăit vreodată și ele pot zbura deși nu au aripi și nici nu sunt îngeri dar totuși ele zboară nu înțeleg când poate că le cresc aripi în timp ce suntem cu spatele și apoi le pierd când le privim sau nici măcar nu le putem să le vedem aripile pentru că noi nu vrem să vedem că iubitele noastre au aripi noi vrem doar să vedem niște femei care se rujează și ne cară lopețile cu care înmormântăm fiecare zi și noi suntem doar niște interpreți iar iubitele noastre viori pe care le strângem în brațe și le așezăm cu mare grijă pe pernă pentru că a doua zi trebuie ca ele să ne iubească din nou și acesta este cel mai glorios moment al vieților noastre momentul în care iubitele noastre ne cântă frumos iar noi traversăm ca ulise distanța dintre naștere și moarte

Poți să mă tai și să mă arunci bucăți la câini


degeaba, o să-mi rămână imaginea ta pe spatele retinei
acolo, ca un tablou în ulei
poți să-mi iei tot: inima, plămâni, vase de sânge, degete, ochi etc-etc
să îmi rupi toți dinții din gură
să mă abandonezi undeva nu a mai călcat vreodată picior de înger
degeaba
am să mă ridic și am merg precum Iov
plin de bube și neputincios
printre oameni și povești triste, pe poteci strâmbe
căutându-te, strigându-te, milogindu-mă
plângând, leșinând
așteptând fiecare dimineață să te pot căuta
chiar dacă nu mai am ochi și
chiar dacă e o altă viață

iar când am să ajung în fața casei tale
o să mă așez pe trepte
am să rog un trecător să-mi aprindă o țigară
o să savurez fiecare fum
și când o să ieși din casă
am să te privesc ca un călugăr zen care se întâlnește cu un alt călugăr zen
și tu o să mă privește precum un călugăr zen
și vei știi că e inutil să mă tai bucăți și să mă arunci la câini
pentru că imaginea mea îți va rămâne pe spatele retinei până în ultima clipă
și oriunde ai trăi, oriunde te-ai ascunde, oricine ai încerca să fii
nu vei reuși niciodată să scapi de gaura din piept
pe care tot încerci să o astupi cu povești frumoase despre mine

nu, eu sunt cel care o să aștepte ca cineva (oricine) să te taie bucăți și să te arunce la câini
ca să-ți pun ciolanele într-un sac ieftin și să le duc acolo unde mă va aștepta
călăul meu personal să mă taie bucăți și să-mi arunce ciolanele în sacul ieftin în care sunt și ciolanele tale

Ecce sanguis!


te-ai gândit vreodată că eşti un pompier
care îşi descarcerează iubita
dintr-o maşină zdrobită
de un zid pe care scrie
„te iubesc”?

ţi-a zis:
uite, sângele meu!

vezi cum
se curbează
ca pilitura de fier
în apropierea magnetului?
globulele sunt nişte
hiene care au simţit
neputinţa mea

auzi cum cade, picătură cu picătură,
pe trotuarul murdar?

i-ai mai ţine inima în mână?

Poemul de noapte


Fumam în mijlocul patului
Era un fel de petrecere a noastră
Tu dormeai în brațele mele
Aveam sentimentul că suntem pe o corabie
Era o noapte liniștită
Fără vânt, fără valuri mari
Cu lună plină
Îți vedeam vasele de sânge de la încheieturile mâinii
Busola nu mai indica nimic
La tv rula un film oarecare
Eu înțelegeam tot
Tu zâmbeai în somn
Te strângeam în brațe și simțeam că adorm
Filmul era pe sfârșit
Țigarea la fel
Te-am strâns mai tare în brațe
Am stins țigarea
Am închis ochii
Și am simțit cum busola indica
Iubire

Poem


tot timpul am avut impresia în dimineața asta
că am un destin glorios, nu știu de ce
poate din cauza ta, poate din cauza soarelui care încerca să se cațere pe copacul din fața scării
en fin, am mers așa cu senzatia asta vreo câteva străzi și apoi am înțeles
de fapt gloria nu vine niciodată așa pe nepusă masă
trebuie mult sânge, multă suferința, multă iubire
mi-am afundat mâinile în buzunar
și neuronii mei au început să prelucreze o melodie pe care o găsisem în niște amintiri
suna frumos
apoi m-am gândit iar la tine
cred că acum vreo 1000 de ani în urmă bunicii noștri s-au întâlnit cumva pe o câmpie
și au discutat aprins preț de câteva ceasuri și au făcut schimb de adn
sau ceva asemanator, probabil au schimbat talismanele de la gât sau ma rog, chestii spirituale, ceva ce mă depașește
pentru că am senzatia pregnantă că te cunosc dinainte de a mă naște
ai fost mereu în mintea mea acolo ca și când ne-am fi întâlnit acum o mie și ceva de ani
când oamenii mergeau în cruciade sau ardeau pe ruguri, noi doi ne-am mai întâlnit cumva pe o câmpie
am discutat aprins câteva ceasuri și probabil am facut schimb de adn
prea te simt atât de mult în mine

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

Poemul cât o carte (prima parte)


prima dată mi s-a întâmplat în gară
te-am iubit puternic, răzbunător, am avut o stare de spirit ciudată
un hoț care a furat din buzunarul polițistului
ca într-un film cu efecte speciale
toți din jurul tău aveau fețe livide, inspide
tu erai singura care strălucea, luminile erau doar pe tine
veneai aproape fugind spre mine
trăgând cu putere de bagaj, am avut impresia că te îndepărtezi
era atât de mult zgomot în jur dar eu îți auzeam bătăile inimii
pentru o clipă ți-am văzut prin rochia neagră, prin sutien, printre coaste, inima
un şoc profund, am lăsat telefonul din mână și am vrut să mă întind peste dalele reci
câteva secunde am avut impresia că eşti cea care conduce un atac la baionetă, toți oamenii mergeau repede cu fețele în pământ în spatele tău magnetizați

apoi s-a întâmplat în bar
te-am adorat instant când ai început să clipeşti panicată
nu-ți puteai fixa privirea deloc, încercai să focalizezi totul din jurul tău dar nu reuşeai
mă priveai tandră și îmi mângâiai mâinile
nimeni din jurul nostru nu realiza miracolul
erau martorii unui eveniment unic
păcat, vor muri orbi, nu au realizat că au trecut pe lângă dragostea perfectă

nu există niciodată cale de întoarcere pentru noi
vom merge întodeauna în același taxi, pe aceeaşi stradă

te-am iubit când tăceai
îmi dădeam seama că în mintea ta se produc mutații
îți creşteau aripi, cele vechi cădeau
priveai cu nesaț străzile, voiai să ajungem cât mai repede
în timp ce îmi pipăiai mâinile
de fapt nu erau mâinile cele pe care le atingeai
era inima mea

te-am iubit foarte mult când ai zis
mă duc să fac un duş
era speriat nu ştiam ce se va întâmpla
cum se va întâmpla
speram să nu moară nimeni
am aşteptat cuminte încercam să învăţ să respir acelaşi aer cu tine
ca un nou nou-născut

în aceeaşi cameră am fost ca două animele
de pe două continente diferite
era o teamă reciprocă
ceva ca un ghem încâlcit
cine va avea curajul?
cine îşi va arbora inima
cum începe iubirea

şi te-am iubit când m-ai sărutat în pat
pielea ta mirosea frumos
sânii tari şi plini de sevă
uitasem să mai plătesc chiria pentru apartamentul acela de la etajul 7
uitasem complet că dincolo de pereţii aceia mai exista viaţă
imaginaţia mea scăzuse brusc sub zero grade
muriseră toţi oamenii, nu se mai plăteau rate la bănci, chirii, nu se mai cumpăra pâine sau flori
mă fascina rochia neagră

te-am iubit cel mai mult în prima zi a vieţii noastre când
mi-ai zis atât de iubitoare
şterge-mă cu un prosop şi stai lângă mine
nu puteam să înţeleg de ce nu contau pentru tine acele câteva secunde de amor pasional
atât a fost pentru prima oară
doar câteva secunde pe care le mai simt şi acum
pe urmă mi-ai explicat de ce nu au contat
şi te-am iubit şi mai mult

am avut mereu imaginea unei grote
în care trăiam la marginea lumii
tramvaiele, claxoanele, zgomotele străzii, atheneul, madona
nu erau pentru noi
între noi se dezvoltase o altfel de civilizaţie orice intrus murea axfisiat la temperaturile mari în care pluteam
pentru că adevărul este că pluteam deasupra patului acela imens
dormeam noaptea aruncaţi pur şi simplu unul în celălalt
doar lumina de la baie ieşea sugrumată pe sub uşă
în rest nu aveam nevoie de altceva
când te ţineam în braţe tu luminai atât de puternic încât mă dureau ochii

te-am iubit foarte mult
când te-ai trezit la două noaptea
oricum nu mai distingeam clar orele
nu că ar fi contat ora
erai caldă umedă inexplicabil de frumoasă
atunci am intrat în tine liber, fără nicio teamă
aveam mereu măsura noastră de siguranţă
un cuţit de bucătărie negru imens pe noptieră

te-am iubit când am mâncat mere la 5 dimineaţa pe balcon
erau nişte mere mari verzi
aveam impresia că muşc din inima ta

tuşele tale se îngroşau pielea devenea mai fină
sânii mai tari erai la fel de înaltă ca mine
nici nu ţi-ai dat seama că în fiecare noapte când te ţineam în braţe
de fapt cădeam la picioarele tale şi plângeam ca un copil mic
bucuros că şi-a găsit mama
erai acolo lângă mine

iar eu îţi scriam pe spate poeme cu degetul
şi tu recunoşteai prin somn fiecare literă
nu ţi-am spus niciodată că eu te iubesc cel mai mult când dormi
şi te mângâi pe păr

în primele nopţi nu am făcut dragoste
nici sex
erau sedinţe de exorcizare
aveam amândoi mâinile picioarele
pielea plină de răni de cicatrici
dragostea îşi supura
timpul în care am fost departe
se decanta pe cearceaf, pe prosoape, ieşea prin piele
iar noi ne schimbam proprietăţile fiziologice, metabolsismul pur şi simplu
năpârleam ca nişte reptile care sunt expuse la o iubire incandescentă

dragostea nu are coordonate când sunt cu tine
în câteva zile ai plecat
au urmat certurile
ameninţările
valizele pline cu rochii pe care ţi le voi lăsa în faţa uşii
şi toate alte chestii ingrate
dar în tot timpul am simţit că doar ne jucăm
ne iubim la fel de mult când ne înjurăm sau ne dorim moartea printre străini
pentru că dragostea noastră nu are niciodată coordonate precise
este exact ca în sfânta scriptură
ridică o piatră şi mă vei găsi

Dacă nu ai fi


Nu mi-e frică pe lumea asta decât de sângele meu care ar putea rămâne la geam în așteptarea ta ca un copil speriat dintr-un basm de frații Grimm. Deși sunt multe alte lucruri mai groaznice decât să mor, nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă tu n-ai exista. Probabil că prețul alimentelor va crește la fel, copiii vor merge la școală tot la ora 8 dimineața. Câteva războaie vor începe exact după ce vei dispărea, dar totuși lumea nu va mai fi la fel. Copacii nu vor avea aceleași frunze verzi, luna va fi un pic mai mică, lumina solară nu ar ajunge în toate cotloanele camerei mele ca atunci când eram împreună. Mie mi-ar fi foame nonstop. Aș scrie numai poeme cu indivizi revoltați care urinează de la balcon în capul trecătorilor și nuvele în care ucigașii scapă mereu. Nu mi-ar mai fi teamă de nimic, ca un veteran din al II-lea război mondial care a dormit în tranșeele pline de cadavrele camarazilor și cărora le-a fumat chiștoacele găsite prin buzunare. Aș umple cutia bisericii cu hârtii de protest împotriva îngerilor care nu și-au făcut datoria și mi-aș cumpără un mp3 pe care aș stoca doar o singură melodie. E melodia aceea pe care făceam dragoste zi și noapte de credeau vecinii că la noi în garsonieră este o echipă de muncitori care demolează pereții fără pauză. Aș merge în fiecare zi în gară să aștept fiecare tren din direcția ta. Nu aș fi niciodată dezamăgit că nu ai coborât din vagoan ci aș fi trist când ar veni șeful de stație m-ar lua de mână și mi-ar spune răspicat la ureche: ”Ești cretin, doar știi că e moartă. De ce tot vii aici să aștepți toate trenurile?” L-aș putea plesni peste șapca aia albastră de ceferist. Dar îmi dau seama că el nu știe ce înseamnă dragostea adevarată. Așa că plec acasă cu gândul că te voi găsi în bucătărie făcând ciorbă de pește.

Poezia mişcării în doi


ea
intră
păşeşte încet, podeaua scârțâie
o aud din bucătărie
rochia cade
fumul se oprește
încă fumez
ştiu că a intrat
o simt de la 10 000 km
ca un rechin sângele în apă
înca nu mă duc la ea
desculță pe podea
tace
doar inimile emit ultrasunete
undeva o maşină a poliției trece
o bătaie în uşă, tusea vecinului de dincolo
pereții umezi de așteptare
un ness, un mars
părul lung și negru afrodisiacul perfect
ochii se lipesc de spatele ei
secundele se adună într-un pahar de apă
şi stau acolo înţepenite
o ating pe umeri
încet cu un deget
ea zâmbeşte
rochia este tot acolo
mărgelele se lovesc de sânii goi
se întoarce
îmi caută ochii mâinile limba inima
totul este real
semiîntunericul florile din vază petalele de trandafiri de pe cearceaful alb
crema de corp de pe noptieră cuțitul lung și negru din sertar
îi mângâi obrajii
îi miros inima
sângele se decolorează brusc ca în preajma morții

Când mă despart de iubita mea o iau razna


Scriu președinților, miniștrilor, devin brusc patriot
Dau citate din Tudor Vladimirescu
Agăț femei în bikini pe facebook
Las comentarii tuturor proastelor
Doar, doar, mă vede ea și se enervează
Și mă sună, să-mi spună ceva de genul
Cretinule, iar agăți femei, iar scrii incoret în limba română
Uneori scriu agramat din același motiv
Să-i dau un motiv să mă apeleze
Când mă despart de iubita mea o iau razna
Îmi pun poze pe site-uri să creadă că nu mai am nevoie de ea
Vorbesc cu toate toantele, le fac bloguri, poeme
Stau online nonstop, doar, doar mă apelează ea
Sunt un cretin debil, așa cum spuneam într-un text
Ea nu mă va mai apela niciodată pentru că atunci când nu sunt cu ea
Efectiv o iau razna, devin brusc militant al păcii
Și al bunăstării poporului român, cred că e cu altul în brațe acum
Și eu mă smiorcăi dând add la toate toantele

câteva litere despre o zi oarecare


Se pocnesc secundele între ele
Întră adânc una în cealaltă
Cu zgomotul şinelor dezosate.

La cealaltă marginea a patului stai
Printre dungile cearceafului
Se zbat 30 de bărci cu pescari mahmuri
Şi un stol de păsări fără nume
E aceeaşi muzică de acum un an
Când priveam pe fereastră
Degeaba
Ca în documentarele despre dragoste
Învingând tulburator
Un luptător de sumo cu o simplă bătaie din pleoape.

Fără formă iniţială


stau în genunchi
toate secundele cu mâini abile de crupieri
îmi înfig ace în degete

sângele se retrage înspăimântat spre zona verde
acolo unde toate metaforele s-au ascuns
să-şi facă siesta dupa un dejun copios
printre poze cu femei care se prabuşesc
în mine ca un bungee jumping

mă ridic totuşi
o femeie s-a legat cu elastic de inima mea
pulseaza în mine
sus
jos
bază
pisc

sunt ca un edificiu recent construit
în care muncitorii au uitat
saci de ciment, ciocane, cuie

deşi pare imposibil
în mine e destul loc pentru a-ţi pune un hamac
îmi modific forma şi dimensiunea
sub acţiunea acestei forţe exterioare
mă curbez uşor până devin tu

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Dragobete 2008


templul nostru – e o celulă fără gratii

alături de mine pășește celălalt prizonier
are chipul tău părul tău genunchii tăi

se ghemuiește în mine
ca într-o cazemată
alteori se ascunde în ventriculul meu drept
de acolo șoptește
trezește-mă la sfârșitul zilelor

în fiecare dimineață privirile
ni se întâlnesc în aceeași cameră obscură
unde soarele pătrunde doar pentru a lumina
fierul cătușelor dintre noi

Magnetic Love


de multe ori îţi povestesc că sunt un resort
pe care îşi fac cuib în fiecare dimineaţă păsările
depun ouă din care vor ieşi pui gălăgioşi
nu mă vor lăsa să dorm în nicio noapte

alteori sunt prins în timp ce umblu pe furiş prin tine
şi dus în grabă pe băncile tribunalului
în sala aceea imensă cu pereţii înalţi
acoperiţi de portretele tale

iar judecătorul bate cu ciocănelul în inima mea
inculpat, eşti condamnat la iubire veşnică
pentru această femeie

iar tu-mi zâmbeşti şi-mi întinzi braţele
lipindu-mă de zid
ca un graffiti într-o temniţă

Nu-mi mai amintesc de tine


A urmat o perioadă de liniște
Anotimpul în care locuiam căpătase numele tău
Deschideam ferestrele, toate ușile
Așteptam un semn de la tine rezemat de tocul ușii
Nu puteam să închid ochii, nici să-i deschid
Închiriasem o patrulă de grăniceri să inspecteze
Urmele pașilor tăi din bucătărie la baie
Din pat la supermarket
Au dispărut și ei după două zile de cercetări.
Secundele se murdăreau, se răvășeau unele pe altele
Își pierdeau ordinea firească
Și eu pe bordură fumând rezemat de ușa prin care
Treceau toate anotimpurile
Dar tu nu mai erai
Murisei într-unul din visele mele

Poemul de seară


E un fel de scut pe care îl găsești pe pat
Alături de lenjeria intimă, fluturii din cadă
Și câteva hârtii A4 pe care ai încercat să-ti prinzi inima între acol(o)ade
Nu e un o chestie așa extraordinară să scrii poeme

Sunt lucruri care unora li se întamplă zilnic
Așa cum muncitorii sudează cabinele unor yachturi de milioane de euro
Se plimba toată ziua pe ele, se lungesc murdari pe punte la soare
Un fel de a-și trai visul, de a se întâlni cu Dumnzeu pe stradă
Salutându-se cordial

Apoi se întorc în garsonierele lor mici
Și mor acolo fericiți ca iubitele
Să asculte extaziate cum au dat ei mâna cu Dumnezeu
Și au scris poeme de dragoste de sute de milioane de euro
De asta trebuie să mă repet că acest text
Trebuie să îți vină perfect ca un scut de vreme rea
Și pentru zile în care te cerți cu iubitul tău

Poem C3-00


Prima noapte o să fie cea mai scurtă
O să facem schimburile promise
Eu o să-mi iau atriile înapoi
Tu vei dormi în noua ta piele
Părul îti va crește cu 2 cm
Va fi un adevărat spectacol
Mediul propice în care atomii iubirii
Se pot mări, încât să îi cuprindem cu degetele
Să le dă nume și culori
Vom face dragoste și mă voi dizolva deasupra ta
În piela ta, în părul tau, între coapsele tale, pe buzele tale
După câteva minute de nebunie extaziată și amețeală
Îmi vor crește la loc picioare, mâini, neuroni
Tu vei ieși din mine, mai frumoasă, mai inocentă, mai iubită

povestea unei femei şi a iubitului ei


în general orice femeie are o poveste tristă

se spune că femeile au aripile mai lungi decât ale iubiţilor

mătură mult mai uşor mizeriile de pe caldarâmul cotidianului

în schimb iubitul ei e mai înalt
are un fel de cască de protecţie omiprezentă, purtată sub brat
câteva ţigări în pachet
mai multe apeluri nepreluate

când se întâlnesc îşi lasă casca pe fotoliu
ea se aşază goală peste el ca într-un coşciug
acoperindu-i faţa cu aripile ei lungi, foarte lungi
ca un voal alb
stau aşa preţ de câteva minute
timp în care fluidele iubirii trec prin epidermă

apoi se despart
femeia devine tot mai tristă
iubitul ei şi mai înalt
atât de înalt încât i se potrivesc perfect
aripile ei lungi
luate cu împrumut până la următoarea întâlnire

el ia restul de la pâine
îl dă copilului cu mâna întinsă
începe să ningă

Radiografia unui poem


dacă îl jupoi de cuvinte
de metafore şi de ritm
rămâne doar siluetă unei iubiri
acolo dedesubt
este doar cel care scrie
şi atunci e singur
pentru că la autopsia poemului
el e singurul care poate înţelege poezia
adică iubirea
acolo unde se îneacă toate şi de unde se nasc toate poemele de iubire
nu ştiu de ce văd eu în toate poemele
iubire
şi toate radiografiile poemele
sunt de fapt cardiogramele iubitei

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

Iubirea are formă ovală


Motto :
”Cerul se apropie de pământ ca un copil în preajma unor ecleruri”

Între nebunie și iubire e o fâșie deșertică

Pe care umblu în picioarele goale

Mă ustură, mă doare, sângerez

îmi vin în minte scenele din război în care soldații se gândesc în tranșee la iubite

da, alberto

ești îndrăgostit, femeia asta te scoate din trupul tău uscățiv, alberto, te așează pe un platou de argint pentru a te devora fără sare, fără mirodenii

predă-te, alberto, de aici nu scapă nimeni

iubirea asta te transformă

nu îți cresc aripi, nu îți crește o altă inimă

primește solzi, primești încă două picioare și încă 10 degete pentru a te putea strecura

totuși, alberto

femeia asta e dragostea ta, e fundația în care ai vrut să crești toată viața

e toată nebunia de care ai fugit toată viața

dar îți place, alberto, recunoaște că îți place

te așezi mereu lângă ea să o săruți pe sâni

să-i miroși părul, să-i asculți inima

și știi de ce ai să stai mereu lângă ea, alberto

pentru că aici e țara ta, aici sunt recoltele tale, amintirile copilăriei, aici crește grâu, aici se coace pâinea, aici sunt toate notele tale de 1o, toate extemporalele, toate cărțile de istorie și tot ce ai tu mai de preț pe planeta asta asta

Poezia mişcării în doi


ea
intră
păşeşte încet, podeaua scârțâie
o aud din bucătărie
rochia cade
fumul se oprește
încă fumez
ştiu că a intrat
o simt de la 10 000 km
ca un rechin sângele în apă
înca nu mă duc la ea
desculță pe podea
tace
doar inimile emit ultrasunete
undeva o maşină a poliției trece
o bătaie în uşă, tusea vecinului de dincolo
pereții umezi de așteptare
un ness, un mars
părul lung și negru afrodisiacul perfect
ochii se lipesc de spatele ei
secundele se adună într-un pahar de apă
şi stau acolo înţepenite
o ating pe umeri
încet cu un deget
ea zâmbeşte
rochia este tot acolo
mărgelele se lovesc de sânii goi
se întoarce
îmi caută ochii mâinile limba inima
totul este real
semiîntunericul florile din vază petalele de trandafiri de pe cearceaful alb
crema de corp de pe noptieră cuțitul lung și negru din sertar
îi mângâi obrajii
îi miros inima
sângele se decolorează brusc ca în preajma morții

allah nu crede în dragoste


când am intrat amândoi în barul acela de lângă pod primul lucru care l-am remarcat fost modul circumspect în care ne priveau pentru o clipă m-am enervat groaznic ce vă uitaţi bă aşa cârnaţilor nu aţi mai văzut femei frumoase dar nu se uitau la tine ca la o femeie frumoasă nicidecum se uitau ca la un personaj malefic cineva care îţi scoate inima din piept muşcă din ea în faţa ta întrebându-te mai ai bunătăţi ca asta tu ai înţeles că se tem de tine dar nu ai spus nimic ai zâmbit compătimitor şi m-ai întrebat din priviri unde ne aşezăm era o măsuţă chic departe de oameni am stat cam o oră tu zâmbeai întruna şi îmi explicai nu ştiu ce prostii eu nu eram atent la poveste mă uitam doar la ochii tăi la buzele tale la şuviţele de păr care se iveau de sub batic sorbeai încet din cafeaua cu lapte eu dădeam fumul într-o parte urai ţigările şi fumul de ţigară mi-ai spus dacă o să fim prieteni trebuie să renunţi la ţigări am zâmbit larg s-o crezi tu nu o să renunţ te-ai încruntat brusc tristă şi ai avut o replică care m-a făcut să sting ţigarea pe jumătate poţi trăi fără ţigări alberto dar nu poţi trăi fără dragoste culmea e că te-am crezut m-am dus să plătesc barmanul m-a privit complice ceva de genul ce bucaţică şmechere i-aş trage şi io o dată m-am făcut că nu înţeleg stupizeniile lui eu nu aveam de gând să ţi-o trag pe stradă mergeam la distanţă unul de celalalt nu ca doi îndrăgostiţi cum vezi prin filme eu mă uitam la saboţii tăi îţi legănai poşeta ca o şcolăriţă şi îmi zâmbeai tot timpul iar nu înţelegeam ce spui dar nu mai conta chiar nu mă interesa ce spui eram fericit foarte fericit ştiu că te-am întrebat dacă mergem la film te-ai oprit foarte serioasă ai dus un deget la buze semn că doreai şi apoi am ajuns pe strada ta nu aveam dreptul să te sărut să te ating să te miros doar să mă gândesc la tine 24 din 24 ca un fraier n-am apropiat de blocul tău 4 etaje stateai la ultimul şi am vrut să plec direct frustrat ştiam că nu ai să mă săruţi niciodată pentru că allah vede tot orice sărut orice atingere orice dar te-ai repezit la gâtul meu brusc ca un extraterestru care nu ştie că e vorba de buzele mele şi ale tale m-ai atins cu buzele cu limba cu părul apoi ai fugit speriată de impietatea comisă nu te-am mai văzut luni de zile mă gândeam că ne-a văzut cineva de la balcon atunci când ai uitat de allah şi ai crezut doar în dragoste

Poem sine die


două poeme făcute de amândoi

când se crapă de ziuă
este momentul cel mai prielnic
să mă aşez peste tine
cu un cuţit mai mult imaginar
decât cu mâner negru
te tai de la stren în jos
în căutarea anotimpului propice
este vară
şi-mi spun
no chance
nu mai scapă
am să disec tot, am să văd tot
ce mi-ai ascuns până acum
trasez cu un ruj liniile de demarcaţie
dintre viaţă şi moarte
abracadabra
în pieptul tău văd un pepene roşu, zemos, gustos
mă aşez în genunchi şi încep să mănânc
nu mai văd intestine, nici smoala de pe vene
what’s new pussycat, ooooooooooo
ce mai e nou prin tine, să pun la păstrat şi
pentru anul viitor
o inimă ruginită, aruncată-ntr-un colţ
o iau, o ştreg, mi-o lipesc pe sân ca pe un timbru

intrasem acolo unde pe pereţi erau desenate intestine
abracadabra
cineva îmi umpluse arterele cu smoala
eu vroiam să ies
să te caut
no chance, îmi striga cineva cococaţ pe o vară de mărime medie
vroiam să-ţi aduc un pepene roşu
mmmm
ştiam că-ţi place
dar pereţii ăia se răsteau la mine
what`s new pussycat
iubito
iubito, deschide ochii şi spune-mi
ce culoare are rujul tău
dar era prea târziu
no chance
inima mi se lipise de stern ca un timbru
no chance
am să stau singur până când te vei întoarce în mine
în intestinele mele
pe care cineva a scris cu ruj
veţi mânca un pepene roşu
şi vă veţi iubi mult într-o vară de mărime medie

poemul taxă


într-o zi am să povestesc tuturor despre viața mea dublă
am să destup o sticlă din vinul adus din Spania
ușa am să o las larg deschisă
voi scoate paharele de la mama, paharele acelea pe care le păstrez pentru ocazii speciale
voi pune masa din bucătărie în mijlocul sufrageriei
și am să las pe oricine va dori să îmi asculte povestea vieții
voi așeza toate pozele cu tine peste tot prin casă
la baie, la bucătărie, la intrarea în apartament
voi scoate cadourile de la tine
voi suna toți prietenii care au plecat de mult dintre noi
pe tata, pe bunicu’, am să le scriu copiilor din Africa despre tine
pentru că toți trebuie să te cunoască
vii, morți, săraci, bogați
absolut toți trebuie să-mi cunoască povestea vieții
și ca totul să fie perfect am să țin un discurs
în mijlocul sufrageriei
un fel de
hai să vă spun și vouă de ce nu ies din casă cu zilele și scriu poezii pe toate site-urile literare
e o poveste lungă
să bem un pahar de vin pentru ea
este aici cu mine
în mijlocul inimii, mă privește și mă mângâie tandru pe spate încurajându-mă
spune-le tot albert
spune-le cât de mult mă iubești

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

poempromisiune


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

poem simplu


trecuse ziua aceea destul de clar
oprisem în câteva gări care semănau cu mine
erau înalte, goale de oameni şi cuvinte aproape şterse pe ziduri
când a venit noaptea dorul de tine
mi-a pus mâna pe piept ca un părinte îngrijorat
atunci te-am simţit lângă mine
am ştiut că lipsa ta mă transformă într-un lucrător în slujba iubirii
nu trebuie să mă opresc niciodată din datoria asta
nu dorm, nu mănânc, fumez mult şi nu am weekenduri niciodată
căci tu eşti o femeie care începe din dreptul inimii mele
ocoleşte planeta de două ori şi se opreşte tot în dreptul inimii
te voi găsi oriunde m-aş naşte

trăim în republica iubirii


aici găsim mereu timp să ne atingem mâinile
se ne sărutăm pe bănci, să facem împreună duş
tu eşti eroina mea, eu sunt eroul tău
şii trăim în republica iubirii
aici nu votăm niciodată, avem un parlament mare cât un volum de poezie
avem şi legi foarte complexe şi complete
cum ar fi
eu te iubesc, tu mă iubeşti, noi ne iubim

dragostea se aplică în mod concret, zilnic
ca un plasture peste inimă

datoria mea e să te mângâi pe frunte până adormi
tu trebuie să-mi faci săptămânal ciorbă de perişoare
iar dacă nu respectăm aceste legi
primim pedepse severe, drastice
care nu pot fi înţelese de ceilalţi şi nu le pot expune aici
pentru că ar putea crede că suntem sado-masochişti

în general iubirea noastră e un micromecanism pe care îl purtăm în piept
l-am primit fiecare atunci când ne-am cunoscut

ţine loc de inimă, de plămâni, de palme
şi ştii ce e frumos
odată ce am intrat în republica asta
şi tu şi eu nu vom putea ieşi nicodată teferi
pentru că paşapoartele noastre au valabilitate doar în interiorul celuilalt
nu potem evada decât în celalalt

dar până acum niciunl dintre noi nu a renunţat la cetăţenia iubirii

de ce avem nevoie pentru a scrie un poem de dragoste


în primul rând, primordial, esenţial
am nevoie de tine
zâmbind
în bucătărie, pe faleză, căutând conuri sau melci
în rochia neagră sau purtând doar cămaşa mea albastră
apoi am nevoie de o inimă plană ca o foaie de sugativă
pe care se vor aduna toate victoriile noastre
se vor sedimenta aici, vor lăsa cicatrici
ca pe blana unui leopard, nişte semne distinctive care vor face inima mea unică
apoi iar am nevoie de tine
undeva departe tristă la fel de frumoasă ca atunci când te-am sărutat în sala de aşteptare
ne mai trebuie încă un ingredient
aproape imposibil de găsit
urmele hematiilor tale pe buzele mele

(pentru că eu cred că un poem de dragoste e mereu un poem carnivor)

în general când iubeşti cu adevărat nimic nu îţi rămâne ascuns
îngerii, fluturii, Dumnezeu, zilele, nopţile, sânii, celulele albe&roşii, vaginul etc
tot, absolut tot
stau în jurul meu precum alimentele vitale pe masă
tu doar întânzi mâna şi te înfrupţi
iar la final
avem nevoie şi de o moarte mică, în miniatură
ea reprezintă toate clipele când sunt departe de tine
şi îmi lipseşti

scrisoare de dragoste


am terminat de fumat şi mă gândeam la zâmbetul tău şi m-am întrebat unde se duce toată dragostea mea când n-o să mai fim împreună toate tranşeele pe care le-am săpat ce se va întâmpla cu ele oasele mele vor mai aşeza ca o brumă peste oasele tale nu cred nu cred ştii ce cred eu că se va întâmpla cu toată dragostea mea va fi ca o pânză plină de semne ciudate iar alături va sta un dicţionar minuscul al iubirii noastre fiecare cuvânt fiecare întâmplare are o explicaţie cât se poate de specială şi de aceea va fi nevoie de acel dicţionar minuscul pentru a înţelege dragostea expusă toată dragostea din pânza aceea mă rog e o scrisoare de dragoste destul de fatalistă adică vorbeşte de un final în loc să descrie o bucurie a iubirii dar zilele astea am fost destul de trist şi m-am gândit doar la iubire ca la un final ca la un film în care aştepţi mereu să se termine prost în care îţi va rămâne de plătit multe datorii în care mor singur în tranşee şi nu ştiu dacă tu mai eşti alături de mine sau nu mă rog la finalul scrisorii trebuie să-ţi spun că deşi astăzi a fost o zi mohorâtă de martie eu am remarcat multă lumină pe stradă şi oamenii mi s-au părut mai veseli şi ştiu şi de ce pentru că mi-am dat seama că dragostea nu moare niciodată pentru că dragostea e un fel de animal care trăieşte în mine ascuns îmi mănâncă oasele îmi bea sângele îmi muşcă inima şi intestinele şi totuşi am grijă de animalul ăsta îl las să-mi facă rău şi ştii de ce pentru că te iubesc

(cum şi când) să facem dragoste


mai întâi de toate trebuie să ne pliem aripile pe scaun
dimineaţa seara la prânz
când ne moare un prieten
când se naşte un viitor prieten
când suntem trişti când suntem singuri
când am câştigat când am pierdut
când suntem părăsiţi când ne găsim iubirea
când rămânem fără ţigări
după ce bem cafeaua
în timp ce dansăm în timp ce visăm
după duş în duş pe faleză în lift
la morgă la bucătărie
fără măşti fără mâini
trebuie să uităm câţi ani avem
unde ne-am născut cum ne cheamă
cine sunt părinţii noştri
dragostea te poate vindeca de orice sărăcie
de mormintele dosnice de anonimat

când faci dragoste nu există clişee
nici râuri nici posturi de televiziune cutreme inundaţii
ferestre geamuri uşi poteci poezii de dragoste sinucigaşi
existăm doar noi doi
şi facem doar dragoste

nimic altceva

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

Acesta este un foarte frumos poem de dragoste


Poate mai frumos decât cel care ţi le-am scris atunci
Pe sâni, pe abdomen, pe degetele mâinilor
Mai ţii minte, iubito?
Erai toată un poem de dragoste în continuă mişcare
Când făceai cafeaua în bucătăria aia mică
Destul de chic, de altfel, trebuie să recunoaştem
Iar eu citeam versurile de pe sâni
Mi-am dat seama că trebuia să continui poemul
Să îi dau o altă formă
Ca o inimă ce a născut de curând altă inimă
Ştii la ce mă gândeam, iubito?
Că în poemul ăsta să îţi spun cât de frumos te aşezi tu lângă mine
Ca lângă o şină de cale ferată
Aşteptând ploaia, ninsoarea, aşteptând moartea, învierea, apocalipsa,
Aşteptând viaţa
Aşteptând să mă trezesc din somn
Şi să-mi spui
„Bună dimineaţa, te iubesc!”
Iar am să mă trezesc cu ochii aproape închişi, am să te sărut
Şi am să te întreb
„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”
Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

Iar eu am să uit instant de toate poemele de dragoste şi de cafea pentru că dimineaţa cel mai mult, extraordinar de mult, îmi place să facem dragoste.

orice întâlnire cu tine


îmi mărește dependența
mi se face foame brusc, mă uit din 5 în 5 minute la ceas
fac tot posibilul ca mâinile noastre să se atingă
te privesc din toate unghiurile să îmi pot face o schemă mentală
a tuturor gesturilor și ticurilor
am unele obsesii numai în prejma ta
mi se denaturează personalitatea
nu îmi cresc aripi, nu mă îngraș subit
ci pur și simplu nu mai focalizez realitatea

nu știu unde se termină iubirea

poate că într-un cimitir, poate că în dreptul scării de bloc

celulele noastre se recunosc între ele independent,
au un dans al lor propriu, o subtilitate care se poate explica doar
prin formule matematice complicate de care oricum nimănui nu-i pasă
exact ca atunci când ai dansat și nu te mai recunoșteam

pur și simplu trupul tău mă păcălea
lua altă formă, modela o altă femeie
total necunoscută mie
am avut un șoc câteva minute, nu înțelegeam de ce nu mai emit același cod al iubirii
nu mai receptam corect, trecuse pe o frecvență mai înaltă
am multe de învâțat în dragoste
nu e nicidecum ca la război
e o lecție zilnică în care înveți că iubita ta are multe forme

multe formule magice pe care
trebuie să înveți să le rostești cu accentul potrivit

poezia mişcării în doi


ea
intră
păşeşte încet, podeaua scârțâie
o aud din bucătărie
rochia cade
fumul se oprește
încă fumez
ştiu că a intrat
o simt de la 10 000 km
ca un rechin sângele în apă
înca nu mă duc la ea
desculță pe podea
tace
doar inimile emit ultrasunete
undeva o maşină a poliției trece
o bătaie în uşă, tusea vecinului de dincolo
pereții umezi de așteptare
un ness, un mars
părul lung și negru afrodisiacul perfect
ochii se lipesc de spatele ei
secundele se adună într-un pahar de apă
şi stau acolo înţepenite
o ating pe umeri
încet cu un deget
ea zâmbeşte
rochia este tot acolo
mărgelele se lovesc de sânii goi
se întoarce
îmi caută ochii mâinile limba inima
totul este real
semiîntunericul florile din vază petalele de trandafiri de pe cearceaful alb
crema de corp de pe noptieră cuțitul lung și negru din sertar
îi mângâi obrajii
îi miros inima
sângele se decolorează brusc ca în preajma morții

Fragmente din scrisoarea poetului Alberto M. Popesco către viitoarea lui iubită


tac ca și când aș vrea să-ți spun ceva
am o mână care funcționează ca o inimă
și atât,
căci inima mea e un deget lipsă, cel care trebuie să apese pe butonul de la soneria ușii tale
tu chiar vrei să-mi întorc pielea invers să pot dormi pe ea
chiar în fața blocului tău?
nu, nu cred că vei înțelege
tu habar nu ai ce înseamnă
donde vas, los jueves???
îți voi cere piela ta să mă întind puțin
dar nu am timp să-ți explic de ce dorm mai bine peste celulele tale subcutanate
sau de ce toate vor merge bine la un moment dat
acum mă gândesc la un dans în care brațele noastre se lovesc de pereți
se lovesc între ele, se mângâie unele pe alte
le

deci
îți explic pe puncte
unu: nu ai nevoie de versuri sau de flori ca să știi unde mă găsești în fiecare dimineață
doi: prezervativul ca și minciunile se lasă pe noptieră cu rol de ornament, în loc de mileuri și bibelouri
trei: aunque tú me pierdas, yo siempre me encuentro contigo*
asta e regula de bază, ți-o traduc mot a mot
chiar dacă tu mă pierzi, eu mereu te găsesc
patru: să nu crezi în niciun dumnezeu, în îngeri, în moarte
să crezi doar în Mine
cinci: să poți să alergi, să poți să râzi, să știi să mergi nepăsătoare printre oameni
șase: nu existăm decât noi, restul oamenilor sunt niște modele de carton coborâte din manualul de anatomie dotate cu mecanisme rudimentare care-i ajută la mers, la mâncat, la serviciu
șapte: șșșș
opt: să aștepți cuminte ca toate poemele mele să îți iasă din piele ca niște aripi
nouă: să nu plângi niciodată
zece: hai să ne sărutăm, destul cu vorbăria

*- Pastora, Desolado

m


De multe ori îmi interzic să merg pe stradă
În căutarea ta
Aşa cum am învăţat din toate cărţile pe care le-am citit
Dacă vreau să te găsesc trebuie să mă transform într-un căutător de aur
Săpând adânc în mine
Până mi se tocesc unghiile şi părul îmi va cădea de la radiaţiile pe care le emiţi
Inima mea e asemenea unui aparat geiger
Te detecteză în orice colţ te-ai ascunde
Fac o rotaţie de 360 de grade
Inevitabil îmi aprind o ţigară
Cele patru puncte cardinale mi se înfig în palme ca nişte ţăruşi ruginiţi
Mă gândesc că o evanghelie e o carte care vorbeşte despre venirea iubirii
Îmi dau seama că aş putea scrie o altă evanghelie despre tine
Ştii ce e frumos
Că oamenii devin mai înalţi când le vorbesc despre tine
Îşi sug burţile, îşi aranjează părul involuntar şi zâmbesc larg
Probabil că mi se pare mie
Dar am impresia că se vede în ochii mei comoara
Iar ei devin servili
Ştiind că sunt atât de bogat iubindu-te
Neînţeles de bogat

Nu te îndrăgosti niciodată de un poet


Femeie,
Nu te îndrăgosti niciodată de un poet
Vei rămâne fără nopţi
Fără andrele, fără placentă, fără mască de oxigen
Vei învăţa să bei sânge proaspăt dimineaţa din pahare subţiri de plastic
Să te dezbraci în mijlocul inimii lui
Şi cum să te laşi muşcată de fiecare sfârc repetând în neştire cele 10 porunci
O să adormi strânsă în braţele ca într-o cutie cu amfetamine
Îţi vor muri părinţii, fraţii, surorile, prietenii, dumnezeii
Vei rătăci singură prin scări de bloc, printre strofe sterpe
Cerşind, plângând, blestemând, fumând, implorând
O clipă de moarte, o clipă de neiubire

Vei presimţi orice cutremur
Orice furtună, orice bătaie din aripi
Vei găsi sticle cu scrisori de dragoste
Aduse de reflux în faţa uşii tale de bloc

Te vei bucura ca un copil când postaşul
Îţi vă lasa un e-mail de la el, printre facturi şi spamuri

Vei fii blestemată ca o ibovnică ce a născut un vers monstruos
Un viitor genocid şi un volum în care nimeni nu ştie cum
Se moare din dragoste

Toxic love


În arterele mele a naufragiat o femeie
Asemenea unei substanţe interzise
Pentru care toxicomanii îşi vând bibliile personale dealerului
La colţ de stradă.
Îmi privesc uimit pieptul în oglindă
Sub piele se mişcă nestingherită
Ca pe un bulevard aproape pustiu
Puţinii trecători ţin ochii închişi
Ca în preajma unui miracol
Îmi abandonez pe-o bancă resturile unui puls dement
Ca într-un templu părăsit
Şi pornesc în căutarea unui dumnezeu eficient
Ca prima ţigară a dimineţii

Biografie


Sunt un fel de reptilă
Care îşi încălzeşte sângele doar
Întinsă peste pozele pe care mi le-ai lăsat
Când ai plecat ultima oară
Eu sunt soldatul care aleargă spre linia inamică
Doar pentru că tunurile rostesc numele tău
Nu-mi permit riscul de a mă ascunde prin tranşee
Împart existenţa în perioade egale
Pentru a putea respira prin tine ca printr-un filtru
Aerul devine asemenea unui clopot uriaş
În care izbesc cu putere ori de câte ori pleci
Secundele se lovesc nepăsătoare de urmele paşilor tăi
Se curbează luând forma unei ploi de nisip
În care mă îngrop atunci când îţi simt lipsa
Ultimele tale cuvinte se fărămiţează în jurul meu
Mi se depun pe mâini, pe piept
Impregnându-mi pielea cu hieroglife
Pe care niciun Champollion nu le va traduce vreodată

Fiecare celulă din mine adoarme ţinându-te în braţe