Orgasm matinal pe webcam


muza este o gazelă rătăcită de turmă
alunecă în mâinile mele
fără altă ieşire
un atac matinal
într-o junglă perfidă
strategic încolţită-ntre coapse

ochiul meu devine un prădător atent la orice mişcare
zoom maxim
poemul se desface la bluză

sfârcurile se pietrifică-n două piramide
cu vârfurile într-o erecţie profundă
până la cer

geamurile se sparg
trecătorii se ascund

metamorfoza-n felină opreşte ceasul

ticăitul se mută în noi

îmi povesteşte de călătorii făcute pe spatele meu
cu picioarele desfăcute ce tocmai au dat în roua dimineţii

aşa cum stă-n faţa mea cu ochi de pisică
într-un întuneric obscen
îmi ia toate cuvintele
le pune pe sâni
face un văl sideral prin care
se văd catacombe fertile
m-aş îneca în ele
chiar dacă e o lipsă acută de oxigen
respir moartea în ea
simt venele cum se hrănesc
cu un parfum ancestral al iubirii
volatil doar în mine

îşi atinge cele două versuri tainice, umede
mă înfig între ele
căutând un drum al metaforei
sunt la gâtul unei prăzi inocente
sângele fierbinte îmi curge pe dinţi

cine e prada, cine e vânătorul?
nu se mai ştie
nu se mai ştie
nu se mai ştie

moartea geme în noi speriată

sunete, sunete

terminându-se într-o cascadă perversă
ecou care atinge lentila webcamului
eliberându-ne

Poem alb


Merg prin tine ca printr-o pădure iarna
Eşti alb, dar orice colţ este alunecos
Am multă răbdare să colind toate cotloanele
Inima este o busolă
Indică mereu locul Nordul cuvântului iubire
Este noapte şi totuşi te văd
Luminat de ceva ce aştept să se întâmple

Fizic şi metafizic: moartea morţii


Fizic şi metafizic: moartea morţii

Aş fi putut să aleg, dintre romanele atât de neobişnuite ale lui José Saramago, Pluta de piatră, Memorialul mănăstirii ori Evanghelia după Iisus Hristos (cred că mă voi ocupa şi de acestea, cândva) şi, totuşi, am ales acum şi aici să pledez pentru un alt roman: Intermitenţele morţii (în traducerea Georgianei Bărbulescu, apărut la Editura Polirom). Şi am ales acest roman întrucât Saramago scrie exact pe dos decât în textele analizate până acum de mine, scrie adică despre cum nu se mai moare, într-o ţară catolică, începând cu 1 ianuarie. Să fie vorba despre o „grevă a morţii”, se chestionează reporterii de televiziune şi clarvăzătorii? În frenezia ei populară umanitatea a ajuns, oare, la dezideratul nemuririi? Ce să fie la mijloc: hazard, alterare cosmică accidentală, coincidenţă? Autorităţile sunt neliniştite şi ţin discursuri: poate că voinţa divină este să nu se mai moară (dar cardinalul-şef protestează, afirmând că moartea este necesară, căci fără moarte nu există înviere, iar creştinismul tocmai pe acest lucru se bazează). Exaltată, populaţia proclamă viaţa ca doctrină şi ism; cei care suferă atroce sunt, însă, lucrătorii specializaţi în pompe funebre care, în cele din urmă, găsesc o soluţie grotesc-amuzantă: dacă nu mai mor oameni şi nu mai are cine să fie înmormântat, atunci măcar animalele domestice să profite de funeralii canonice, astfel încât comerţul mortuar să nu piară! Dar se revoltă şi lucrătorii din spitale: ce-i de făcut cu bolnavii aflaţi în comă şi care, totuşi, nu mai mor din pricina crizei cosmice? Soluţia este trimiterea lor acasă, din moment ce moartea nu mai funcţionează concret, altfel spitalele riscând să se aglomereze şi infecteze. Firmele de asigurări pe viaţă sunt şi ele în pragul falimentului, iar azilele de bătrâni sunt în dubiu! Totuşi, soluţii strategice mai există, pe ici, pe colo. O comisie mixtă din filozofi, teologi şi istorici ai religiilor se adună să dezbată care va fi viitorul fără moarte. Una din concluziile acestei comisii interdisciplinare este provocatoare: moartea nu a încetat neapărat să existe, ci doar să ucidă, moartea şi-a amânat şi suspendat menirea. Biserica intenţionează, însă, o campanie de rugăciuni, astfel încât moartea să fie reinstaurată de Dumnezeu.

Şi, totuşi, un bătrân simplu de la ţară, muribund şi sătul de viaţă, găseşte soluţia: dacă aflaţii pe moarte sunt transportaţi dincolo de graniţele ţinutului unde nu mai moare nimeni, există posibilitatea ca moartea să funcţioneze din nou normal. Ceea ce se şi întâmplă. Mai departe, romanul lui Saramago se preschimbă în descrierea bufă a unui exod aluvionar pe care Guvernul intenţionează să-l stopeze prin poliţii de graniţă. În paralel, însă, ia naştere o maphie (da, se scrie cu ph, nu cu f!) care urmăreşte, totuşi, să îngăduie muribunzilor să moară (dacă aceştia sunt în fază terminală) ori chiar să-i facă să moară. Ţările vecine ale spaţiului catolic unde nu se mai moare nu stau cu mâinile în sân: ele vor să se protejeze de invazia muribunzilor terminali care trec graniţa, drept care baricadează cu armata punctele de trecere. Populaţia ţării asediate are, însă, orgoliul că pe teritoriul ei nu se mai moare, bănuind o invidie metafizică din partea vecinilor strategici. Se improvizează, din nou, însă, măcar o soluţie efemeră de intrare în legalitate: muribunzii în stadiu terminal vor fi trecuţi graniţa, ca să moară, dar după deces vor fi readuşi în patrie pentru a fi înhumaţi oficial, creştineşte. În mod previzibil, lucrurile tot nu iau sfârşit, speculativ vorbind: un ucenic-filozof are revelaţia faptului că non-moartea funcţionează doar pentru oameni, în schimb în regnul animal şi vegetal extincţia continuă să se manifeste. Biserica emite şi ea o nouă teologie: aceea a morţii amânate.

Ceva-ceva tot trebuia să se petreacă la un moment dat în acţiunea deja trenantă a romanului: aşa încât, după o perioadă de opt luni de iniţiere în non-moarte, directorul televiziunii naţionale primeşte o scrisoare misterioasă tocmai de la entitatea numită moarte (cu minusculă), prin care este anunţat că aceasta îşi va reinstaura regatul firesc de lichidare, reîntorcând făpturile umane la destinul lor banal, acela de pieritoare. Expeditoarea scrisorii precizează că perioada de non-moarte a constituit nu doar o etapă de graţie, ci şi una de verificare a rezistenţei umane la experimente. Cum, însă, umanitatea s-a comportat lamentabil, morţii nu îi rămâne decât să revină la funcţionarea ei clasică. Fireşte, în urma anunţului de la televiziune, pompele funebre, tâmplarii şi groparii se pregătesc pentru cea mai de anvergură provocare funerară de pe teritoriul ţării. Moartea mai precizează că entitatea sa trebuie transcrisă cu minusculă, pentru a fi deosebită de cea cu majusculă (întrucât există o diferenţă absolută între moarte şi Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte!). Odată extincţia redeclanşată, se produce o hecatombă previzibilă, datorită răstimpului de amânare: bănuind că moartea poate fi un schelet, dar şi un trup femeiesc arătos de 36 de ani (de pildă), autorităţile încearcă să identifice o persoană înrudită cu faimoasa eminenţă, zadarnic, însă.

Partea ultimă a romanului trebuia, desigur, să surprindă: altfel ar fi dat greş autorul însuşi, tocmai din pricina fanteziei sale debordante şi luxuriante. Aşa că preastimatul cititor asistă cum însăşi moartea scrie epistole vestitoare ale decesului destinatarilor: dar este o moarte obosită, chiar sastisită. În plus, una din scrisorile vestitoare îi este returnată: cineva (un violoncelist) pur şi simplu nu vrea să moară şi atunci modesta moarte se înfurie în sfârşit, deşi este doar o funcţionăreasă, cu un raft de fişe umane la îndemână, omnipotentă şi omniprezentă precum dumnezeu (şi acesta este scris cu minusculă de către Saramago). Singurul tovarăş şi confident de voie, de nevoie, al morţii, este coasa (aceasta nu este de acord întotdeauna cu ceea ce face moartea, dar nu are încotro, rolul său fiind exclusiv de consilier şi raisonneur). Provocată, moartea îl vizitează pe violoncelist, pentru a vedea cine este cel care refuză să moară, fără să ştie că trebuie să moară: nu găseşte decât un bărbat matur şi un câine. În preajma lor, mica moarte îşi pierde impasibilitatea: de-abia acum află ce-nseamnă a fi om. Amuşinându-l pe nesupusul violoncelist, moartea va fi fascinată tocmai de banalitatea vieţii acestuia, decantată pas cu pas, şi, în chip nebănuit, agenta extincţiei se umanizează mai cu seamă prin intermediul muzicii simfonice. Într-o odaie tăinuită din spaţiul ei de funcţionăreasă, moartea mică se preschimbă într-o femeie de 36 de ani: scopul ei este să îl seducă pe violoncelistul rebel; şi nu doar că se întâmplă astfel, dar ea însăşi este sedusă, manifestând o pasiune rece şi înverşunată. Întrucât devine femeie şi întrucât, în sfârşit, cunoaşte dragostea, decesele vor fi din nou suspendate pentru nu se ştie câtă vreme. Acesta este finalul scintilant al lui José Saramago. Rotund, desăvârşit şi foarte omenesc, aş spune.

Există o reţetă Saramago, pentru cei care doresc să îl imite sau pur şi simplu să înveţe să scrie de la el: evitându-se cu şarm şi ironie logica întâmplărilor, irealitatea („congenitală”, cum o califică Saramago) primeşte concrescenţe în ralenti, ca o păpuşă rusească. Acum vreo treizeci de ani aproape identic s-a lansat şi reţeta Márquez, între prozatorul columbian şi cel portughez existând o îngemănare structurală de fantezie. Este dificil, de aceea, să găseşti o hermeneutică inovatoare în ceea ce-i priveşte, pentru că autorii înşişi îşi sunt auto-hermeneuţi în prozele lor explicative şi demonstrative la nivel de fantastic.

Ca de obicei, iată, însă, citatul meu preferat din carte: „Acum părea mai înaltă, cu ceva mai mult corp, o doamnă moarte aşa cum trebuie, capabilă să facă să-i tremure pământul sub picioare, cu linţoliul care se târăşte pe jos, ridicând fum la fiecare pas. Moartea e supărată. E vremea să scoatem limba la ea.” Dixit.
Ruxandra Cesereanu

adevăratul progres al ultimului iubit


Ea e un
spectacol, o sală de film întunecată în care bâjbâi după un
Scaun
de fiecare dată nimeresc lângă cuţitul
aruncat de cel mai iubit dintre spectatori
mort acum 3 zile în aşteptarea primei revoluţii în care mă voi aşeza strâmb în coşciug
primei boli de piele în urma căruia pe corpul meu apare
straniu numele
Ei
ca în filmul acela în care ea se aruncă asupra mea ca într-o redută nici
departe, nici aproape, undeva între inima mea şi a ei
încă încerc să-mi identific pulsul întrebând-o pe mama dacă
toţi oamenii se pot apropia atât de mult de mine
încât să mă audă strigând-o în pustiul
Patului meu
povestea despre ea continuă cu un
seppuku promis acum 3 săptămâni şi jumătatea
pe marginea prăpastiei deschisă în venele mele
Jur să o Iubesc până în ultima clipă
Dispus oricând să urc pe crucea pustie din dreapta
ultima care a mai rămas pe planeta asta
iar aici locuieşte doar ea
Iubita mea