Scrisoare notorie – cu Irina Ramona


De la un timp am început să-mi scriu singur epistole

Compun noaptea târziu, cobor scările și le pun în cutia poștală pe furiș

Le iau tocmai seara, când mă întorc de la serviciu

Vecinii se miră că primesc atât de multe scrisori

 

Ultimul poștaș a murit acum doi ani, era vecinul meu de palier

Nu avea familie, din când în când îmi bătea la ușă și mă întreba

Dacă am vreo scrisoare pentru cineva

Îi răspundeam stânjenit că nu am

Ochii i se umezeau brusc

Atunci îi dăruiam un plic gol, fără nicio adresă, pe care era doar numele iubitei

 

Acum îmi scriu și de două ori pe noapte

Unele scrisori sunt lungi, pagini întregi de lamentări, acuzații

Altele sunt subțiri, abia câteva rânduri

De curând mi-am scris o scrisoare în care mă anunțam că am murit

Am citit-o cu sufletul la gură, de două ori, de parcă nu eram convins de cele aflate

În ultimele zile mi-am scris numai lucruri deprimante, nici nu m-am semnat la final

Nici nu le-am mai deschis

Eram atât de nefericit

Le luam din poștă, le aruncam direct la coșul de gunoi

Apoi începeam iar să-mi scriu lucruri și mai triste, obscen de triste

Iar, și iar…

 

Sunt atât de multe lucruri tragice în cutia mea poștală

Câțiva sinucigași s-au aciuat pe casa scării numai ca să-mi deschidă pe furiș epistolele

Să se infuzeze cu suferință

Peste câteva zile voi coborî printre ei și le voi dărui

Toate scrisorile mele ca pe niște bomboane de Crăciun

 

Ieri aveam cutia plină de scrisori dezolante, nici nu le-am mai luat de acolo

Am fugit repede pe scări și am început maniac să scriu

Eram disperat

Scriu chiar acum, îmi povestesc mie însumi

Cum iubita mea a murit sau a plecat într-o țară străină, încă nu m-am decis

Cum am de ales între a mă sinucide sau a continua să scriu despre lucruri nefericite

Aceste rânduri  nu vor ajunge în cutia poștală

Nu vor ajunge nicăieri, le abandonez

Literele însingurate se vor apropia atât de mult unele în celalalte

Încât vor deveni o colivie locuită de o litanie

Video Poem – cu Irina Ramona


              Litanie

oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

 

Litanie – cu Irina Ramona


oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune