Nu ți-am spus niciodată
Dar atunci când te dezbrăcai
Puteam citi pe pielea ta versuri de dragoste
Apărute din senin, mereu altele
Cred că era posibil să fie un volum întreg
Scris cu cerneală simpatică
Pe care îl puteam citi doar eu
Și ceea ce era absolut încântător – versurile rămâneau acolo
Chiar și după ce faceai duș ștergându-te încet cu prosopul pe sânii plin de apă și versuri
Sau noaptea, pur și simplu luminau fosforescent camera
Și tot niciodată nu ți-am spus
Că ochii tăi erau un atlas în care nu se văd munți, fluvii, oceane sau orașe
Ci lucruri care n-au corp propriu
Iubire, durere, pasiune, tristețe, poezie
Un întreg atlas fascinant pe care îl răsfoiam cu încântarea unui copil care descoperă
Cât de mare este lumea
În speță universul meu, care se extinde până aproape de explozie când eram cu tine
Deși asta pare atât de dulceag, iubito
Dar nu, nu cred că iubirea este un lucru de care să ne dezicem ca Petru de trei ori
N-am cum să îți rostesc ”Te iubesc”
Și apoi să zic cu lehamite despre niște doi ”da, mă, se iubeau, mare scofală, parcă ar fi primii”
Pentru că dragostea e mai grea decât orice moleculă din tabelul periodic
De fapt este singura moleculă despre care pot afirma cu certitudine că o pot recunoaște, baby
Pentru că nu sunt în stare să îți spun privind la microscop
care moleculă este de heliu și care este de azot
Dar pot să știu că celulele mele erau îndrăgostite iremediabil și neștiințific de celulele tale
Fără să fie nevoie de vreo formulă chimică sau matematică care să le îndrume să facă asta
Din proprie voință, dintr-o necesitate titanică
S-au legat de cele ale tale fără ca știința și toate poeziile de dragoste să poată pună degetul acolo
Și să zică
”De-asta vedea doar Albert pe corpul iubitei versuri de dragoste scrise cu cerneală simpatică!
Pentru că e iubire”
Nu, nu este nimic din toate astea
Pentru că nu iubirea este un miracol
Miracolul meu erai tu, iubito
Zi de zi!
