Scrisoarea


”Draga mea Maria,
Oamenii se omoară între ei cu pumnii, cu picioarele, cu pietrele, cu bâtele, cu pumnalele, cu săbiile, cu gloanțele, cu rachetele, cu gaz sarin, cu portavioane, cu drone, cu absolut tot ce au la îndemână. Chiar și cu religiile, a mea e mai bună decât a ta, mori, ticălosule, ia o bombă peste casa, peste școala ta, peste mama ta, peste tot ce iubești mai mult, ticălosule! Dar tu știi deja toate astea, Maria! Ce bine că nu ești aici să afli ce grozăvii au făcut oamenii în orașul ăsta?! Nu te-ai fi oprit din plâns, draga mea! Acum trei în urmă zile puștiul acela peltic de la etajul doi, da, îl știi, cel blonduț cu pistrui pe față, a ieșit să se joace în fața blocului în părculeț. Mă rog, ce mai rămăsese din el, o băncuță și un leagăn rupt. Ce bine că ai plecat, Maria, ce bine?! O bombă a picat din cer pe nevăzute, nici măcar nu a șuierat cum o făceau celelalte. Părinții l-au adunat într-o sacoșă de plastic: un picioruș, o mânuță, o altă mânuță la cincizeci de metri distanță. Nici Dumnezeu nu a putut privi, așa că a o ceață deasă a acoperit cerul și pământul, dar nu și strigătele mamei, profesoara aceea drăguță de istorie, o știi, vă salutați în fiecare dimineață când plecați amândouă la serviciu. Tătăl a luat o armă și a plecat să ucidă pe cineva, nici nu știa pe cine, dar trebuia să ucidă, moartea seamănă tot moarte. S-a întors după o zi cu hainele pline de sânge și de atunci nu a mai vorbit deloc, nici măcar la înmormântarea copilului nu a venit. Eu m-am dus, Maria, draga mea Maria, coșciugul era cam cât o cutie de carton de aceea în care îți ținei tu cărțile. Nimeni nu plângea, ba chiar cineva mușca dintr-un colț de pâine și părea atât de bucuros că are ce mânca. Dumnezeule, nu avem ce mânca și ne mai și omorâm între noi, Maria. A fost trist la înmormântare, foarte trist, mama s-a aruncat în groapă, da, Maria, s-a aruncat, eu cred că a leșinat de durere și a căzut, patru bărbați zdraveni au sărit să o scoată de acolo, de abia au reușit, cineva a stropit-o cu apă, apă murdară, până și apa e murdară în orașul nostru, Maria, câte s-au schimbat de când ai plecat, iubito; așadar au stropit-o cu apă, s-a ridicat în picioare și a vrut să se arunce iar în groapă după băiat, dar bărbații nu au lăsat-o. A rămas acolo, deși a început o ploaie rece. Am stat cu ea până la lăsarea întunericului, i-am vorbit despre Dumnezeu, despre îngeri, despre toate lucrurile minunate de care eram în stare, dar nu m-a ascultat deloc, știam asta, știam că nu mă ascultă, dar am continuat să vorbesc, din când în când îi dădeam să bea apă. Lua sticla cu ochii pe crucea puștiului și bea înghițituri mici și apoi îmi întindea sticla fără să scape din ochi crucea. Apoi, când bombele au început să cadă iar a sărit peste pământul proaspăt și a luat crucea în brațe. Degeaba, am încercat tot ce era posibil să o fac să-și revină, plângea cu sughițuri cu crucea în brațe. Am început și eu să plâng atât de tare de parcă îmi rupsese cineva mâinile și picioarele. N-am știut ce să mai fac așa că m-am întors acasă, mă gândeam să-l aduc pe soțul ei, poate el avea mai multă putere de convingere, putea să facă o pneumonie groaznică pe ploaia aia, Maria.
Și m-am întors acasă, Maria. Iubita mea, draga mea, cea mai iubită dintre toate, m-am întors acasă. Mai bine nu mă întorceam. Era noapte, ploua, din când în când o lumină venea dinspre oraș, semn că o bombă lovise o clădire și mai omorâse alți oameni care trebuiau să ajungă exact în locul de unde plecasem eu, din cimitir. Și când am intrat în oraș am avut senzația că am intrat într-un alt cimitir, doar că cadavrele nu mai erau în pământ, ci zăceau pe caldarâm. Am mers prin infern până acasă, știi bulevardul acela frumos pe care ne plăcea atât de mult să ne plimbăm de mână, acela cu clădirile acelea albe și copacii înalți crescuți în nenumăratele scuare. Totul era spulberat, copacii zăceau sfâșiați la pământ, florile rupte, pământul răvășit și amestecat cu pietrele cubice din asfalt. Apocalispa venise iar în orașul nostru drag, iubito. De data o rachetă lovise și prămăria. Asasinii atacaseră în mijlocul nopții, fix la ora trei, atunci când se deschid porțile iadului. Nu mai rămăsese piatră pe piatră din clădirea de trei etaje. Am trecut în grabă, vedeam flăcări înalte dinspre cartierul nostru. Cartierul morții cum l-au poreclit unii, aici au fost aruncate cele mai multe obuze, pentru că știi și tu, iubito, sunt cele mai înalte clădiri din oraș. Am început să alerg, peste tot flăcări și oameni morții, femeile strigau în noapte iar bărbații descărcau automatele spre cer spre un inamic omniprezent, era neputința lor în a se apăra în fața unui dușman mișel și fără scrupule. De ce, Maria, permite Dumnezeu atâta moarte, atâția oameni răi. Oamenii aceștia au și eu copii, au și ei soții, mame, surori, frați, prieteni. Oare ce le spun atunci când vorbesc cu ei la telefon? Am mai omorât astăzi cincisprezece copii nevinovați și patruzeci de soldați inamici? Oare cum își pot privi copiii în ochi și să-i care în spate vii, veseli și nevătămați spre locurile de joacă după ce au pus la pământ un oraș întreg și după ce au pus în pământ un oraș întreg? Nu suntem oameni cu toții, Maria, nu avem toți nevoie de speranță, pace și iubire? Nu pentru asta trăim, pentru iubire și pace? De ce atâta moarte? De ce atâta distrugere?
Dar mă opresc aici din scris, iubito? Știu că scrisoarea asta va ajunge cu greu la tine, sper să ajungă înaintea mea. Căci mi-e atât de greu fără tine, e atât de trist zi de zi fără tine și atâta pustiu, și atâta moarte în jur încât mă bucur că ai plecat înainte ca războiul să te ajungă și pe tine.
Te iubesc! Ne vom vdea curând. Sper cât mai curând, draga mea Maria. Al tău soț, Ioan!
PS Cât timp ți-am scris am ascultat Bruckner și am fumat pipă. Bruckner care îți plăcea ție atât de mult!”

Când cei doi soldați în uniforme jerpelite și murdare au intrat în apartamentul bătrânului profesor cu părul alb, acesta fuma pipă și asculta muzică simfonică, în buzunar părea că are un plic de culoare închisă. Impropriu zis au intrat, pur și simplu au împins ușa masivă de lemn care se mai ținea într-o singură balama. Suflul exploziei făcuse ravagii, geamurile erau spulberate, un geam nu mai avea draperii, celalalt doar o jumătate de draperia care fâlfâia în bătăia vântului. Pietrele smulse din zidurile groase era căzute peste tot, pe patul masiv alb, pe jos, pe micul dulap de lângă pat. O masă fără picioare zăcea ca un martor incomod al măcelului sprijinită de patul alb pe care stătea fostul profesor de facultate care asculta absolut absorbit viorile lui Bruckner. Soldații aceia murdari nici nu îndrăznit să salute. Cu un etaj mai jos găsiseră un bărbat cu hainele pline de sânge care se sinucisese împușcându-se în cap. Alături de armă zăcea o mașinuță de copii, cel mai probabil a unui băiețel, probabil fiul lui, au comentat între ei cei doi soldați. Dar nu era nici băiețelul și nici soția, asa că au inspectat apartamentul în căutare de mâncare: au găsit câțiva cartofi și câteva smochine pe care le-au împărțit frățește între ei. Au mulțimit în gura mare Cerului pentru aceste comori și au aruncat mai sus cu un etaj. Îi atrăsese muzica, nu ascultaseră niciodată până atunci o muzică atât de divină. Nu știau, bătrânul profesor însă știa: despre Bruckner se spune că construiește catedrale în Cer. Profesorul s-a întors spre ei și le-a zâmbit. Ei i-au întins o smochină, profesorul a luat-o și a băgat-o în buzunar. ”Pentru Maria”, a zis el.
-Cine e Maria? A întrebat soldatul mai în vârstă și care părea că îi este superior în grad celui mai tânăr. Tot el luase la împărțirea cartofilor din apartamentul de dedesubt cu un cartof mai mult, semn al autorității depline asupra celuilalt.
-Maria? Maria e mult prea iubita mea soție, s-a stins acum un an. Îi plăcea atât de mult Bruckner.
-Și dacă e moartă?… a încercat să întrebe cel mai tânăr. Voia să întrebe dacă e moartă, de ce mai luase smochina uscată? Oamenii morți nu mănâncă smochine uscate.
Dar un ghiont dat de soldatul mai în vârstă l-a oprit din aș duce întrebarea futilă până la capăt.
-Am înțeles, a spus repede soldatul superior. Cu ce vă putem ajuta, domnule profesor?
Citiseră pe ușa de la intrare numele și titulatura proprietarului-locatarului.
Bătrânul s-a gândit o clipă, apoi a dus mâna în buzunarul sacolui, buzunarul din drepata, din care a scos un plic de culoare gri.
-Dacă sunteți amabili, v-aș ruga extrem de îndatorat să faceți ca acest plic să ajungă la Maria, îi scriu în fiecare săptămână, domnilor. Cerul vă va răsplăti pentru fapta dumneavoastră. Aș vrea să vă plătesc, dar pensia mea nu a venit luna aceasta, poștașul a murit iar clădirea poștei a fost bombardată.
-Știm-știm! Au spus cei doi soldați în cor. De acolo venim.
Și bătrânul le-a intins scrisoarea. Soldatul cel tânăr a privit halucinat, dar cel mai în vârstă a întins mâna și a înhățat cu un gest rapid plicul pe care l-a vârât cu dexteritate la piept.
-Cum să nu?! Se poate să nu ne ajutăm între noi, domnule profesor?!
-Cu ce să vă servesc? am doar niște apă, atât, piața a fost distrusă săptămâna trecută, iar țărănul care venea și aproape că dădea pe degeaba oamenilor din cartier cartofi și ceapă nu a mai venit de atunci, probabil că l-a luat Moartea și pe el.
-Aveți apă, domnule profesor? A întrebat soldatul mai tânăr. Instantaneu soldatul mai în vârstă l-a privit nemilos. Așa că și-a retras întrebarea. Adică aveți destulă? Vreți să vă lăsam un bidonaș?
Apa în orașul devastat era un lux, bătrânul s-a gândit o clipă, acești tineri luptau, aveau nevoie de toate resursele necesare pentru a fi apți pentru un efort fizic prelungit. Avea nevoie de apă, dar s-a gândit că soldații aceia aveau mai multă trebuință decât el de apă, plus că îi vor da plicul Marie. A înghițit în sec când a refuzat. Soldații nu au ratat gestul însă așa că la plecare au lăsat lângă pat un bidonaș cu un litru de apă fără știrea profesorului.
Au mai stat puțin de vorbă, bătrânul le-a povestit despre cele întâmplate la cimitir, soldații nu i-au spus că tatăl se sinucisese, se simțeau atât de bine în camera aceea devastată de război, muzica aceea, pipa profesorului, cuvintele despre Maria și despre ce frumos va fi când totul se va termina și pacea va domni iar, totul îi ademenea să rămână.
Așa că s-au așezat pe pat lângă bătrân și au ascultat în tăcere încă o dată muzica aceea ce părea darului lui Dumnezeu.
La lăsarea întunericului și-au luat armele de pe jos, s-au strâns în brațe cu profesorul, ca niște oameni ce se revăzuseră după lungi absențe și au plecat să ucidă alți oameni.
Bătrânul a continuat să învârtă de manivelă, să asculte muzică, să fumeze și să vorbească cu Maria cu voce tare.
În oraș războiul continua nepăsător, cei doi soldați aveau să moară după câteva ore într-o ambuscadă. Plicul ajunsese la Maria mai repede decât sperase bătrânul