Noaptea trifidelor


toată ziua de ieri gânduri de sinucidere au planat dintr-un colț în celălalt al minții mele

ca un stol de pescăruși în mijlocul oceanului căutând o insulă să se odihnească

s-au rotit s-au rotit

și noaptea târziu au cerut un pahar de vin să se răcorească

am vrut să te sun

să te întreb de ce toți îngerii lui Dumnezeu sunt orbi

dar telefonul rămăsese fără baterie

am luat o hârtie și am început să-ți scriu

dar toate cuvintele erau atât de negre

încât mi s-a făcut și mai mult frică

am ieșit pe stradă

câteva stele se prinseseră într-o plasă a norilor

ca niște pești ce urmau să sfârșească în vârful unui cuțit de bucătărie

undeva de la o fereastră deschisă se auzea un pian trist

nu există în cartierul meu niciun pianist

poate că era doar cântecul sirenelor pe care îl auzeau marinarii în apropierea morții

am vrut să te sun iar

dar telefonul meu apela un singur număr

orice tastă aș fi apăsat

am renunțat

mi-am aprins o țigară

și am început să aud foarte clar glasuri de pescăruși în mijlocul Bucureștiului

care se roteau deasupra mea

ca și când găsiseră o insulă în mijlocul oceanului

atunci m-am liniștit

de partea celalată a străzii

umbra care mă urmărise de când coborâsem din casă

a dispărut într-un final

Primul om care a ajuns pe Marte


Nu purta niciodată batiste albe în buzunare

De teamă să nu le fluture în semn de capitulare în fața morții

Eu l-am întâlnit de multe ori prin cimitire

Observându-l cum îmbrățișa îngerii de marmură albă de pe cavouri

Era mai tot timpul atât de trist încât vorbea cu fluturii morți

Căzuți pe lângă stâlpii de lumină de pe străzi

Mi s-a părut atât de sublim încât l-am chemat la mine acasă

Mulți ani de zi nu a vrut să-mi știe numele

Îmi zicea doar ”amice”

Și scotea fluturi morți din buzunare cărora le pusese nume de generali greci

Lăsându-mi-i pe masa din bucutărie

Apoi deschidea ușa și pleca fără să mă salute

Înainte de a pleca spre Marte a scris multe scrisori

Către Dumnezeu către Moarte către îngeri către fluturi

Către Planetă și către toți oamenii

A vrut să fie noapte când decolează să nu-l vadă nimeni cum dispare printre stele

Și nu a spus niciunui  om cum îl cheamă

Deși toți fluturii morți din buzunare îi știau numele

Eu am fost trist mult timp

Apoi dintr-o dată am devenit brusc fericit

Cel mai puternic telescop de pe Planetă a confirmat că primul om

De pe Pământ a ajuns pe Marte

Și flutură către noi o batistă albă

Din dragoste am sperat eu și mi-am adus aminte că singura batistă albă pe care

O aveam în casă îmi dispăruse subit după ultima vizită a primul om care a ajuns pe Marte

In Flanders Fields


In Flanders Fields

In Flanders Fields the poppies blow
Between the crosses row on row,
That mark our place; and in the sky
The larks, still bravely singing, fly
Scarce heard amid the guns below.

We are the Dead. Short days ago
We lived, felt dawn, saw sunset glow,
Loved and were loved, and now we lie
In Flanders fields.

Take up our quarrel with the foe:
To you from failing hands we throw
The torch; be yours to hold it high.
If ye break faith with us who die
We shall not sleep, though poppies grow
In Flanders fields.

By John McCrae

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Pe câmpurile Flandrei

Vara, în Flandra, maci roşii precum focul
Printre mii de cruci obrazul îşi întorcu-l,
Veghindu-ne somnul greu, de plumb, sub glie;
Deşi pe cer vesel cântă-o ciocârlie,
Sub bombe n-o auzim, n-avem norocul.

Suntem cei Morţi. Mai ieri, nu sosise-încă sorocul.
Vedeam soarele-n zori, înflorind ca siminocul;
Iubeam, eram iubiţi – azi în lut ne-am găsit locul
Pe câmpurile Flandrei.

Preia tu lupta noastră, dar nu şi nenorocul:
Căzând, spre tine noi aruncăm zălogul
Luminii, torţa-i la tine-acum, păstrează-o vie.
Rămâi sub jurământ cu noi, altfel în vecie
Nu vom avea somn – cât maci ne-or scrie epilogul
Pe câmpurile Flandrei.

Traducere de Petru Dimofte

 

Deplasare spre roșu, sau deplasare spre Dumnezeu?


{\displaystyle 1+z={\frac {1}{\sqrt {1-\left({\frac {2GM}{rc^{2}}}\right)}}},}

unde

Pare doar o formulă oarecare. Dar nu e, descrie ”deplasarea spre roșu”. Cred că sunt doar 1% dintre noi care o pot înțelege. Sau chiar mai puțin. Mai puțin de 10% dintre noi știu ce înseamnă ”deplasarea spre roșu”. În câteva cuvinte ”deplasarea spre roșu” este teoria pe care se bazează existența unui ”Big Bang” în urma căruia a luat naștere Universul vizibil, intrinsec am apărut și noi aici, pur și simplu așa, dintr-un accident cu aminoacizi, sulf, fier, azot, carbon, hidrogen, oxigen et comp. Deplasarea spre roșu presupune că în urma ”Big Bang”-ului, care a avut loc acum cca 13,7 miliarde de ani în urmă, toate galaxiile ”fug” una de cealaltă în urma unei explozii cum nu a mai existat vreodată. Darwin, Einstein et comp au pus bazele teoriei ca Universul este haotic și în expansiune, și totul ține de o constantă ciudată care face ca viața să apară din întâmplare acolo unde există destule substanțe din tabloul lui Mendeelev. La școală suntem învățați că suntem rezultatul unei întâmplări cu elemente chimice și descărcări electrice. Toate bune și frumoase și la locul lor. Chiar există și o formulă prin care putem calcula cât de repede se îndepărtează galaxiile unele de altele, într-un dans cosmic ce pare că începem să-l descifrăm în ultima sută de ani. Lucrurile par clare: Big-Bang, explozia care a făcut ca Universul să se extindă. Dar, ce ați face dacă v-aș spune că există stele în cadrul unei galaxii care au un DSR mai mare decât galaxia din care fac parte? Și nu vorbim de 2-3 ani lumină, care ar fi neglijabil, ci vorbim de 10 000 de ani lumină diferență. Adică, sunt stele, care conform formulei de mai sus, par să ”fugă” cu 10 000 de ani lumină mare repede decât galaxia din care fac parte, și totuși nu se desprind de galaxia-mamă. Rămân tot acolo. Ciudat, nu?! Și nu câteva, sunt vreo 50 de galaxii care prezintă asemenea anomalii cu stelele din componența lor. Care e explicația rezonabilă? Nu cred că interesează pe mulți cele scrise de mine mai sus, dar pentru cei care cred în Dumnezeu, e un ajutor științific în plus pentru că toate teoriile noastre despre apariția întâmplătoare și deloc metafizică a vieții pe Pământ par să aibă mai multe fisuri decât un cașcaval elevețian din desenele animate cu Tom și Jerry. Și mai apoi, dacă ne-a făcut Universul ăsta care e vechi de 14 miliarde de ani, și el tot se deplasează, și noi simultan cu el, într-un final, după calcule astronomilor, vom fi la un moment dat, mă refer la galaxia noastră, mai singuri ca niciodată, pentru că imaginați-vă cam cum e cu explozia Big- Bangului: un uriaș strănută și microbii se răspândesc în spațiu fără vreo șansă se se mai întâlnească vreodată până când vor muri. Pentru că toate stelele din toate galaxiile mor într-un final, și vom muri la miliarde și miliarde de ani lumină într-un deșert vid. Păi e frumos așa, domnilor astronomi care credeți în deplasarea asta spre roșu? Nu ne deplasam mai bine spre Dumnezeu?