Mirela


Când am ieşit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O ţineam după umeri iar degetul rupt şi-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut şi ieri la aceeaşi oră prin staţie.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Şoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toţi taximetriştii poartă ochelari şi sunt vorbăreţi. Absolut toţi. Mi-aş dori să fiu taximetrist fără ochelari şi posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet şi am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colţul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital şi o să-ţi pună degetul în ghips poţi să plângi. Până atunci fii fată mare şi rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteţi să încetaţi să-mi povestiţi prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc ştirile dis-de-dimineaţă. Ştiu tot ce se întâmplă în ţara asta.
Taximetristul vorbăreţ m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare şi a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet şi-mi privea palma unde-şi ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care şi l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în faţa monitorului şi scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea îşi rupe cel puţin un deget în viaţă.
-Ştiu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reţine, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede şi să mergem la urgenţă.
În 2 minute eram jos în staţie. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în faţa spitalul era o ambulanţă foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm şi a strigat tare.
-Pregătiţi sala de operaţii numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznic㔠de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar şi ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a păţit?
-Nimic, şi-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că şi-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă şi blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Îşi ştergea cu un şerveţel de hârtie lacrimile.
-Vedeţi ce admirabil se comportă? Şi-a rupt pentru prima oară un deget în viaţă şi nici măcar nu plânge. Şi i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fişa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca şi când te dai pe gheaţă cu un celofan sub fund. Te ustură puţin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am aşezat pe băncuţa de plastic şi am început să-i povestesc cum au reuşit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă şi ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ţinea un mănunchi de şerveţele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Şi a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut linişte totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela şi-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă şi mai tare. Rămăsesem lângă băncuţă paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine şi mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s