La vie en rose


Nu văzusem soarele de mult timp, habar nu aveam ce oră poate fi, dar trebuia să fie după-amiază, petrecusem mult timp conștient, ore bune, trebuia să fie după-amiază. În curând se va lăsa noaptea. Mă gândeam că nu aveam unde să dorm și prima dată m-am gândit că ar trebui să mă întorc la bunicul meu să dorm în hambarul acela murdar. Însă nu mai știam în ce direcție se află. Nu cunoșteam poziția soarelui, nu știam în ce direcție mersesem. Și atunci am înțeles adevărata tragedie a existenței mele: sunt atât de singur, încât nimănui nu i-ar păsa dacă aș muri aici pe câmpul ăsta pustiu, nu mi-ar săpa nimeni groapa, nu mi-ar duce nimeni crucea. Nu am niciun prieten, nu am nicio iubită, mama m-a părăsit într-un loc lugrubu, tatăl meu a murit demult, bunicul mă amenință cu arma, nu mai țin minte dacă am frați sau surori, nu știu cum mă cheamă. Rătăcit pe o câmpie pustie și rece aproape de venirea nopții. Ciudată existență umană, sunt atât de singur, încât mă rușinează propria mea neputință, ca și când eu aș fi de vină că nu am reușit să stabilesc o relație cu un alt semen de al meu. Nu e nimeni să mă caute acum pe câmpul ăsta pustiu și sordid. De ce aș crede în Dumnezeu, dacă eu sunt atât de singur? De ce aș crede că există cohorte de îngeri, dacă eu nu am văzut în viața mea un înger? Până la urmă faptele mele m-au adus aici în pustietatea asta, care a devenit însăși viața mea. Cleomenes, ești singur! Nu ai niciun drept să fii trist sau să înjuri pe cineva, ești aici pentru că acțiunile tale te-au adus aici. Greșisem undeva în viața mea de până acum și aveam teribilul sentiment că am să repet aceeași greașeală și în viitor. Errare humanum est, perseverare diabolicum. Dar nu o făceam eu, simțeam cum totul se năruia în jurul meu nu datorită mie, nu datorită acțiunilor mele, uneori găunoase ce-i drept, ci pentru că o forță inexplicabilă muta cum dorea piesele de șah din viața mea fără ca eu să am drept de apel. Cine era forța asta inexplicabilă care mă exilase în valea astea pustie în apropierea întunericului?

  M-am așezat în fund. Unde pula mea sunt? Cine morții mă-sii m-a trimis aici? Cum ies de aici? E noapte, e frig și sunt iarăși singur. Nu mi-a ajuns toată viața să fiu singur? Chiar nu mi-a ajuns? Unde e Dumnezeu ăla să-l iau puțin la bătaie. Chiar așa, frate?! Chiar așa?!

Am băgat mâna în buzunar să-mi aprind o țigară. Evident, nu aveam nimic. Atunci am devenit și mai nervos.

Am vrut să iau o piatră și să arunc înspre Cer, acolo unde toată lumea, absolut toată lumea, spune că stă Dumnezeu. Acolo se spală, acolo mănâncă, acolo își are el biroul și toată armata de îngeri ascultători. Dar nu am găsit nicio piatră. Apoi mi-am zis: cine e nevinovat, să dea primul cu piatra, așa că m-am liniștit și m-am așezat placid în fund.

Apoi mi-am adus aminte că aveam o iubită. Brunetă, voluptoasă, inteligentă, delicată și foarte perversă. Ea ar fi știut sigur cum să iasă din situația asta deplorabilă. Aș putea să o sun. Să vorbesc cu ea vreo oră până mă ia somnul. Dar eu nu sun bestii când sunt nervos. Nu sun pur și simplu.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s