Când eram în generală voiam să mă fac astronaut sau portar al unei echipe celebre
Oscilam, nu eram foarte sigur
Dar am zis că încă nu am buletin și mai trebuie să aștept să cresc
Oricum, nu încăpeam într-un costum de astronaut
și mânușile de portar îmi ieșeau din mâini
apoi la liceu m-am răzgândit, am zis că nu mai vreau portar
vreau arheolog și din ce în ce mai puțin astronaut
pentru că mi se părea că astronauții sunt aproape o de castă pentru care trebuie
să ai un fel de chemare, un apostol care se întâlnește cu Iisus, o necoincidență
apoi tot în liceu m-am îndrăgostit și am uitat ce vreau să devin în viață
mai târziu m-am dezîndrăgostit și am vrut să plec în Elveția
dar am ajuns doar până la chioșcul cu țigări
atât
și mi-am zis: ”Albert, ai timp!”
apoi am vrut să-mi cumpăr o insulă în Oceanul Indian
undeva pe lângă Marea Barieră de corali
după ce citisem o carte cu niște nordici care s-au plimbat cu pluta prin același ocean sudic
dar nu mi-am cumpărat-o pentru că a trebuit să mă duc la muncă și nu am mai avut timp de cumpărat insule
și mereu voiam să plec pe undeva, sau să fac ceva ieșit extraordinar
dar nu reușeam decât să mă urc într-un mijloc de transport în comun și să plec la muncă
sau mai știu eu unde pentru ce treburi absolut neimportante
mi-am zâmbit eu însumi condescendent și mi-ai repetat
”Ahhh, Albert! Ce naiba cauți tu în orașul ăsta plin de oameni care nu vor să ajungă pe Lună, nu vor să-și cumpere insule în oceane calde, sau nu vor să viziteze spațiul de dincolo de Sistemul Solar niciodată!?”
Și mi-am zis că orașul e de vină pentru job-ul meu anost, pentru toate neputințele mele în general.
Așa că am schimbat orașul, am schimbat țara pentru că mi s-a părut normal.
Apoi am vrut să plec la New York City, să mă plimb printre zgârie nori
și să traversez strada odată cu 1000 de pietoni, așa cum se întâmplă în metropolă
dar nu am ajuns prea departe, doar la câțiva kilometri de casă, plin de datorii și într-o mare criză de timp
pentru că întârziam la serivciu
și vreo câțiva ani nu am vrut nimic
ca să zic așa, am trăit degeaba, între job și apartament
în speranța că într-o zi se va opri deasupra blocului meu un elicopter și mă va extrage din viața mea plină de mize mici
dar nu s-a întâmplat nicio minune, pentru că minunile nu vin niciodată singure, ele vin în grup
ca o ceată de sibile
dar, după câte știm cu toții, sibilele sunt moarte și îngropate
așa că mi-am cumpărat o lopată
dar am uitat-o pe balcon
și în fiecare dimineață plec fără ea
plec disperat ca un marinar fără busolă, fară vânt de la pupa
dar atât de grăbit încât prind la fix autobuzul și reușesc să fiu în timp la job
și nu mă bucur, nu mă plâng, merg grăbit pe stradă
ca și când toate visele mele mă urmăresc iar eu alerg
alerg fără să-mi dau seama de ce o fac
poate pentru că încă mai cred că am timp
fără ca cineva să-mi bruieze transmisiunile către ceilalți
ceilalți ca și mine, deși mie mi se pare că transmit în gol
unui popor care a murit de mult fără nicio remușcare, subit
