Somebody call somebody!!!


Când eram în generală voiam să mă fac astronaut sau portar al unei echipe celebre

Oscilam, nu eram foarte sigur

Dar am zis că încă nu am buletin și mai trebuie să aștept să cresc

Oricum, nu încăpeam într-un costum de astronaut

și mânușile de portar îmi ieșeau din mâini

 

apoi la liceu m-am răzgândit, am zis că nu mai vreau portar

vreau arheolog și din ce în ce mai puțin astronaut

pentru că mi se părea că astronauții sunt aproape o de castă pentru care trebuie

să ai un fel de chemare, un apostol care se întâlnește cu Iisus, o necoincidență

 

apoi tot în liceu m-am îndrăgostit și am uitat ce vreau să devin în viață

 

mai  târziu m-am dezîndrăgostit și am vrut să plec în Elveția

dar am ajuns doar până la chioșcul cu țigări

atât

și mi-am zis: ”Albert, ai timp!”

 

apoi am vrut să-mi cumpăr o insulă în Oceanul  Indian

undeva pe lângă Marea Barieră de corali

după ce citisem o carte cu niște nordici care s-au plimbat cu pluta prin același ocean sudic

dar nu mi-am cumpărat-o pentru că a trebuit să mă duc la muncă și nu am mai avut timp de cumpărat insule

 

și mereu voiam să plec pe undeva, sau să fac ceva ieșit extraordinar

dar nu reușeam decât să mă urc într-un mijloc de transport în comun și să plec la muncă

sau mai știu eu unde pentru ce treburi absolut neimportante

 

mi-am zâmbit eu însumi condescendent și mi-ai repetat

”Ahhh, Albert! Ce naiba cauți tu în orașul ăsta plin de oameni care nu vor să ajungă pe Lună, nu vor să-și cumpere insule în oceane calde,  sau nu vor să viziteze spațiul de dincolo de  Sistemul Solar niciodată!?”

 

Și mi-am zis că orașul e de vină pentru job-ul meu anost, pentru toate neputințele mele în general.

Așa că am schimbat orașul, am schimbat țara pentru că mi s-a părut normal.

 

Apoi am vrut să plec la New York City, să mă plimb printre zgârie nori

și să traversez strada odată cu 1000 de pietoni, așa cum se întâmplă în metropolă

dar nu am ajuns prea departe, doar la câțiva kilometri de casă, plin de datorii și într-o mare criză de timp

pentru că întârziam la serivciu

și vreo câțiva ani nu am vrut nimic

ca să zic așa, am trăit degeaba, între job și apartament

în speranța că într-o zi se va opri deasupra blocului meu un elicopter și mă va extrage din viața mea plină de mize mici

dar nu s-a întâmplat nicio minune, pentru că minunile nu vin niciodată singure, ele vin în grup

ca o ceată de sibile

dar, după câte știm cu toții, sibilele sunt moarte și îngropate

așa că mi-am cumpărat o lopată

dar am uitat-o pe balcon

și în fiecare dimineață plec fără ea

plec disperat ca un marinar fără busolă, fară vânt de la pupa

dar atât de grăbit încât prind la fix autobuzul și reușesc să fiu în timp la job

și nu mă bucur, nu mă plâng, merg grăbit pe stradă

ca și când toate visele mele mă urmăresc iar eu alerg

alerg fără să-mi dau seama de ce o fac

poate pentru că încă mai cred că am timp

fără ca cineva să-mi bruieze transmisiunile către ceilalți

ceilalți ca și mine, deși mie mi se pare că transmit în gol

unui popor care a murit de mult fără nicio remușcare, subit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s