Scurtă poveste cu un taximetrist probabil decent


De la un timp am luat-o efectiv razna, ascult melodii triste, dar foarte triste, nu am somn noaptea, vorbesc din ce în ce mai des singur și nu mă mulțumește absolut nimic. A început să-mi fie frică de paginile albe, ca și când un monstru care s-ar oglindi în ele când încerc să le privesc frontal. Evit ideea de psihiatru, evit ideea de psiholog, mă evit pe mine însumi din ce în ce mai des. Nu vreau să știu cine sunt, ce-am făcut, ce-aș putea să fac, pur și simplu mă ciocnesc de întâmplările din viață fără să emit pretenții, fără să încerc să le surprind esența. Dacă destinul ar fi un tip orb, nici măcar nu l-aș ajuta să treacă strada, ba, din contră, chiar l-aș împinge ”accidental” în fața unei mașini. Acestea fiind spuse, mergeam așa singur pe stradă, fără vreo țintă precisă și așteptam să se facă ora să mă întorc acasă. Nu mă gândeam decât că e iarna și ziua e mai scurtă. Atât, nu mă minunam de puterea lui Dumnezeu, nu mă minunan de nimic, așteptam să mă întorc acasă. Oameni durdulii, oameni slabi, oameni înalți, oameni pitici treceau pe lângă corpul meu. Nu simțeam că facem parte din aceeași specie, nu simțeam nimic vis a vis de trecători. Cum s-ar spune, eram cam ”nesimțit”. Nici măcar nu voiam să le văd fețele. Și am mers până când mi-am dat seama că m-am rătăcit. Asta da, voiam puțină tensiune pentru celulele mele cerebrale, puțină alertă. Evit, din principiu, să întreb pe cineva direcția corectă, așa că m-am rătăcit în continuare. Casele deveneau din ce în ce mai jalnice, mai triste, mai negre. M-am uitat la ceas. La ceasul meu CK primit de la vărucu`. Jur că n-am înțeles cât e ceasul. Limbile se îndoiseră inexplicabil și spuneau o poveste pe care nu o înțelegeam, așa că m-am abandonat în brațele timpului obscur. Și am mai mers până când am obosit. Mi-am scos telefonul mobil. Eram fără baterie. Mai ciudat nici că se putea. Dar nu și pentru mine. Ce fac în această situație? M-am întrebat cu voce tare: ”Ce faci, cavalere al nesimțirii, în aceste momente atât de ciudate? Zi-mi și mie cum o să reușești să te întorci acasă?” Și pe urmă am avut o revelație: acasă sunt eu, eu și numai eu, o armată invincibilă! Și din neant un taxi a oprit lângă mine, a oprit pur și simplu, nu am avut timp să-mi dau seama de unde venise. ”Unde mergi?” m-a întrebat șoferul prin geamul deschis. ”Oriunde!” A râs cu voce tare. ”Oriunde nu te costă nimic. E din partea casei.” Și m-am urcat. El fuma, eu fumam. Am tăcut vreo cinci minute strategic. Nici nu știu dacă aveam bani la mine. Și când am ajuns acasă șoferul a oprit inexplicabil. „Nu cobori aici?” De unde știa el că eu locuiesc exact acolo??? ”De ce să cobor?! Unde mergi acum?!” ”Oriunde!” Am coborât, nu mai suportam să mai stau încă treizeci de minute cu o persoană necunoscută și să nu scot niciun sunet. Nu mă am pe mine pentru asta?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s