Requiem


Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mişcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice şi fără frumuseţe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf şi privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povesteşte de dimineaţa
În care a murit tata.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s