Eu sunt destinul meu


Aş putea fi un fel de pasăre şchioapă, cred că şi cu o aripă ruptă, mă rog,

care stă pe acoperişul universului tău

Aproape leşinat de ideea că şarpele care şi-a făcut loc în creierul meu

Creşte pe zi ce trece ca o celulă canceroasă

Şi-mi va înghiţi inima, bunul cel mai de preţ la care nu voi renunţa niciodată

(Ce ar fi creierul fără fratele lui vitreg, inima? Nişte bucăţi de celulă triste, nu?)

Dar nu sunt pasăre, nu am fost niciodată

sunt un fel de WC public în care se pişă şi se cacă

Toţii filosofii morţi.

Aşa,

deci, stăteam pe acoperişul universului tău

Mă luase ameţeala prinvind în jos

Şi mă gândeam că dacă fac un singur pas greşit în viaţa mea

O să mă duc tocmai jos

Şi o să se împrăştie tot rahatul peste toţi cunoscuţii mei

Chiar şi pe cei care sunt trecători în viaţa mea

Până şi pe Sinatra Frank l-ar putea stropi nişte diaree de la Kant, Immanuel Kant

Dar nu am făcut niciun pas greşit

Mi-am încurajat celule care graviteză de ani întregi în jurul inimii

Ca nişte viori din overtura Tannhäuser

Le-am dat indicaţii clare să nu îşi părăsească obiectivul

Şi am mers încercând să înţeleg de ce lumina ta interioară

Nu se îndoaie sub efectul gravitaţiei mele

Cum ar fi fost normal

Dar nu am reuşit

Şi atunci am înţeles că nu aş putea fi niciodată altfel decât sunt

Hăt-departe într-o lume în care pot supravieţui doar eu

Fără mască de gaze, pentru că îmi cunosc toate miasmele pe care le degajă destinul meu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s