Lang Lang


Fumam. Maşinile mă claxonau. Era un fel de muzică. Un fel de R. Wagner care dirija o orchestră de fluiere metalice. Stăteam cu fundul pe bordură şi simţeam că recunosc în fiecare maşină care-mi trecea prin faţă un an din viaţa mea. Un bolid negru mi-a adus aminte de anul în care va trebui să mor. M-am ridicat speriat. Nu avusesem niciodată un prieten pianist.

-Alo! Eu sunt, Alberto!

-Da, mă, ştiu. Ce vrei?!

-Trebuie să cunosc un pianist! Urgent! Un pianist veritabil, cu degete puternice şi părul lung.

-Nu cunosc. Lasa-mă că am treabă. Sunt la ţară, cumpăr nişte roşii, o să fac o salată, că m-am săturat de e-urile asta de la hypermarket. Vrei şi tu?! O dă ieftin unchiul. Nu-i aşa, unchiule?! Vorbea pesemne cu proprietarul parcelei cu roşii bio.

-Vreau să cunosc un pianist. Să îl văd cum cântă.

-Uită-te pe Youtube. Sunt acolo tot felul de pianişti…

-Eu vreau unul în carne şi oase. Unul care respiră.

-Du-te la Cleomenes. Are tot felul de cunoştinţe ciudate. Poate ai noroc de-un pianist.

-Merci. Salut!

-Salut! Chiar nu vrei nişte roşii bio?…

Am închis. Am început să merg. Maşinile treceau în goană pe lângă mine. Eu mă gândeam la pianistul acela ale cărui degete îşi dau întâlnire cu clapele exact unde şi când îi spune partitura din faţa lui. Trebuie să fie înalt, slab, cu o faţă osoasă şi cu părul lung.

Nu ştiam unde stă acest Cleomenes. Dar el îl cunoştea pe acel pianist. Întotdeauna în viaţă trebuie să ştii să îţi urmăreşti visele cu disperare.

O maşină a oprit lângă mine. Şoferul era un tip înalt, slab, cu o faţă osoasă şi cu părul lung. Făcuse pană.

-Poţi să mă ajuţi?

Timp de zece minute am ajutat la schimbarea roţii lăsate. Avea degete puternice şi foarte lungi. Trebuia să fie pianistul pe care îl căutam. Destinul lucrează prin căi misterioase.

După ce a pus roata lăsată în portbagaj mi-a întins mâna

Avea un nume ciudat. Nu l-am reţinut prima dată. L-am rugat să îşi repete numele. L-a spus răspicat.

-Herbert von Karajan. Vrei să te duc undeva?

-Nu pari de aici. Eu caut un pianist. Un pianist înalt, slab, cu faţa osoasă şi cu părul lung.

-Du-te la Cleomenes. El te poate ajuta.

Nu m-a mirat că-l ştie pe Cleomenes, toată lumea îl ştia pe Cleomenes. Trebuia să fie un tip extraordinar acest individ.

-Mă poţi duce la Cleomenes?

-De ce să te duc? Stă chiar peste drum. Şi mi-a indicat un vag punct în depărtare.

L-am salutat pe von Karajan cu un două degete la tâmplă şi am plecat spre depărtarea care mi-a indicat-o el. Am lăsat în urmă autostrada şi am mers prin iarbă.

Părea destul de aproape casa lui Cleomenes. Chiar în faţa mea.

Am mers cam vreo 10 minute. Niciun progres. Am început să mă îndoiesc că sunt pe drumul cel bun. Că nu voi cunoaşte în viaţa mea niciun pianist în carne şi oase. Mă îndoiam ca o trestie în bătăia vântului, exact aşa cum a prezis acel filosof mort acum 2000 de ani. Prin iarbă mi s-a părut că văd cum se strecoară un şarpe. Şi atunci am început să înjur pe toată lumea: pe Dumnezeu că a creat câmpiile fără final şi şerpii, pe Cleomenes că îi cunoştea pe toţii pianiştii, pe von Karajan că nu era pianist, pe ţăranul care cultiva roşii bio, pe filosoful mort care a teoretizat dubiul uman şi pe mine că eram atât de naiv încât să mă încred în simţurile mele de orientare.

Obosisem. M-am aşezat la umbra unui copac şi am scos pachetul de ţigări. Bătea un vânt călduţ, norii aveau nişte forme de degete de pianist şi eu mă gândeam că nimic nu e mai frumos decât să trăieşti la marginea visului. Adică exact la poarta Raiului. Şi mai ales să te poţi uita peste gard la toate minunile de dincolo. Să vezi îngeri şi pianişti cum interpretează o uvertură de R. Wagner în timp ce Dumnezeu meditează la un plan de salvare a omenirii în două secole. Ce sunt două secole? Trei generaţii, hai patru, patru generaţii în care nu se întâmplă nimic nou: aceleaşi războaie stupide, aceeaşi oameni disperaţi să-şi crească urmaşii şi să îi educe în spiritul vremurilor. Am tras adânc în piept fumul de ţigară. Parcă trecuseră două secole. Plecasem de la gardul Raiului. Nu se întâmplase nimic. În depărtarea auzeam zgomotul umanităţii care îşi cără istoria în spate ca un sac plin cu cadavre de nou-născuţi.

M-am ridicat. În fapt nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nici nu voi trăi niciodată două secole ca să văd dacă va salva omenirea şi nici nu dădeam doi bani pe ce se putea întâmpla peste două zile. Casa lui Cleomenes părea din ce în ce mai aproape.

Poate că eram pe drumul cel bun. Nu ştiam cât e ceasul. Telefonul indica ora 16. Îmi place ora 16, dar nu-mi place să-mi fie foame. Şi nu mâncasem nimic de dimineaţă. Fumasem toată ziua pe bordură cu gândul la un pianist care să-mi spună pe nume şi să mă lase să stau lângă el pe scaun în timp ce degetele lui îşi dau întâlnire cu clapele.

Ce puteam mânca?

Am băgat mâna în buzunar. Aveam un baton de ciocolată energizantă. Îmi place să mănânc în timp ce merg. 20 de minute am mers fără să mă gândesc la pianist. Nu am privit spre casa lui Cleomenes. Poate că Herbert von Karajan nu există şi am plecat eu într-un acces de disperare spre casa asta din depăratare. Poate că nici măcar nu e o casă. Poate mi se pare. Poate că nici nu am mâncat batonul acela de ciocolată energizantă. Poate că nici măcar nu m-am uitat peste gradul Raiul.

Ar trebui să mă întorc să caut învelişul de celofan al batonului de ciocolată energizantă. Parcă ţin minte că l-am aruncat în iarbă. Era o buruiană mai mare şi l-am aruncat lângă ea. Când l-am mâncat? Acum 20 de minute. Deci trebuie să merg înapoi douăzeci de minute. Dacă există ambalajul de plastic, înseamnă că există şi Cleomenes şi tot este real, dacă nu, e doar un vis din care mă voi trezi.

M-am uitat la ceas. Prima dată mi s-a părut că nu văd bine. Mai m-am uitat încă o dată: era 10 şi 20. Eram confuz. Trebuie să fumez o ţigară. Am băgat mâna în buzunar. Ce fâşâie aşa? Am scos ambalajul de plastic al ciocolatei energizante. Eram descumpănit. M-am uitat în jur. Nu mai înţelegeam absolut nimic. Am observat la câţiva metri autostrada şi mucurile de ţigară pe care le aruncasem lângă bordură. Cineva mă claxona disperat: ca o uvertură de R. Wagner. Herbert von Karajan.

-Bate la uşă! Mi-a strigat prin geamul deschis al portierei şi a demarat în trombă.

Ce uşă? Ăsta e nebun? Merg de ore întregi şi nu am văzut nicio uşă.

M-am întors.

În faţa mea, monumentală, în toată splendoarea ei, toată arhitectura greacă în cele mai mici detalii, casa lui Cleomenes.

Am apucat cu tărie de gura leului şi am izbit-o de uşă.

N-ai cum să nu-l recunoşti pe Cleomenes. E imposibil. Seamănă cu un rege antic grec. Puţin creţ şi foarte muşchiulos. Ca un Hercule la 50 de ani. Toată faţa lui era un zâmbet larg.

-Intră. Te rog. Fii binevenit în casa mea!

Am intrat. Nu mi s-a părut nimic extraordinar într-o casă de grec. Austeritate. Mă rog, problema lui.

-Caut un pianist. Un tip înalt, cu faţa osoasă, cu părul lung, etc-etc. Arhetipalul unui pianist celebru.

-Da. Cunosc câţiva. Dar la ce îţi trebuie, Alberto?

Nu m-a mirat că îmi ştie numele, grecii ştiu o mulţime de lucruri încă de acum 2000 de ani şi mai bine.

-Eu sunt un tip simplu, un orăşean fără prea mari pretenţii de la viaţă. Vreau să trăiesc la marginea visului. Mie nu-mi trebuie visul, ci doar forma lui, ca şi când ai privi peste gardul Raiului.

-Da, înţeleg. Se rezolvă.

A bătut din palme.

În camera monumentală din marmură albă şi plină de nimfe sculptate şi pani la vânătoare a intrat un asiatic cu o faţă grăsuţă şi părul scurt.

-Ha! Cine e individul ăsta? Eu vreau un caucazian.

-Taci, asculta-l pe Lang Lang!

Am tăcut pentru că Lang Lang cânta la pianul din livingul imens.

Am tăcut mult, pentru că nu aveam ce să spun. Muzica vorbea pentru noi toţi.

La final am rămas foarte bun amic cu Lang Lang

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s