Oraşul în care plouă fără întrerupere


Intrasem în barul ăla ieftin să mă adăpostesc de ploaie. La noi în oraş plouă foarte des, aproape ca la tropice, după cinci după amiaza, şi pe fiecare stradă este un bar care are exclusiv rolul de a adaposti pe cei prinşi de ploaie pe stradă. La intrare era un fel de sul imens de hârtie pentru a te putea şterge de apa de ploaie. În acest bar nu mai exista hârtie şi niciun alcoolic bătrân. Mesele erau pline de băuturi, unele neîncepute. M-am îndreptat spre tejghea aşteptând ca o barmaniţă grasă, ştirbă şi cu negi pe faţă să mă întrebe ce doresc. Nu era. Am bătut în tejghea tare. Poc-poc-poc! Nimic. Poc-poc-poc! Aş fi băut o cafea dulce cu lapte. Într-o ceaşcă albă cu farfuria albă, deasemenea. Poc-poc-poc! Asta e! Afară se auzea ploaia pe asfalt. Poc-poc-poc! Era o răpăială în toată regula. Oare cât este ceasul? Am băgat mâna îm buzunar după telefonul negru. Era 17 şi 23 de minute. Nu aveam semnal. Probabil că erau ziduri groase de beton şi disipau semnalul. M-am aşezat la o masă. O cafea aburindă şi o sticlă de bere aproape plină. Ceaşca era albă şi farfuriaora un pic ciobită pe margine. Erau trei plicuri de zahăr pe farfurie încă nedeschise. Şi o ceşcuţă de lapte alături.
-E cineva aici?
Am turnat tot laptele în cafea şi cele 3 pliculeţe de zahăr. Încă ploua. Am băgat mâna în buzunar şi am scos ţigările şi bricheta. Dar nu aveam nicio linguriţă să amestec zaharul. Nu m-am dus la tejghea după beţişoare de plastic, am amestecat cu bricheta. Mi-era un pic de jenă. Dar am aprins o ţigară şi mi-a trecut. Cafeaua era bună şi ploaia încă nu se oprise. Se lovea în asfalt. Poc-poc-poc!
-E cineva aici?
Mi-am încercat iar norocul şi de data asta fără noroc. Oare cât mai era ceasul?
17 şi 22 de minute. Probabil că din cauză că nu aveam semnal la telefon, să nu-mi indice ora corectă. De cât timp eram în bar? De cât timp ploua?
Apoi mi-am adus aminte că plouase şi toată noaptea. Şi parcă şi pe la prânz câteva ore. Am stabilit că plouase de ieri fără încetare. Şi, după câte îmi aduceam aminte, nu văzusem niciun trecător pe stradă. Am sărit spre uşa de la intrare. Nu era nimeni pe stradă. Doar o umblă pe care o spulbera vântul. Am sărit după ea. Poate că îmi va trebui. Poate că ploaia nu se va mai opri niciodată. Am intrat iar în bar să-mi termin ţigarea. Un bătrân cu ochelari şi părul alb mă privea insistent. Stătea cu mâinile pe fotoliu aproape arcuit spre mine. Avea nişte ochi negri foarte rotunzi. M-am ridicat spre el aproape speriat, deşi observasem de prima dată de când intrasem în bar că era doar un tablou. Nu cred că intra cu brio la categria kitsch.

Va urma

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s