Limba lui Dumnezeu


Ninsese toată noaptea. Când am ieşit din casă, oamenii erau stane de gheaţă şi absolut toţi aveau mâinile întinse înspre chioşcul cu ziare. Toţi aveau gura deschisă. Li se vedeau clar cariile şi pastila de cianură. Toate fiinţele umane poartă o pastilă de cianură între dinţii. De când te naşti până când mori, ţi-o aşează mama ta atunci când îţi dă prima dată lapte de la sân. Unii au două, nu le ajunge o singură pastilă, au nevoie de o moarte dublă. Mi-am controlat subtil măselele, pastilele mele erau la locul lor. La chioşcul de ziare era coadă, stanele de gheaţă stăteau la rând ordonat. Una dintre ele nu mai avea o mână. Probabil că vântul i-a spulberat-o. Dar avea pastilă de cianură la locul stabilit. Cotidianul local cel mai bine vândut avea un titlul imens pe prima pagină: ”Călduri de peste 25 de grade Celsius în miezul iernii.” Eu simţeam o căldură intensă în piept, semn că nu se înşelase. Vânzătorul de ziare dispăruse. L-am căutat cu privirea în jurul chioşcului. Nu era. Am sărit peste mica tejghea şi m-am aşezat confortabil în scaunul lui de pânză. Priviliştea era interesantă: toate mâinile se îndreptau spre mine. Micul televizor de sub tejghea era pornit. Dar nu avea sonor. Am schimbat canalele. Pe programul naţional de ştiri era muzică simfonică, Mendelssohn. Pe CNN, desene animate. Pe Euronews, dansuri populare armene. Am aprins o ţigară. Am scrumat direct în cutia cu mărunt. Oare mai e cineva ca mine? Poate că totuşi mai e cineva în viaţă. Nu cred. Toţi au murit. Toţi s-au transformat în stane de piatră. Sodoma şi Gomora – colecţia de iarnă. Ha-ha-ha! Ce răutăcios pot fi?! Să sun la cineva, nu? Am început să iau la întâmplare numere de telefon din agendă. Nu a răspuns nimeni. Mi s-a părut logic. Am sunat la serviciul de urgenţă. Mi-a răspuns un robot. N-am înţeles prea bine ce a spus aşa că am închis. Am întins picioarele peste tejghea. Deci, Alberto, ai rămas singurul pământean. Mişto, nu?! Mai am nevoie de cele două pastile de cianură? Neah, nu cred! Le-am scos dintre carii şi le-am aşezat una peste alta chiar în cutia cu mărunt. Am tras aer în piept. Toată viaţa m-am întrebat dacă apocalipsa e doar o sperietoare de ciori. Uite că a venit. Toţi sunt morţi. Sincer, mă aşteptam să scap. Sunt norocos de felul meu. Nu mă miră nimic, toţi sunt nişte javre, eu sunt cel mai perfect pământean care a trăit vreodată. Dovada cea mai clară e că eu sunt viu şi restul sunt îngheţaţi. Ca nişte bomboane cu rahat pe care le ţii prea mult în congelator. Ar trebui să intru într-un supermarket şi să beau o şampanie în cinstea mea, a celui mai iubit dintre pământeni. Mi s-a făcut milă de stanele de gheaţă. Dacă creşte brusc temperatura şi se topesc instant? Aşa cel puţin nu sunt singur. Tot mai e cineva pe stradă, mai vezi o faţă cunoscută, mai râzi de figura de idiot a altuia. La ce supermarket să mă duc? Mai bine la mall, baremi să beau ceva de calitate. Oricum nu plătesc nimic. Tot ce e pe planeta asta îmi aparţine: fiecare cub de gheaţă, fiecare pahar cu şampanie. Oare Dumnezeu a comandat toată şarada asta? Nu cred, dacă programa ceva scăpa şi de mine, nu? Apoi m-a străfulgerat o idee. Băi prostule, tu eşti Dumnezeu!!! Ce naiba?! Gândeste, Alberto! Gândeşte! Toţi au murit, absolut toţi, tu ai scăpat viu şi nevătămat. Tu eşti Dumnezeu, mereu ai fost. Apocalipsa asta e opera ta. Tu i-ai ucis pe toți. Tu ești unicul. Tu ești planeta, tu ești Viața, tu ești Salvarea. M-am trecut mâna prin păr. Deci eu sunt Dumnezeu. Hmm! Hai să încerc să-mi pun o dorință. Îmi doresc ca… Am închis ochii. Nu-mi doream nimic. Hmmm… Trebuie să-mi doresc ceva. Oare ce își dorește un dumnezeu? Un dumnezeu își dorește pacea între supușii lui și iubirea necondiționată. Sau poate că nu. E complicat. Extrem de complicat. Am deschis ochii. În fața mea era o tipă cu sânii mari și zâmbet super. Gata, știu ce-mi doresc: ca tipa asta să învie. Am închis ochii și m-am concentrat asupra sâniilor ei. Am rostit printre buze și un ”abracadabra”. I-am deschis. Nimic. Sânii erau de gheață. Am închis iar ochii. M-am concentrat asupra buzelor de data asta. Am rostit iar ”abracadabra” și am pocnit și din degete. Când am deschis ochii era la fel de înghețată ca prima dată. Suspect. Poate că mi-am pierdut puterile de dumnezeu. Hai să o iau în braţe. Am luat-o. Era rece. Extrem de rece. Am stat cu stana de gheață un minut în brațe. Absolut degeaba. Nu a înviat. Din contră, nasul a început să i se scurgă încet. Am lins-o pe gât. Era super. Avea gust de ciocolată. Apoi am lins altă stană de gheață. O tipă cu fustă mini. Asta avea gust de macaroane cu pui. Nici asta nu a înviat. Deci nu sunt Dumnezeu. Clar. Dacă nu pot învia pe nimeni nici măcar cu limba mea înseamnă că nu sunt Dumnezeu. Asta e. Și ce dacă nu sunt Dumnezeu? Mai bine mă duc să beau șampania aia.
Am băgat mâinile în buzunare și am plecat spre mall făcând slalom printre stanele de gheață. M-am îndepărtat de blocul meu destul de mult. Obosisem de atâta mers pe jos, nu mergea niciun autobuz, niciun taxi. M-am așezat pe bordură. E nasoală apocalipsa asta. Măcar dacă mai rămâneau vreo sută, două de oameni. Ne spuneam bancuri și ne îmbătam împreună. Dar așa e trist.
Semaforul era roșu. Mi s-a părut că aud un motor de autobuz.
Am început să alerg disperat spre zgomot. Creștea în intensitatea. Se auzea clar după blocul din fața mea. L-am ocolit într-o clipă. Nu era decât un televizor pornit. O cursă în care alerga un camion pe o pistă de gheață. Înseamnă că mai e cineva cu viață.
Am strigat tare.
Al cui e televizorul ăsta? Hei! Mă aude cineva? Răspundeeeeeeeee! Se auzea doar ecoul. Absolut nimeni.
Dintr-o dată frigul a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur. Mâinile mi s-au îndreptat involuntar spre chioșcul cu ziare. Devenisem și eu o stană de gheață oarecare. Deci norocul meu a durat puțin. Am încercat să sparg cu dinții pastilele de cianură dintre dinții dar nu le mai găseam. Oare unde îmi sunt pastilele de cianură? Mierda! Le lăsasem în cutia cu mărunt. Mi-am adus aminte, le lăsasem în chioșcul de ziare de la interesecția străzilor ”Alberto” cu ”Apocalipsa”.
Urma să mor. Nici măcăr nu băusem șampania aia. Doamne, ce ghinion?!

Când m-am trezit era dimineață, pastilele erau pe colțul noptierei iar tipa cu sânii mari și buze super îmi servea cafeaua la pat ca într-un film cu James Bond, doar într-o pereche de tanga verzi transparenți. Eram cel mai iubit dintre pământeni iar. M-am ridicat din pat. Afară erau 25 de grade Celsius în miezul iernii iar chioșcul de ziare era saturat de clienți în tricouri. Unii își aruncaseră pastilele de cianură în cutia cu mărunt.
Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns zâmbind provocator: ”Cum vrei tu, Dumnezeule.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s