Azi nu moare nimeni, Albert Cătănuș – câteva fraze din roman


O iubită cu aripi!!! Mmmmmm!
Ar putea veni noapte de noapte la tine în cameră zburând la etajul 4. Când auzeai un fâlfâit de aripi la geam, te ridicai încetişor din pat şi doar deschideai geamul iar ea, iubita cu aripi, se strecura graţios direct sub cearceaf…Ar fi o nouă poveste biblică.

-Cumpăraţi inimi?
Şi i-a întins câteva inimi de carton, colorate cu roşu, pe care erau trecute nume.
Hilar, puştiul acesta cu degetele murdare şi mirosind a fum vindea inimi de carton.
A filat teancul de inimi intins de puşti căutând numele inimii lui. Hmm…
-Alte inimi mai ai?
Puştiul a băgat mâna în buzunar şi a scos un alt teanc şi mai mare de inimi de carton.

Basmele spun că acolo s-a născut Dumnezeu. Nu există animale, doar copaci şi ierburi înalte, dulci. E atât de deasă încât trebuie să ne strecurăm printre copaci. Este un fel de labirint cu un milion de uşi. Fiecare copac este o uşă. Dacă ne strecurăm pe lângă un copac greşit, suntem pierduţi, vom rătăci ani şi ani.

Uneori tăcerea are un gust ciudat. Ar trebui construite săli de tăcere. Şi acolo să ne înfăşurăm în tăcere ca în nişte haine frumoase. Extraordinare.

Şi apoi ploaia, o ploaie puternică care să le şteargă carnea de pe oase.

Aşa că întrebarea mea este, două puncte: „Inima ta este mai mare decât a mea?”.

Voia să scrie o carte care să lumineze omenirea. Să o scoată din ceaţă şi neputinţă. Iar cartea trebuia neaparat să se numească „Azi nu moare nimeni”.

– Când am ieşit din casă soarele trecuse de cealaltă parte a blocului… Cei 5 paznici, cei 5 arhangheli mă aşteptau într-o maşină decapotabilă roşie americană. Era un Buick clasic.

Eu sunt începutul şi sfârşitul. Ea nu poate vedea toate aceste drame care mă sfâşie. Ea cere iubire şi atât. Dar eu ce sunt: un tonomat cu iubire? Mai bagi o fisă, mai scriu o poezie de dragoste. Bagi o altă fisă , auzi un alt “te iubesc!”. Aşa că în mintea mea, în craniul meu, aici mai exact, neuronii mei au creat o lume ireală, o lume cu dragoni, arhangheli, cu o arenă antică plină de o mulţime doritoare de sânge.

Apoi şi-a scos ceasul de la mâna dreaptă, şi a băgat mâna stângă în kimonoul negru de unde a scos o coasă cu mâner extensibil. A lăsat pe nisip kimonoul care avea scris pe spate „Te poţi ascunde de mine doar într-un mormânt!”

Ştii care e schepsisul fiinţelor umane? La un interval de timp ele năpârlesc precum dragonii, îşi schimbă solzii, atunci, când Alberto îşi pierdea solzii, în locul lui răsărea Mi-Re-La. Şi viceversa. Asta înseamnă dragostea la fiinţele umane. La un moment dat un iubit se transformă în celălalt şi viceversa. De asta, după ani întregi de iubire, bătrânii seamănă atât de bine între ei de parcă ar fi fraţi.

Însă Iubirea la fiinţele umane ţine loc şi de foame şi de familie şi de mândrie sau orice formă de vanitate umană.

-Dragonul fără lumină proprie trebuie să apară. E mai bine că aţi venit mai devreme. Vă rog, să-mi înmânaţi toate aparatele foto şi telefoanele mobile aşa cum ne-am înţeles.

O mie de oameni se spală în râu. De rahat, de sânge, de neputinţă.

Moartea se amuza. Se amuza copios. Moartea râdea tare de ei. Atât de tare încât pe oamenii rămaşi îi dureau capul. Pe toţi deodată, dar nu realizau că durerea lor comună de cap era produsă de râsul Morţii.

Bruneta avea un vagin de puştoaică. Foarte strâmt. Îşi împingea cu putere bazinul în penisul lui care era întins pe spate şi o strângea tare de sâni. Bruneta îl privea în ochi şi se repezea iar şi iar cu tot corpul ei de zeiţă în penis. Ritmic ca un ceas eleveţian. Moartea era peste ei. Acoperise cu aripile ei uriaşe pe cei doi care se împerecheau.

-Azi nu moare nimeni!

Oamenii simpli mănâncă ce li se spune în reclame, merg în concediu o dată pe an şi muncesc toată viaţa lor pentru o casă care e doar a lor tocmai la pensie. Nu citesc mai mult de 3 cărţi pe an şi, în general, nu au habar că viaţa nu înseamnă doar un job stabil, apă caldă, curent electric, o soţie cu celulita aferentă, 2-3 plozi îmbrăcaţi mereu la moda vremii şi un picnic la 2-3 săptămâni cu vecinii lui la fel de neînsemnaţi pentru angrenajul istoriei.
Nu avea de gând să moară pentru ei.

Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.

Pieptul i se urca şi cobora ameninţător de rapid. Inima dorea să o ia la goană prin prundiş, dar coastele îi erau gratiile cele mai perseverente.

A mers destul de mult pe poteca aceea. Părea că e dreaptă ca un fir de aţă intins la maxim. La un moment dat şi-a scos telefonul din buzunar ca să se uite la ceas.

Mergea încet prin apa mică şi caldă de la mal. Îşi privea cicatricea din dreptul inimii. Părea proaspătă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s