Mitomana Paranoică și Perversă – Fragment din romanul ”Azi nu moare nimeni


Era o dimineaţă rece de noiembrie. Cine nu urăşte dimineţile reci şi triste de noiembrie?
Alberto s-a trezit mai târziu. Pe la vreo 9 şi ceva. Gura îi mirosea urât. Trebuia neaparat să se spele pe dinţi. Mi-Re-La nu mai era în pat. Vorbeau din ce în ce mai puţin de când veniseră de la mare. S-a dus direct la baie să se spele urgent pe dinţi. Era ciudat. Etajera de sub oglindă era aproape goală. Periuţa lui de dinţi, roşie, pasta lui de dinţi cu aromă de mentă, after-shave-ul, parfum bărbătesc, un aparat de ras. Toate bărbăteşti. Într-o fracţiune de secundă a procesat rapid datele pe care celulele lui nervoase le primiseră prin intermediul celulelor din globul ocular: Mi-Re-La plecase. Sau era pe picior de plecare. Dezastru. Scenariu l-a năucit. Va rămâne singur. Ce se va întâmpla cu el? Dar înainte de toate trebuia să facă ceva capital pentru toată exitenţa lui. De zeci de ani executa acest ritual de a întâmpina viaţa în fiecare dimineaţă: să se spele pe ochi cu apă rece. Dacă nu se spăla dimineaţa cu apă rece când se trezea din somn, se simţea obosit toată ziua, plus că avea impresia că nu vede bine. S-a spălat pe ochi. Îşi mai revenise, nu putea fi atât de tragic. A renunţat să mai se spele pe dinţi. Când a ieşit din baie nu se gândea la Mi-Re-La. Pachetul de ţigări îl lăsese pe masa din bucătărie. Şi bricheta tot acolo. Oare când Mi-Re-La a plecat i-a făcut şi lui măcar o cafea? O ultimă cafea. Aproape că s-a repezit spre încăperea unde-şi lăsase ţigările peste noapte. Trebuia să treacă prin salon ca să ajungă în bucătărie, încăperea din apartament unde-şi depozita în mod tradiţional ţigările şi bricheta. Nu fuma în dormitor pentru că Mi-Re-La nu suporta fumul de ţigară, deşi era şi ea fumătoare.
În salon a dat peste Mi-Re-La. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost pachetul lui de ţigări, bricheta şi o ceaşcă de cafea. Îi fumase din ţigări, era sigur. De abia apoi a observat că ea era îmbrăcată pentru plecare. În plan îndepărtat a observat cu coada ochiului o grămadă de bagaje depozitate lângă uşa de ieşire.
S-a aşezat lângă ea. A întins mâna după ţigări şi brichetă. A sorbit o gură de cafea din ceaşcă şi şi-a promis că indiferent de situaţie să nu se înfurie, să-şi păstreze calmul. „Dacă vrea să plece, dă-o dracului de nebună, să plece!”
-Unde pleci, iubita mea? A vorbit calm, ca şi când nu se va produce nicio ruptură între ei, deşi era atât de clar că bagajele de lângă uşă nu semnifică decât o despărţire iminentă.
-Mai întâi de toate „Bună dimineaţa!”. Vorbea tare, ştiind că este surd de o ureche.
Ideea era că şi-a dat seama că aude perfect şi cu dreapta. Dar nu şi-a mişcat niciun muşchi al feţei de bucurie, trebuia să fie calm în pofida faptului că ea a evitat să-i răspundă la fel de iubitor, ignorând apelativul de „iubita mea”. Aseară, când făceau dragoste, nu se mai sătura să-i spună „iubitul meu”. En fin. E ca un joc de şah, câştigă cel care mută mai inteligent într-un spaţiu restrâns de manevră. Oare de ce îl părăsea? Cel puţin să-i dea o explicaţie logică şi plină de substanţă. Măcar atât. A intervenit politicos.
-Bună dimineaţa!
Mi-Re-La fuma din ţigările lui. Trăgea adânc în piept, ridica capul în sus şi expira profund fumul inhalat. Părea foarte concentrată la jocul de şah.
-Te părăsesc.
Alberto trebuia să se prefacă stupefiat. Se bucura. N-o mai iubea din noaptea aceea, noaptea în care păstrase inima de carton, singura. Îi trebuia un ton afectat de destăinuirea ei frustă. A tras din ţigare şi apoi, înainte de a răspunde afectat, a sorbit o gură minusculă de cafea. Îi preparase o cafea excelentă aşa cum îi plăcea lui, cu lapte şi foarte dulce. Oricum, cafea îşi făcea şi el singur dimineaţa înainte să o cunoască, aşa că nu pierdea nimic pe segmentul acesta important al existenţei lui cotidiene.
-De ce, iubirea mea?
Oricât s-a străduit el să obţină un ton afectat, nuanţa expresiei „iubirea mea” lui i s-a părut ironică. A sperat că nu şi ei.
-Pentru că a murit iubirea dintre noi. Eu nu te mai iubesc. Simt că fără niciun motiv am început brusc să nu te mai iubesc. Îmi doresc enorm să te pot iubi ca acum un an, dar nu reuşesc.
Plângea. Oare se preface? E posibil. Cine ştie?!
A continuat cu lacrimile înnodându-i-se în bărbie. Imaginea l-a emoţionat.
-Plâng pentru că ştiu cât de mult te-am iubit şi ce frumos a fost totul între noi. Nu înţeleg de ce aşa şi îmi pare rău de mor. Îmi vine să-mi smulg părul din cap, să mă zgârii pe faţă, să mă automutilez.
Întrebarea lui i s-a părut normală în acest context.
-De ce nu mai mă iubeşti?
-Pentru că nu mai ştiu de cine m-am îndrăgostit. Nu mai simt că eşti iubitul de la început. Te-ai schimbat mult. Sufăr enorm, am slăbit, am albit. Cred că nu mai eşti tu aceeaşi persoană pe care am cunoscut-o acum 4 ani. Sau poate nu ai fost niciodată aşa cum te-am văzut eu prima dată.
Ce putea să o întrebe? Sinceritatea ei nu l-a dezarmat. A stins ţigara în scrumieră. Era fumată până la filtru. Rar mai lăsa ceva tutun. Şi-a aprins alta imediat. Proteja flacăra brichetei, gest inconştient de fumător împătimit, deşi în salon nu sufla pic de vânt. Ce-o să mai întrebe? Dacă vrea să plece, să plece în morţii ei de panaramă! A întrebat extrem de calm.
-Şi de ce nu mi-ai spus din timp? De ce aşa târziu? Şi mai ales acum, iarna?
Plângea în continuare. Părea foarte afectată.
Simţise el de ceva vreme că nu mai făcea dragoste cu el cu aceeaşi pasiune ca altă dată. Sau că îi spunea foarte rar „te iubesc” şi numai la declaraţiile lui (automatisme, ce-i drept) amoroase. Sau că îl săruta foarte rar, îl pupa pe obraz ca pe o cunoştinţă oarecare în momentele cheie în contrast cu sărutările exuberante din aceleaşi momente cheie din trecut. Erau semne care îl deranjaseră, îl supăraseră, dar le acceptase. Nici el nu mai simţea aceeaşi nebunie în sângele lui pe o care o experimentase secundă de secundă demult, acum un an. Toate acele semne prevesteau ruptura. Dacă vrea să plece, asta e, oricum, ştia că odată şi odată trebuia să-şi caute o iubită mai înaltă şi sâni mai voluminoşi.
Răspunsul ei a venit sec şi foarte logic în prima parte.
-Contează mai mult că e iarnă, decât că nu te mai iubesc?! Nu ai nimic frumos să-mi spui? Nici acum în ultimele momente? Spune-mi ceva frumos, Alberto, nu vezi că plâng?! Fă ceva iubitor!
Unde e logica ultimelor propoziţii, oameni buni??? Sunt nebun sau trăiesc într-un vis urât?
Era cu bagajele la uşă, era îmbrăcată de plecare, i-a spus că nu-l mai iubeşte de mult, şi acum vrea să audă ceva frumos, ceva iubitor de la ea.
La ce bun, dacă-l părăsea? Unde e logica?
Avea două opţiuni: să rămână calm-calm sau să o înjure. Dacă rămânea calm, ea s-ar fi supărat pentru pasivitatea lui. Dacă o înjura, se supăra dublu.
A ales să tacă. Se gândea că dacă pleacă acum, o să iasă imediat după ea să se uite aşa dramatic pe stradă după ea şi apoi va intra în primul bar să mai fumeze două ţigări şi să mai bea încă o cafea. Nu-i prea era foame. Cred că va mânca după ora 2, o să-şi facă nişte cartofi prăjiţi, ouă ochiuri şi cârnaţi.
Ea a simţit că nu va primi niciun cuvânt frumos. Asta a înverşunat-o în logoree.
-Nu merit nimic frumos, Alberto! Plângea. Nici măcar acum în al doisprăzecelea ceas nu merit un cuvânt frumos. De ce, când vreau şi eu ceva de la tine, nu poţi să-mi spui măcar un simplu „te iubesc”? Spune şi tu: „iartă-mă, iubita, o să încerc să fiu iar bun şi iubitor cu tine ca la început!” Nuuuu! Nu poţi să spui asta nici dacă te plătesc. Cât vrei să te plătesc ca să aud ceva frumos ca să mă facă să mă reîntorc la tine? 100 de euro? 200 de euro? 300?
Parcă pleca. Mă doare capul. Dacă mi-ar da vreo 500 de euro, poate că i-aş spune: „Sunt un cretin, iubita, iartă-mă că m-am purat aşa de rece cu tine în ultima perioadă de timp.” Şi apoi ar lua-o pe sus şi ar duce-o direct în patul din dormitor, şi-ar da pantalonii jos şi i-ar băga penisul în erecţie direct în gura ei mare fără să o mai dezbrace.
Ce putea face? Ce atitudine să adopte?
Dacă îi spunea că regretă, pierdea cartofii, ouălele şi cârnaţii prăjiţi de la ora două. Plus că i se părea aiurea. Împachetezi toate hainele din şifonier în cel puţin o oră, ameninţi că părăseşti, plângi, faci pe victima, acuzi de nepăsare şi apoi pentru un cuvânt frumos despachetezi totul, uiţi totul şi îţi continui aceeaşi viaţă tristă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cum rămânea cu părăsirea? Unde e logica? Unde dracu` e logica la femeia asta nebună?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s