când am început să scriu noul roman


am vrut ca populația cititoare să nu se identifice cu niciun personaj din carte, să nu poată să facă analogii gen “chestia asta am mai văzut-o undeva”, să le depășească capacitatea de înțelegere cu 100 de ani. să-i cuprindă așa o apatie că nu prind firul epic deși sensul frazelor li se pare cunoscut, logic. să zică: “dă-ne ceva comestibil, ceva de dragoste, o intrigă, ceva să ne aducă aminte că trăim pe planetă terra și că tot ce se întâmplă aici zi de zi ne este atât de familiar!” apoi am zis că nu e bine să fac escapade de genul ăsta, pentru că lumea e proastă, adică cititorul vrea șabloane pe care să le poată înțelege: x se iubește cu y, z vrea să meargă la bunica lui la cimitir, alfa e începutul, omega e sfârșitul etc-etc. trebuie să îi povestești ceva să-l captiveze și totodată să fie stăpân pe situație, să-i placă să creadă că literele tale nu au niciun secret pentru inteligența lui sau că tot ce scrii tu poate găsi ecou sau o formă de emaptie. pentru că oamenii sunt slabi, ia un individ oarecare, du-l 20 de ani în sălbăticie și o va lua razna. nu au putere decât dacă se organizează în grupuri, în societăți, în țări, în familii, dacă stau împreună, dacă comunică frecvent. aici trebuie să mă opresc pentru că sună cineva la ușă, habar nu am cine poate fi, sper să fie o gagică mișto, Doamne ajută!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s