Alberto şi autobuzul minunat


Când am ieşit din casă totul era pustiu pe stradă. Termometrul digital din dreptul magazinului de mobilă indica 42 de grade Celsius. Am zăbovit o clipă pentru a privi în staţia de autobuz. La ora 12 trebuia să apară pe băncuţa de plastic bătrâna aceea care zâmbeşte ştirb şi îi întreabă pe toţi cum îi cheamă. Transpirasem. M-am aşezat pe băncuţa de plastic. Nici urmă de umbră. Soarele mă pocnea direct în cap. Oamenii ăştia şi minunatele lor autobuze cu aer condiţionat, cartele magnetice şi voci de femeie care te invită politicos să avansezi pe culoar. Mi-am aprins o ţigară. De 6 luni doctorul îmi interzisese să mai fumez. Vax. Dacă mă invita la el acasă şi îmi explica părinteşte cum or să arate plămânii mei de fumători în urma autopsiei, poate că îl ascultam, dar aşa, trimiţându-mi analizele complete prin poştă cu indicaţa de a renunţa la fumat de urgenţă, mi s-a părut că îi indică unui papuaş ajuns în Europa occidentală cum se foloseşte hârtia igienică. I-o dai pe la nas plină de rahat. Şi am avut impresia că la consultaţie m-a privit ca pe un retardat. Pe mica băncuţă s-a aşezat o pensionară. Carnea flască îi atârna pe braţe şi purta 2 lanţuri de aur groase la gât. Plus că avea nişte ochelari de soare imenşi. Ceva de marcă, n-am reţinut. O persoană cu lanţ de aur. Cu două lanţuri de aur, pardon. În Ghana oamenii mănâncă oameni. Nu mânăncă aur, canibalii nu mănăncă aur. Dar cui îi pasă? Mie nu, pensionarei nici atât. Brusc m-a lovit accesul acela de nebunie, când ţi se pare că orice cheie ai încerca uşa va rămâne blocată pentru totdeauna, iar toată liniştea ta este depozitată stive-stive dincolo de uşa închisă. Senzaţia de panică albă, când totul se scurge în jurul tău: carnea pensionarei, lanţul de aur, asfaltul, copacii, soarele. 5 secunde. Mi-am revenit. Baba asta infectă a aruncat cu pietre în Maria Magdalena şi a strigata ”Ba-ra-ba! Ba-ra-ba!” până la epuizare. 70 de kile de carne, 2 lanţuri de aur şi o pereche de ochelari de soare de firmă. Am vrut să-i strig în ureche:”Vaco! Nu-i așa că ai renunța la un lanț din cele 2 pentru un loc în Rai?” Îngerul de lângă ea mi-a făcut semn discret să mă abțin. Mi-a explicat din priviri calm că pensionara nu dorește să epateze, ci doar are o slăbiciune pentru aur, așa cum am eu pentru țigări. M-am întors cu spatele la el. Nervos. Când m-am întors dispăruse, pensionara plângea. Mi s-a făcut milă de amândoi, în primul rând de mine și apoi de ea. De unde atâta răutate, de ce trebuie mereu să ne sabotăm iubirea de semeni pe baza unei pseudo-teorii despre adevărul absolut? Nimeni nu este mai presus de iubire și de lacrimi. Ne învârtim în jurul acestor două concepte de mii de ani și niciodată n-am reușit să le catalogăm sau să le exersăm la perfecție. Dostoievski întreba cine este mai virtuos: cel care asasinează pe cineva cu securea, sau acela care bombordează un oraș? Nici unul dintre e. Asta e clar. De ce trebuie să folosești ura pentru a educa pe cineva? Am aprins altă țigară. Am început să conversez calm cu pensionara. Căldura se mai potolise. Îngerul a revenit vesel. Cumpărase 2 înghețate. L-am refuzat politicos. Știa că nu mănânc înghețată. Când a venit autobuzul le-am zâmbit când se urcau pe scară. Apoi am rămas singur pe băncuța de plastic. Ca-n totdeauna.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s