„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”


Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine:
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

Republica viselor


În Republica Viselor toţi cetăţenii sunt înalţi. Norii sunt albaştri iar legile se preling pe asfalt din pereţii proaspăt văruiţi în alb. Cetăţenii merg aplecaţi spre dreapta şi poartă cu ei geamantane mari, pline de oase albe, minuscule. Se opresc la fiecare colţ de stradă şi se salută cu acelaşi zâmbet firav. Fiecare zi trece la fel, egală şi fără miros. Arareori cetăţenii înalţi se opresc din pelerinaj şi fumează. E un întreg ritual, naiv şi funebru. Uneori cad. Cad brusc, geamantanele se deschid, oasele se risipesc pe caldarâm ca zarurile aruncate cu veselie. Nu se opreşte nimeni, cetăţenii trec grăbiţi, nepăsători, călcând peste cadavre şi oase minuscule. Stopează ritualul la fiecare două săptămâni pentru a se alimenta cu fericire. La fiecare două săptămâni, precis ca un ceas eleveţian. Servesc fericire în pahare mari de plastic, pline de un lichid vâscos şi incolor în care plutesc bucăţi minuscule de gheaţă. La şcoală se învăţă că visul e un simptom al realităţii. Filosofia aceasta primitivă îi ajută să păşească peste cadavre şi să miroasă delicat flori albe. A face nu există, există doar a muri. Tastele se prelungesc spre stânga, cetăţenii republicii mor, afişând zâmbete schiloade. Nu crede nimeni în puterea republicii. Uneori în Republica Viselor se tipăresc afişe. Se aruncă din cer cu manifeste pe care scrie cu litere groase, negre şi urâte că „doar cei ce visează trăiesc mult…”. Nu citeşte nimeni fiţuicile azvârlite din cer. Geamantanele pline de oase sunt grele, cetăţenii nu se pot opri pentru a citi despre cum se manipulează populaţia cu slogane inventate. „Azi nu moare nimeni.”… e dictonul preferat al autorităţilor.
Afară se aud claxoane. Jaluzelele sunt trase pe jumătate.
Stau pe scaun, lângă pat. Mototolesc biletul de loto în palmă. Scrumiera e pe parchet. E plină de mucuri.
Ana e moartă. Caut, repede, un vinovat. Nu mă pot concentra. Cearşaful e murdar. Ana e în pat, cu faţa în sus, cu ochii ei mari, privind tavanul alb. Mi-e silă de mine. Privesc tavanul, apoi strâng cu putere biletul în palmă. Îmi vine să vomit. În cameră e mult fum de ţigară. Ana e moartă. Mai aprind o ţigară. Trag câteva fumuri şi observ că, deja, e o altă ţigară aprinsă în scrumieră. Nu e a Anei, Ana e moartă. Tremur. Trag câteva fumuri şi apoi cu un gest brusc mă aplec şi sting ţigarea. Mă uit fugar spre Ana. E dezbracată. Are gâtul plin de sânge. Vreau să fumez. Mă uit instinctiv după pachetul de ţigări. Nu-l văd. O văd pe Ana zâmbindu-mi. Bag mâna în buzunar. Îmi scot celularul. Vreau să-l sun pe Serghei, să-i zic că sunt un ratat. Nu pot. Mă aplec şi iau din scrumiera ţigarea care încă e aprinsă. Trag de câteva ori puternic fumul în piept. Încerc să râd. Nu pot. Ana priveşte tavanul. Îi urmăresc privirea. Tavanul mi se pare de un alb perfect. Oare ce poate vedea Ana?!
Ana e moartă. Ana e dezbrăcată. Cearşeaful e murdar. Sânii Anei mă excită pentru o secundă. Scârbit, îmi mut privirea. Unde am pus pachetul de ţigări? Unde l-am pus? Tremur. Aş vrea să plâng. Nu pot. Simt că totul s-a terminat. Nu-mi pot stăpânii tremuratul mâinilor.
Mă ridic. Evit privirea Anei, evit să-i privesc sânii goi, vreau să ies din cameră, dar îmi dau seama că nu caut pachetul de ţigări, ci celularul. Bag mâna în buzunar, celularul nu mai e. În schimb găsesc pachetul de ţigări. Vreau să deschid geamul să intre aer proaspăt. Nu pot să stau cu spatele la Ana. Îmi aduc aminte scene din copilărie când nu stăteam niciodată cu spatele la uşa de teamă ca atunci când mă întorc să nu-l văd pe Satan în dreptul uşii. Am impresia că dacă mă întorc cu spatele la pat, în clipa când mă voi întoarce, Ana va sta pe marginea patului, cu picioarele goale pe parchet, şi-mi va zâmbi hâd şi îşi va întinde mâna ei albă spre mine. Mi-e frică. Nu vreau să o slăbesc din ochii pe Ana, îi privesc doar gleznele…
Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Zâmbesc cu greu. Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Mă încurjează gândul că Ana e moartă. Mă simt bine. Îmi repet că e moartă, moartă cu adevărat. Îi privesc sânii. Teama mi-a dispărut. Celularul e pe pat, chiar lângă glezenele Anei. Îl apuc în mână şi formez numărul lui Serghei.
-Serghei! Ana e moartă! Unde e Republica Viselor?