Concurs „Romania, te doresc!”


Salut, Romania si romani, oriunde v-ati afla!

Va anunt ca organizez un concurs cu premii deloc consistente, si mai anume o carte, cartea mea El Sueño Español, evident!

Ca sa o castigati trebuie sa imi spuneti la rubrica „lasa un comentariu” 3 (trei) motive hazlii pentru care Romania e inca o tara care merita locuita.
Termenul limita este 1 decembrie, cartea i-o voi trimite castigatorului prin posta cu dedicatie speciala!

Iata si premiul

sau il puteti vizona dand click aici
Va astept si Mult succes!

Albert Catanus

Festivalului naţional de umor «Ion Cănăvoiu» 2010 şi-a desemnat căştigătorii


Premiul pentru literatură al Festivalului naţional de umor «Ion Cănăvoiu» a fost atribuit lui Horia Gârbea pentru volumul «Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov».

La Secţiunea de caricatură, premiul I a fost acordat Adelinei Mateescu din Bucureşti, iar la Secţiunea de Epigramă, primul loc a fost câştigat de Vasile Larco din Iaşi. Premiul I la Secţiunea Fabulă a fost câştigat de Petru Ioan Gârdea din Cluj-Napoca.

Albert Viorel Cătănuş din Brăila a fost desemnat câştigătorul Secţiunii de Proză.

Secţiunea parodie şi poezie umoristică, premiile au fost oferite Tincuţei Horonceanu Bernevic din Bacău şi Laurenţiu Ghiţă din Bucureşti. Premiul Secţiunii de proză a fost câştigat de Laurenţiu Orăşanu, pentru volumul «Autorul».

Au participat la concurs peste 160 de lucrări la toate secţiunile festivalului, din toate zonele ţării, chiar si din Republica Moldova. Juriul naţional a fost alcătuit din: George Corbu (preşedinte), Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, Ion Cepoi, Alexandru Păsărin, Olimpia Bratu, Spiridon Popescu, Aurelian Iulius Şuţă, Cornel Udrea, Grig M. Dobreanu, Constantin Popescu (secretar).

sursa

ADEVARUL.RO
http://www.adevarul.ro/locale/targu-jiu/Targu-Jiu-_Horia_Garbea_a_castigat_Premiul_pentru_literatura_al_Festivalului_national_de_umor_-Ion_Canavoiu_0_359364324.html

Revista Kamikaze – concurs – câştigi cartea mea „El sueno espanol”, Albert Cătănuş


Despre viața sexuală a filozofului Immanuel Kant se știe că a fost infinit mai săracă decît viața sexuală a lui Dan Chișu. Practic, Kant a murit virgin spre deosebire de Chișu care încă trăiește. Totuși, presupunînd prin absurd că filozoful Kant ar fi avut copii, ce meserie ar fi avut aceștia?

Trimiteți răspunsurile la redactia@kamikazeonline.ro , iar cele mai apropiate de adevăr dintre acestea vor fi premiate cu câte o carte de la Editura Nemira: El sueno espanol, Jurnal de căpșunar – Albert V. Cătănuș.

Câștigătorul concursului de săptămâna trecută, domnul iq007, care la întrebarea “ă, așa cum susțin Nostradamus și prezicătoarea Vanga, al treilea război mondial va începe pe 11 noiembrie anul curent, când și împotriva cui ar fi cel mai bine să întoarcem armele?” a dat cel mai încurajator răspuns: “Spre propriile tâmple… Muuaahahahaha!!!!!!!!!!!!!”, este rugat să ne trimită un email cu adresa la care dorește să îi expediem cartea. Sau să se prezinte la redacție neînarmat.

concurenţii pot vedea mai multe informaţii aici:
http://www.kamikazeonline.ro/2010/10/concurs-kamikaze-de-incurajare-a-lecturii-la-om-10/

poem cu paharul gol


urechile mele sunt înfundate
cu o poţiune
pe care lumea o crede magică
sictir zic
ştiu că e adunată
picătură cu picătură
dintr-o ghenă de gunoi
unde omenirea şi-a aruncat neputinţa
şi coşmarurile

îmi târăsc urechile
pline de otrăvuri cotidiene
deasupra lucrurilor
şi încerc să descifrez misterul
unei pete gri
pe o faţă de masă

cineva a pus bordură lumii acesteia
femei bătrâne duc în spate coşuri pline cu îngeri fără aripi
şi boscorodesc între ele
nu ştiu ce spun

Dumnezeu e un mizantrop
el mănâncă îngheţată
eu vopsesc trotuarul
fără bidinea
cu tălpile moarte de sete

Festivalul naţional de umor “Ion Cănăvoiu “, 2010, categoria proză scurtă, câştigător Albert Cătănuş


Consiliul Judeţean Gorj, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Biblioteca Judeţeană “Christian Tell”, Şcoala Populară de Artă, Asociaţia Epigramiştilor din România, Asociaţia Naţională a Caricaturiştilor, Grupul de publicaţii “Flacăra”, Liga Culturală “Fiii Gorjului”, Consiliul local şi Primăria Runcu, Societatea Umoriştilor Gorjeni organizează, în perioada 22-24 oct. 2010, ediţia a XVIII-a a Festivalului Naţional de Umor „Ion Cănăvoiu”

CATEGORIA PROZĂ SCURTĂ, ESTE DESEMNAT UN SINGUR CÂŞTIGĂTOR, ALBERT CĂTĂNUŞ.

FRAGMENT DINTR-O PROZĂ UMORISTICĂ PARTICIPANTĂ LA CONCURS

PSIHOZA ARE O NOUĂ DENUMIRE, ALBERTO

-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa!
-Domnule poliţist, nu mai suport, domnule! NU mai suport! Nu mai dorm nopţile! Nu mai pot scrie o poezie şi eu ca un poet consacrat on-line din cauza lui Alberto!
-Poftim?
-Alberto e un derbedeu…
-Stop! Pauză! Fiţi clar!
Poliţistul din spatele biroului se ridică în picioare. În faţa lui stă un mustăcios cu ochelari. O ramă groasă gen Perpessicius şi o privire mioapă. Ţine în mâini un dosar voluminos pe care scrie mare ”Alberto şi bălăriile lui minunate”. E ora 9 şi 15, nici nu a avut timp să-şi bea cafeluţa şi să citească ştirile din campionatul intern de fotbal. Oare cine o fi individul ăsta?
-Numele şi prenumele.
-Plop Auraş.
-Vârsta?
-36 de ani.
-Ocupaţia?
-Filolog, poet on-line şi detectiv de clone literare.
Aici poliţistul îşi dă jos cascheta şi se scarpină cu stânga pe chelie. Mută cascheta în mână stângă şi se scarpină cu dreapta.
-Hmm!? Detectiv de clone literare???? Aveţi legitimaţie?
-Alberto e un asasin. Alberto e un farsor, elucubrează asupra universului hegelian fără măcar să aibă o diplomă de facultate. Eu am spus de mult: atenţie la Alberto, mare atenţie! Nu e titrat, e un şantierist, agramat, murdar de ciment pe salopetă, emite teorii false despre ludicul lui Stănescu din epoca de început, plus că a confundat universul lui Naum cu cel al lui Kant. Vi se pare posibil ca o asemenea interpretare eronată, care necesită o documentare exhaustivă şi o înţegere aproape apriorică a universului uman să poată fi făcută publică pe un site de literatură de un asemenea individ care nu a terminat nici măcar o facultate??? Repet, nici măcar o facultate! Eu am 3 facultăţi şi nu mă încumet nici să ridic privirea spre călcâiul lui Schopenhauer şi acest individ, acest specimen…
-Alooo!!! Domnu` Auraş, luaţi o pauză, domnul meu.
-Nu-mi vorbi dumneata de pauză! Ridică din deget ameninţător. Am să iau pauză când acest individ va fi banat pe toate site-urile de literatură din România şi din străinătate. Până când nu se vor afişa bannere mari: ”Atenţie, Alberto e prin zonă! Atenţie la bălării!”
-Domnule Plop! Cine e Alberto ăsta?
Auraş se opreşte din logoree ca lovit de marfarul de la ora 3 şi 14. Bagă mâna în buzunar şi scoate un tub de pastile pe care scrie ”Rudotel” şi cu gesturi rapide înghite 3 pastile. Trage aer în piept.
-Alberto e un IP din Spania care mi-a spus mie că scriu ”bălării”. A avut tupeul să-mi spună în faţa unei imense comunităţi virtuale, mie care am intrat cu 10 la filologie în Bucureşti, că scriu ”bălării”! Ridică vocea două octave. Adică eu, Auraş Plop, care am citit vagoane de cărţi, care am terminat 3 facultăţi, care am cochetat cu cele mai mari reviste de literatură SF din ţară că scriu bălării??? Îşi înfundă mâna iar în buzunar după tubul de ”Rudotel” şi mai mestecă încă 3 pastile. Un asasin, un criminal, o clonă, un agramat, un incult, un derbedeu cu laptop care are conexiune la net şi nivel pentru a posta comentarii fără să mai treacă prin filtrul cenzurii. Ăsta e Alberto. I-am făcut şi dosar. Depun plângere, mă tracasează, îmi repetă la fiecare poem că scriu bălării şi că am psihoze. Eu am psihoze? Adică eu, Auraş Plop, am psihoze, eu care îl urmăresc peste tot. Fals, nimic mai fals, nu l-am urmărit în viaţa mea. În acest prim dosar de 500 de pagini veţi vedea că eu nu l-am urmărit. Am adunat probe, atât, i-am citit fiecare comentariu şi l-am arhivat. Asta înseamnă ca îl urmăresc??? Spuneţi domnule poliţist, asta înseamnă că l-am urmărit pas cu pas??? Dacă citeşti comentariile unui individ, toate comentariile, chiar şi cele offtopic şi le salvezi într-un fişier înseamnă că ai dezvoltat o psihoză pentru el? Dacă îl atenţionezi pe orice site de literatură la fiecare comentariu că nu ştie cum se mănâncă ortografia şi prozodia, e psihoză?
-Domnule Plop, ia dom`le loc pe scaun. Fii calm, n-am înţeles nimic. Ce psihoză, ce bălării, ce univers kantian? Ia-le pe rând. Domiciliu dumitale.
-Eu sunt din provincie, dintr-un oraş din Oaş, dar stau 20 de ore pe zi conectat la internet pentru a vedea comentariile jignitoare postate de Alberto. Sunt hotărât să-l bag la puşcărie pe nenorocitul ăsta care-şi bate joc de mare mea operă antumă. Domnule, eu nu scriu BĂLĂRII, crezi că un filolog ca mine, care a intrat cu 10 la facultate, poate scrie bălării? Crezi dumneata că un mare titrat ca mine poate fi contestat fără argumente literare de un şantierist care se ascunde în spatele unui IP? Am să merg până la preşedinţie să-mi caut dreptatea, am să depun cerere la SRI să intercepteze ip-ul lui Alberto şi să fie târât într-o celulă insalubră pe ai căror pereţi voi scrie personal toate poemele mele care au primit steluţe roşii şi galbene pe diferite site-uri literare. Să le citească imberbul ăsta 20 de ani zi de zi, până va înţelege că marele Auraş Plop nu scrie bălării.
Poliţistul îşi pierde cumpătul. Îi face semn cu degetul în dreptul buzelor.
-Domnule, taci!
-Ceeeeeeeeee?????? Mi se interzice dreptul de a protesta împotriva lui Alberto? E o conspiraţie! Protestez! Protestez! Protestez! De trei ori protestez. Am să mă intru în greva foamei dacă nu-i luaţi nivelul de acces lui Alberto.
Se repede la poliţist şi-l apucă de guler trăgându-l violent spre el.
-Cum a avut nesimţirea agramatul ăsta să-mi spună că scriu bălării? Cum? În numele lui Dumnezeu, marele Auraş Plop nu scrie bălării. Auraş Plop are 3 facultăţi. Înţelegi: am 3 facultăţi, Alberto nici una. Nimic, vax, zero.
-Domnule Plop, daţi-mi drumul. Nu mă siliţi să vă arestez pentru ultraj. Acesta devine violent şi începe să urle.
-Să înfunde puşcăria! Să nu mai intre în viaţa lui pe un site cu poezii. Nu are niciun drept! Mă înţelegi? Niciun drept să-mi spună mie, marelui Auraş Plop, că scriu bălării. Îl bag înapoi de unde a venit, să stea departe de poemele mele. Să stea departe de poemele mele fractale, de proza mea SF, să stea departe de conturile mele de pe site-urile literare. Băăăă!!! Îl priveşte feroce pe poliţist. Tu ştii ce înseamnă admitere cu nota 10? Tu ştii ce înseamnă? Înseamnă vagoane de cărţi! VA-GOA-NE! Eu nu am cunoscut parte femeiască până nu am terminat filologia. Şi vine unul fără facultate, fără studii superioare, murdar de ciment pe mâini să-mi spună mie că nu am talent??? Am talent, am vagoane întregi de talent. Le număr în fiecare noapte. Le număr, înţelegi, bă? Un vagon, două vagoane, patruzeci de vagoane. El bea o navetă de bere şi eu citesc jumătate de vagon de filosofi germani, başca o roabă plină ochi cu autori orientali care au scris despre Buddha şi Zen. Vrei să-ţi dau un citat întreg din Lao Tze? Spune, vrei?! Alberto nu are habar nici măcar cine e Lao Tze. Începe să râdă isteric. Ha-ha-ha!!! Alberto nu ştie cine e Lao Tze. Sâc-sâc-sâc! Nu ştie – nu ştie. Alberto nu ştie, Auraş Plop ştie.
O spumă albă i se scurge din colţul drept al gurii.
Poliţistul îşi pierde calmul.
-Ia, bă, labele de pe mine. Du-te dracului de nebun! Ce vrei până la urmă?
-Băăă!!! Mă faci tu nebun pe mine care am citit vagoane de cărţi şi am intrat la filologie cu 10??? Tu care nu ştii să declini la conjunctiv prezent verbul ”a putea”??? Te bag şi pe tine la puşcărie, bă!
Îi dă drumul şi bagă mână în buzunar. Înghite rapid încă 2 pastile de ”Rudotel”.
-Eu vă cer un lucru simplu: arestaţi-l pe Alberto! Închideţi-l. Eu nu mai pot scrie nimic, îl visez noapte de noapte că apare în subsolul poeziilor mele şi strigă ”Bălării! Bălării!” Mă trezesc ud de transpiraţie. De o săptămână nu am mai citit nicio carte, mă usuc ca un fir de trandafir aruncat pe o balegă. Mor cu zile şi Alberto zburdă liber pe site-urile literare făcând glume proaste despre textele mele geniale.
Îşi ia faţa în mâini şi începe să plângă încetişor.
-Oare nimeni nu-l poate opri pe Alberto! Doamneeeee! Tată ceresc, fă o minune, lasă-l fără conexiune la internet o săptămână. Macăr o săptămână.
Alertată de zgomotul produs de Auraş Plop o echipă de mascaţi intră rapid peste cei doi. Îl saltă pe Auraş Plop pe sus, îl trântesc la podea şi îl încătuşează. Foile din dosarul lui Alberto se împrăştie pe jos. Una ajunge chiar lângă faţa lui Plop. Citind conţinutul Plop redevine isteric.
-Arestaţi-l! Arestaţi-l pe el, nu pe mine! Pe infam, pe agramat. Eu nu scriu bălării, eu am intrat cu 10 la filologie, înţelegeţi?! Cu zece! Am 3 facultăţi. Alberto e un zero, nu are nimic. Are doar o mistrie şi două găleţi cu mortar. Eu am fost premiantul clasei, am luat mereu premiul I, am avut coroniţă până în clasa a XII-a. Vă daţi seama: premiul I mereu, coroniţe mereu.
-Mai taci, bă candriule, ţipă unul dinte mascaţi. De o oră baţi câmpii cu Alberto ăsta.
Intră şeful poliţei municipale.
-Ce naiba e aici? Sediu de poliţie sau spital de nebuni?
Poliţistul agresat salută instantaneu.
-Permiteţi să raportez: acest cetăţean…
E întrerupt cu urlete de Auraş Plop.
-Bă, eu nu sunt cetăţean! Eu sunt poet. Am intrat cu 10 la filologie şi am luat numai premiul I, plus coroniţă. Alberto a rămas corigent la Limba şi Literatura Română în clasa a XII-a. Ştiu sigur, m-am documentat.
Şeful poliţiei municipale e nedumerit.
-Cine e Alberto ăsta?
La auzul acestei întrebări Auraş Plop prinde glas iar.
-Alberto e un agramat, Alberto nu a terminat o facultate, Alberto spune despre mine că scriu ”bălării”. Are nesimţirea să critice un titrat ca mine cu 3 facultăţi, un filolog care a publicat pe toate site-urile literare numai poezii fractale pline de steluţe roşii şi galbene.
-Mai taci, mă obsedatule! Sunaţi de urgenţă la psihiatrie să trimită o ambulanţă. E un caz de forţă majoră.

Scena se încheie epocal: Auraş Plop, încătuşat la podea, continuă să-l acuze pe Alberto că e agramat şi repetă în neştire că a intrat cu 10 la filologie şi a luat premiul întâi şi multe coroniţe din clasa întâi până în clasa a XII-a, mascaţii joacă şeptic pe dosarul lui Alberto, poliţistul agresat îşi bea tacticos cafeluţa. Nimeni nu-l bagă în seamă pe Auraş Plop.
Din depăratare se aude sirena ambulanţei.

.


Oamenii sunt furioşi. Punct
Oamenii sunt eu. Punct. Punct
Eu cunosc un om furios. Punct
Tu nu-l cunoşti. Două puncte
Nu-l cunoşti. Punct şi de la jumătatea Lunii
Oamenii sunt eu. Iar punct
Eu sunt înalt.
Dacă întind braţele în sus
Spre mine, spre tine, spre cer
Cei din jurul meu. Pun punct
Se vor dezintegra. Virgulă
Şi nu va fi nicio o lupoiacă
Să le alăpteze viitorul.

Gresia albă


E dimineaţă. Devreme.
Moartea e întinsă-n pat.
Are un ochi închis.
E galbenă.
E scheletică.
E bărboasă.
Un picior îi atârnă pe gresie.

Cearşaful alb e plin de sânge
Şi murdar, ca toate celelate cearşafuri.
Cineva spală pe jos
Sângele amestecat cu plămâni.
Gresiile devin albe, încet-încet.
Altcineva i-a ridicat
Piciorul căzut.

Asistentele privesc pe sub ochelari
Neputincioase.
Doctorul aruncă o privire expertă
În salon.
“Să vină brancardierii!
Şi deschideţi geamurile că
Miroase a sânge!”

Alături, un înger se scobeşte-n nas.

WV


Mi-am secţionat vena stângă.
Cu dreapta.
Sângele n-a vrut să curgă.
Probabil de frică.
Sau de scârbă.
Sau poate că
Se obişnuise cu venele, cu viciile
Şi cu vomitivele
Pe care le înghite zilnic.
E un sânge prizoner.
Nu e sângele meu.
Nu e. Ştiu sigur.
Am deschis atlasul biologic.
Scrie clar:
Nu e sângele tău Alberto!

Târziu, în noapte, a ieşit o picătură.
Era o picătură anemică.
A căzut în ceaşca de cafea.
De atunci nu mi-am mai văzut niciodată
Sângele.
Dar ştiu că e prin vene şi artere, singur cu viciile şi
Vomitivele pe care i le administrez zilnic
Regulat şi deprimant.

„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”


Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine:
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

Republica viselor


În Republica Viselor toţi cetăţenii sunt înalţi. Norii sunt albaştri iar legile se preling pe asfalt din pereţii proaspăt văruiţi în alb. Cetăţenii merg aplecaţi spre dreapta şi poartă cu ei geamantane mari, pline de oase albe, minuscule. Se opresc la fiecare colţ de stradă şi se salută cu acelaşi zâmbet firav. Fiecare zi trece la fel, egală şi fără miros. Arareori cetăţenii înalţi se opresc din pelerinaj şi fumează. E un întreg ritual, naiv şi funebru. Uneori cad. Cad brusc, geamantanele se deschid, oasele se risipesc pe caldarâm ca zarurile aruncate cu veselie. Nu se opreşte nimeni, cetăţenii trec grăbiţi, nepăsători, călcând peste cadavre şi oase minuscule. Stopează ritualul la fiecare două săptămâni pentru a se alimenta cu fericire. La fiecare două săptămâni, precis ca un ceas eleveţian. Servesc fericire în pahare mari de plastic, pline de un lichid vâscos şi incolor în care plutesc bucăţi minuscule de gheaţă. La şcoală se învăţă că visul e un simptom al realităţii. Filosofia aceasta primitivă îi ajută să păşească peste cadavre şi să miroasă delicat flori albe. A face nu există, există doar a muri. Tastele se prelungesc spre stânga, cetăţenii republicii mor, afişând zâmbete schiloade. Nu crede nimeni în puterea republicii. Uneori în Republica Viselor se tipăresc afişe. Se aruncă din cer cu manifeste pe care scrie cu litere groase, negre şi urâte că „doar cei ce visează trăiesc mult…”. Nu citeşte nimeni fiţuicile azvârlite din cer. Geamantanele pline de oase sunt grele, cetăţenii nu se pot opri pentru a citi despre cum se manipulează populaţia cu slogane inventate. „Azi nu moare nimeni.”… e dictonul preferat al autorităţilor.
Afară se aud claxoane. Jaluzelele sunt trase pe jumătate.
Stau pe scaun, lângă pat. Mototolesc biletul de loto în palmă. Scrumiera e pe parchet. E plină de mucuri.
Ana e moartă. Caut, repede, un vinovat. Nu mă pot concentra. Cearşaful e murdar. Ana e în pat, cu faţa în sus, cu ochii ei mari, privind tavanul alb. Mi-e silă de mine. Privesc tavanul, apoi strâng cu putere biletul în palmă. Îmi vine să vomit. În cameră e mult fum de ţigară. Ana e moartă. Mai aprind o ţigară. Trag câteva fumuri şi observ că, deja, e o altă ţigară aprinsă în scrumieră. Nu e a Anei, Ana e moartă. Tremur. Trag câteva fumuri şi apoi cu un gest brusc mă aplec şi sting ţigarea. Mă uit fugar spre Ana. E dezbracată. Are gâtul plin de sânge. Vreau să fumez. Mă uit instinctiv după pachetul de ţigări. Nu-l văd. O văd pe Ana zâmbindu-mi. Bag mâna în buzunar. Îmi scot celularul. Vreau să-l sun pe Serghei, să-i zic că sunt un ratat. Nu pot. Mă aplec şi iau din scrumiera ţigarea care încă e aprinsă. Trag de câteva ori puternic fumul în piept. Încerc să râd. Nu pot. Ana priveşte tavanul. Îi urmăresc privirea. Tavanul mi se pare de un alb perfect. Oare ce poate vedea Ana?!
Ana e moartă. Ana e dezbrăcată. Cearşeaful e murdar. Sânii Anei mă excită pentru o secundă. Scârbit, îmi mut privirea. Unde am pus pachetul de ţigări? Unde l-am pus? Tremur. Aş vrea să plâng. Nu pot. Simt că totul s-a terminat. Nu-mi pot stăpânii tremuratul mâinilor.
Mă ridic. Evit privirea Anei, evit să-i privesc sânii goi, vreau să ies din cameră, dar îmi dau seama că nu caut pachetul de ţigări, ci celularul. Bag mâna în buzunar, celularul nu mai e. În schimb găsesc pachetul de ţigări. Vreau să deschid geamul să intre aer proaspăt. Nu pot să stau cu spatele la Ana. Îmi aduc aminte scene din copilărie când nu stăteam niciodată cu spatele la uşa de teamă ca atunci când mă întorc să nu-l văd pe Satan în dreptul uşii. Am impresia că dacă mă întorc cu spatele la pat, în clipa când mă voi întoarce, Ana va sta pe marginea patului, cu picioarele goale pe parchet, şi-mi va zâmbi hâd şi îşi va întinde mâna ei albă spre mine. Mi-e frică. Nu vreau să o slăbesc din ochii pe Ana, îi privesc doar gleznele…
Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Zâmbesc cu greu. Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Mă încurjează gândul că Ana e moartă. Mă simt bine. Îmi repet că e moartă, moartă cu adevărat. Îi privesc sânii. Teama mi-a dispărut. Celularul e pe pat, chiar lângă glezenele Anei. Îl apuc în mână şi formez numărul lui Serghei.
-Serghei! Ana e moartă! Unde e Republica Viselor?

Templu


nu-mi rămâne decât să-mi acopăr trecutul
cu pagina unui ziar precum cadavrul părăsit
pe aleea iubirilor trucate
numărul 13 zic din memorie
şi totul capată sens
ne cunoaştem doar suprafeţele
asta ne menţine atât mai păstrăm
aşez neputinţa pe cea mai apropiată bancă
umplu clepsidra personală cu sageţile
pe care mi le-am smuls din palme la ultima răstignire
modul meu de a supravieţui metamorfozelor costisitoare
n-am chef să mai aştept minuni
dacă există grenada metafizică
sigur va exploda lângă mine
cu toate schijele prăbuşite în cea din urmă arteră
desenez fântâni
e semnul confuz cum că un dumnezeu neajutorat
mâzgăleşte alături de mine legile uitării
singuratate pereţilor strâmţi
o viaţa despre care abia se poate vorbi
cele din urmă dimineţi
se vor prăbuşi în nisipul pe jumătate ud
aşa cum au început

The archers of Crete


La marginea morții se întinde un câmp de trandafiri
Bine ați venit!
Apar zgâriați dintre trandafiri.
Arcurile lungi sunt niște medalii care se lovesc de tulpinile verzi
Tunincile lor roșii anunță vreme frumoasă
E calm aici în mijlocul luptei
Cavaleria a cotit-o spre dreapta, va urma o șarjă pe flancuri
Mă așez mai comod pe canapea, o să fie spectaculos
Mulțimea mănâncă mici, bea bere, copiii pun întrebări părinților
E un show total
Am pariat pe cretani, ca-ntotdeauna
Vecinul din dreapta are o obsesie
Își tot potrivește puloverul pe oasele slabe ale umerilor
Soarbe din sticlă cu gesturi molcome
Mai ia un mic, Daniel!
Aș fuma o marijuana.
Prima salvă a arcașilor a doborât 10 călăreți din garda generalului
E un măcel complet. Copiii orfani ai călăreților vor ajunge hoți de buzunare și prostituate ieftine.
Vecinul din stânga devine curios.
Unde sunt catafracții?
Are pantalonii de doc ieftin pătați de muștarul micilor.
Dumnezeu știe cât urăsc indivizii de genul ăsta!
Problema că ne amestecăm împreună la marginea câmpului ăsta de trandafiri contra voinței mele
Nu mi-am dorit niciodată să stau aici cu el sau cu plozii lui needucați
Mi-am luat blugi noi
Îmi stau cam nasol că sunt slăbănog.
Un arcaș cretan se apropie.
Te bagi, Alberto?
Îmi calculez șansele, nu am multe de pierdut.
Hai că intru și eu!
Îmi aruncă un arc imens.
N-am săgeți dar scot câteva din cadavrele celor căzuți printre trandafiri.
Mă simt ca un gardian de la Auschwitz care smulge cu un patent dinții de aur ai morților
M-am îngălbenit brusc de greață, plus că ăștia put
Un calăreț se apropie amenințător cu sulița spre mine.
O panică albă pune stăpânire pe degetele mele
Îmi tremură strident
Cine naiba m-a pus să fac eu pe vitezul? Nu puteam să stau pe margine?!
Prost mai ești, Alberto!!!
Aș avea nevoie de o minune sau de o marijuana.
Baremi să mor fericit.
O săgeată cretană îl lovește pe călăreț din spate, calul trece speriat pe lângă mine în viteză purtând doar un cadavru.
Viața asta e chiar mișto! Arunc arcul și săgețile folosite.
Mie îmi ajunge, plec! Pa-pa-paa!

Scrisoare foarte deschisă Preşedintelui României, Guvernului, Parlamentului şi întregii clase politice din România


Scrisoare foarte deschisă Preşedintelui României, Guvernului, Parlamentului şi întregii clase politice din România

Domnule Preşedinte, domnilor miniştri, domnilor parlamentari şi domnilor lideri politici, sunt momente în viaţă, momente foarte precise, în care trebuie să te opreşti. Momente decisive pentru viitorul unui om, ale unui guvern sau ale unei naţiuni. Acest moment a sosit. Întotdeauna am crezut că pentru fiecare misiune, pentru fiecare profesie există persoana potrivită sau un grup de persoane care prin natura pregătirii profesioanele, a harului şi a eticii este (şi sunt predestinate) pentru a îndeplini cu succes toate cerinţele care nasc din misiunea/profesia respectivă. Filosofic vorbind: un cineva trebuie sa fie preşedinte de ţara, şef de guvern, parlamentar sau simplu cetăţean. Însă domniile voastre aţi dovedit în mod repetat şi decisiv că nu sunteţi acel „cineva”. Nu aveţi harul şi nici dorinţa de a fi acel „cineva”.

În condiţiile actuale ale României se impune un imperios pachet de legi care să readucă acest popor pe fagaşul speranţei, pe tronsonul existenţei de zi cu zi în care cetăţenii români să fie mândri că poartă numele de „român”.

Eu, Albert Cătănuş – cetăţean român, preocupat fiind de soarta României, vă propun un plan de lege anticriză.

Dar mai intâi de toate vreau să vă vorbesc despre acei oameni care au făcut România „Mare”, despre aceea clasă politică care a dus România pe culmile prosperităţii economice, si anume, familia Brătienilor. Despre membri ei se spune că dacă: „Toată România s-ar scufunda peste noapte şi un singur Brătian ar fi reuşit să se salveze, acesta, prin diplomaţie, abnegaţie şi patriotism, ar fi reuşit să readucă la viaţă întreaga societate română.”
Mi-aş dori să avem iar o generaţie a Brătienilor în politica românească contemporană, măcar unul.

Dar să trecem la măsurile anticriză.
După cum bine ştiţi în anul 2011 România va necesita un nou împrumut extern de aproximativ 6 miliarde de euro pentru a putea susţine bugetul public de stat, adică, cu alte cuvinte, pentru a putea plăti pensiile şi salariile bugetarilor.
Ceea ce propun eu e mult mai ieftin pentru poporul roman, şi anume, să votaţi o lege prin care absolut toţi politicienii români şi aici includ: presedintele ţării, tot guvernul, remaniat sau nu, toţi parlamentarii (actuali si foşti), şi toţi ceilalţi lideri de partide (parlamentare sau nu) SĂ RENUNŢE la toate funcţiile oficiale şi la cetăţenia română în schimbul sumei de un milion de euro CASH şi a unei pensii de 2500 de euro lunar (timp de 25 de ani) pe cap de politician.
Amendamentele sunt următoarele:
– dacă există rude de gradul I care doresc să urmeze gestul patriotic al acestuia vor primi fiecare 333 333 euro cash si o pensie de 1500 de euro lunar pentru următorii 25 de ani.
-dacă există rude de gradul II care, de asemenea vor să facă ceva pentru ţara asta, adică să renunţe la funcţiile oficiale (dacă le detin, bineinţeles) şi la cetăţenia română, vor primi instantaneu 250 000 euro cash şi o pensie de 1000 de euro lunar, de asemenea pentru următorii 25 de ani.

După calculele mele acest amplu proces de purificare a clasei politice româneşti nu va costa statul român mai mult de 2 miliarde de euro.

Sunt convins că astfel România nu va mai avea nevoie de cei 6 miliarde de euro anul viitor pentru că se vor găsi surse alternative de autofinanţare, implicit se va face o economie reală de 4 miliarde de euro care se vor putea folosi pentru a se construi fabrici, uzine si autostrăzi.

Cât despre averile şi afacerile dvs, stimaţi lideri politici (din opoziţie, de la putere etc), nu se va întâmpla un nou fenomen „naţionalizare forţată”. Vă veţi putea vizita de 2 ori pe an proprietăţile, de Paşte şi de Crăciun. În schimb afacerile dvs. cu statul român vor fi închise pentru că nu mai sunteţi cetăţeni români, pentru că, după cum am menţionat mai sus, aţi renunţat contra unei sume consistente în valută forte la cetăţenia română; oricum, veţi avea destui bani daţi cu generozitate de români pentru a duce o viaţa lipsită de griji departe de România, cât mai departe cu putinţă. Şi alt favor: veţi putea împuternici persoane care să vă administreze în continuare proprietăţile din România şi afacerile (mai puţin cele cu statul care vor fi interzise prin această lege).

În încheiere, eu consider că aceasta e UNICA SOLUŢIE a României de a scapă de grava criză economică şi morală în care s-a scufundat în ultimii 70 de ani.

18 octombrie 2010 Albert Cătănuş, de profesie român

!NFERNUL de Leonard Ancuţa


Infernul sunt ceilalţi, spunea Sartre.
Nu. Infernul sunt eu.

“Înainte de a citi alte capitole din “!NFERNUL”, am parcurs secţiunea „!NTERZIS”. Scenele erau atât de abrupte, de transparente şi de neiertătoare, încât m-am întrebat ce editor va îndrăzni să publice, chiar şi astăzi, când totul este permis, o asemenea carte. Ulterior însă, după experienţa de lectură din „!NTERZIS”, celelalte pagini ale „!NFERNULUI” mi s-a părut că descriu mai degrabă Purgatoriul, decât locul din care blestemaţii îşi strigă negrele lor poveşti. Nu, viziunile nu sunt mai puţin sumbre, doar că, treptat, în fiinţa mea cititoare a survenit un fenomen de acomodare cu grozăvia lor. „!NFERNUL” nu e pură ficţiune: el prelungeşte în imaginar întâmplări reale, cel mai adesea şocante şi abominabile, petrecute în locuri şi timpuri diferite. „O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit” le leagă şi le survolează, oferindu-le consistenţă şi justificare literară.” – Ioan Es. Pop

Cam asta spune Ioan Es Pop pe coperta 4 a romanului !NFERNUL, a doua carte sub semnătura Leonard Ancuţa, care va apărea pe 25 octombrie la Editura Tracus Arte. !NFERNUL este în schimb primul purtător al siglei ULYSSE, noua colecţie de proză a editurii, coordonată de Cosmin Perţa. Voi reveni cu detalii despre lansare, care va avea loc pe 5 noiembrie, în Fire Club din Bucureşti.

Două păsări minuscule


Motto:

“cel mai mult îmi place când te duci la baie şi nu aprinzi lumina, atunci văd cum straluceşti prin pereţi” – autorul

te-ai putea transforma aşa dintr-o dată într-un înger/ apa curge în continuare peste mâinile uscate/ eu tac/ înţeleg de ce nu-mi vii în ajutor/ naşterea asta din mine are loc o dată la o mie de ani

câteva râuri/ două păsări minuscule/ cinci irişi albaştri şi toată iubirea mea ţi le voi pune pe spate

coastele se vor desface primitoare ca pentru un mormânt în care mă voi aşeza şi eu cât de curând

în linişte are loc fenomenul iubirii/ pielea se bifurca ca să-mi facă loc înăuntru
nişte limbi de şarpe mai şuşotesc o fremătare/ o briză/ o arcă şi-un cocor foarte ascultător

sânii tăi frumoşi se ascund în palmele mele ca doi puişori de găina

piu-piu ne-am rătăcit prin pădurea plină de poveşti/ unde este maaaaaaama/ vream la ea

ştii iubita/ versul ăsta trebuie să exprime starea de fericire pe care o am când adorm cu faţa în părul tău/ când stăm faţă-n faţă cu genunchii lipiţi/ stăm aşa/ stăm asa/ ne mângâiem pâna când trecem unul în altul ca o apă printr-un baraj/ la început puţin câte puţin/ apoi şuvoaie

vreau să stai în pat cu mine/ să nu mai coborâm deloc/ cumpăr eu mâncare/ pun sacoşele lângă pat/ ţigări/ ness-ul/ sucul de grepfruit/ am să te spăl acolo/ pe picioare/ pe faţă/ văd eu cum fac/ inventez o apă auriferă/ dimineaţa vei fi poleită cu inima mea/ tu să fii cuminte ca o şcolăriţă să stai pe pieptul meu o oră/ nu mă supăr/ poţi să şi adormi

poem (înca) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta

xxL – dialog (el şi ea)


el:e posibil să crească cazurile de cancer la piele în următorii ani
nici nu ştiu ce să mai fac, doream atât să îmi schimb pielea cu a ta
nu îmi pasă de radiațiile de pe stradă, oricum nu ieșim prea des
ea:ai dreptate, stăm toată ziua cu palmele lipite unele de altele
el:inventăm jocuri, formule chimice, reţete de supravieţuire lângă sânii tăi foarte tari
în garsonieră am ascuns un oraș, un post de televiziune și un aeroport
eu aprind luminile seara şi am grijă să nu ne taie cablul
ea:vecinii mă întreabă în lift „dvs sunteţi locatara de la etajul 6?”
mă uit în jur şi nu răspund, eu locuiesc în tine
emanăm atât de multă iubire încât am putea răni trecătorii nevinovați
camera noastră e o portocală, cojile ne ţin de cald şi sorbim sucul delicios
rezistăm fără mâncare zile întregi, de fapt ni se face foame doar când coborâm din pat ca niște animale după pradă, geamul de la bucătărie este remediul pentru o ţigară
musafiirii nu vor să mai plece, le place gustul de cafea, ţigările de foi
se ceartă pe ultimul fum în timp ce pe mine mă ia somnul lângă tine
dacă vor să se plimbe construim repede o barcă cu vele, dacă vor să mănânce din valiză facem o masă, le dam bere leffe şi ciuperci la pachet
el:de-ar pleca mai repede, am nevoie de tine goală în mijlocul lumii ca de doza zilnică de heroină
ea:fetele mă întreabă ce vârstă am şi ce am studiat, de unde am cerceii şi ce marcă sunt blugii
eu nu pun întrebări niciodată, doar răspund şi servesc masa, deschid geamul pentru pescăruşul imaginar
apoi totul devine clar, musafirii pleacă, putem respira liniștiți, încă două zile fericite până la următorul contact cu oamenii la supermarket
mâinile tale sunt reci mai tot timpul, le caut pe sub faţa de masă, pe sub ochii lor tâmpiţi
cam astea sunt motivele pentru care nu ieșim din casă
el:nu trebuie să mai aprind lumina, te simt pe întuneric cum te rotești deasupra mea ca o pasăre ce-și caută cuibul
ea:îmi place la carrefour cu tine, cum cauţi sarea iodată şi mă pierzi printre rândurile de cadouri
iubita unde eşti? sunt la raftul cu e-love, iau câteva doze dacă ne rătăcim

a două zi oraşul era mai poluat, la ştiri se anunţa din 5 în 5 minute
au evadat doi intruşi de la spitalul de boli contagioase, poartă fulare la fel şi haine kaki
aveţi pe ecran portrele robot, dacă-i vedeţi să nu-i atingeţi
sub piele au o peliculă de fericire gata să erupă

Felinarul


am atâtea să-ţi spun
aseară coboram scările şi mi-am amintit de aluniţa ta de sub sânul drept
m-am dus direct spre primul felinar
am pus palmele pe fierul rece

am atâtea să-ţi spun
am zile când îmi uit numele
adresa, părinţii, fraţii
mi-e greu să recunosc
dar nu pot să merg pe stradă fără să am ceva de la tine în buzunare
la colţul străzii se întâmplă miracole aproape zilnic
câţiva îngeri împart îmbrăţişări
chiar sub fereastra mea un lazăr mă strigă de câteva ore
nu-mi pasă
nu eşti acolo, deci nu se întâmplă nimic extraordinar

ştii ce nu ţi-am spus
că urc în fiecare zi într-un tren
nu există niciun peron
doar câţiva călători se aşează lângă mine
nu vorbesc niciodată cu ei
privesc pe geam
le aud doar îndemnurile
hai, albert
trebuie să cobori, e timpul
şi de fiecare dată când mă întorc spre ei
pe scanul de alături stai tu
zâmbeşti
atunci coborâm împreună
în oraşul care ne priveşte nepăsător, fără să înţeleagă nimic
o pereche care nu îi aparţine
o poveste aparte

lumea noastră nu e nicăieri
poate doar
la ore târzii, autostrada care leagă inimile noastre proaspăt renovate
devine o metropolă în care ne mutăm

am atâtea să-ţi spun
uneori cuvintele se fac mici
se ascund în palme
tac, îmi înfig degetele în inima ta
fiecare te iubesc sedimentează miocardul

suntem două cercuri polare
aveam nevoie de un cataclism să ne unim

caminando por la vida


e un şir lung, un şir indian, desigur. mulţi oameni. privesc biletul. aş fuma o ţigare. inspir-expir, cum fac oamenii. o bătaie pe urmăr. mă întorc încet. puţin plictisit, puţin curios. fiinţa vrea să ştie cât e ceasul. zâmbesc. nu e târziu. insistă. se grăbeşte. o altă bătaie pe umăr. fiinţa se întoarce spre mine. îmi zîmbeşte. neutru. nu ştie cât e ceasul. pentru două secunde cerul se deschide. printre nori zăresc piciorul drept al domnului. clipesc des. foarte des. ies din rând. doi paşi în dreapta. imens. dincolo de deal pare să fie un pod. sau o arcadă. trece o procesiune de îngeri. doi paşi la stânga. oare îngerul meu o să-mi simtă tristeţea? o piatră. o lovesc cu putere. normal. e normal să mă doară. tristeţea nu e cuantificabilă. aş vrea să mă aşez pe iarbă. mi-aş pune mâinile sub cap şi l-aş privi pe dumnezeu direct în ochi. e o prostie. închid ochii. nu vreau să mă vadă nimeni. înăuntru e cel mai bine. îmi pipăi discret organele. apoi tristeţea. o simt. e ca un cancer. totul e la locul lui. mă ridic din iarbă. reintru în rând.

cu furnici


Nu trebuie să mişc. Nici măcar un deget. Trebuie să apară. Mi-a spus că vine pe la cinci şi ceva. Oare cât e ceasul? Nu cred că e mai mult de trei. Are o pălărie de fetru neagră. E imposibil să-l confund. Nu cred că vine mai devreme, n-a venit niciodată. Am o furnică pe gambă. Oare ştie că nu am voie să mă mişc? Furnica se poate plimba pe orice centimetru al pielii mele, dar să nu-mi intre în urechi. Poate să intre în gură. Ar fi perfect. Aşa o pot omorî. Hai! Hai, furnicuţă mică, intră-mi în gură. Nu-ţi fac nimic. Am câteva resturi de mâncare între măsele. Poţi mânca o zi liniştită… Cred că a plecat, n-o mai simt. Oare furnica ştie că nu am voie să mă mişc? Nu cred. E imposibil ca furnicuţa să ştie că nu am voie să mă mişc. Iarba asta din faţa copacului e destul de înaltă să ascundă un om pe burtă. M-aş putea târî până sub copac. Dacă înaintez trei centrimetri pe minut ajung până la ora cinci. Dacă mă întreabă pălăria de fetru neagră de ce m-am mişcat, am să-i spun că aveam o furnică pe gambă. O să mă creadă. Nu am minţit niciodată. Ahhh! Furnica e pe genunchi. Mă gâdilă. O face intenţionat. Clar. Trebuie s-o omor. Oare ce gust are o furnică? S-a oprit pe genunchi. O simt, stă pe loc. Oare ce face? De ce nu înaintează? Poate că a obosit. Sau poate că a plecat şi am rămas cu senzaţia că e încă acolo. Dacă-mi intră-n gură o strivesc între măsele şi o înghit. Poate dacă încerc să îi mai vorbesc va veni mai sus de genunchi. Furnicuţă! Mă auzi? Hai, urcă! Urcă, am ceva proaspăt în gură. Câteva resturi de salam, carne. Poţi mânca o zi întreagă. Nu-ţi fac nimic, promit. Te las să intri şi pe urmă poţi pleca cu bucăţica de salam. Nu fi prostuţă, urcă! Nu mai e. Poate că s-a speriat de vocea mea şoptită. Furnicile n-au urechi. Sunt stupid. Nu m-a auzit. Trebuia să tac. Poate că s-a speriat de glasul meu şi a plecat. N-o să aflu niciodată ce gust are o furnică. Deja îmi este dor de ea. Oare cât e ceasul? S-ar putea să fie patru. Patru şi puţin. Mai am o oră. Dacă începe ploaia am să răcesc sigur. Sunt doar în tricou. Cerul e plin de stele. Nu va începe nicio ploaie. Omul cu pălărie de fetru va veni peste o oră şi atunci am să mă mişc în sfârşit. Aş mânca o eugenie. O eugenie cu multă cremă.

O săptămână între paranteze


(Uneori îmi promit că trebuie să mă împing în tine
Ca într-o prăpastie
Pe fundul căruia zac alți muribunzi cu rotulele rupte)

Mă ridic de pe scaun cu țigara între degete
Desenând prim fum numele tău
De ceva timp visez că mâncăm pepene roșu
În fiecare noapte la 12
Râzând zgomotos
Până când vecinii se trezesc pentru a chema pompierii
Pentru a ne descarcera din dragostea noastră
Care ne atrofiază pulsurile

Sau
În fiecare zi o păsare ciudată
Mi se așază pe umăr
Povestindu-mi despre tine
Un fel de trimis special care nu obosește niciodată
Pe drumul de întoarcere

Sau
Nicidecum nu trebuie să crezi că
Timpul va crește frumos în jurul meu ca o floare în glastră
Udată cu grijă
Atât timp cât vei fi plecată

Și
Dar uneori orice damnat are clipele lui de libertate
Atunci când se agață cu mâinile de gratii
Și respiră alene aerul curat

you are in my head


E ca şi când ai sta în mijlocul intersecţiei
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Un condamnat la moarte în faţa plutonului de execuţie
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”
aşa că ţii ochii larg deschişi privind fiecare chip de la volan
nu trebuie să-ţi scape nimeni
nu există niciun motiv să închizi ochii
Albert, e acolo, în mintea ta
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Ca un proaspăt condamnat la moarte

Şi aşa trec zilele, de luni până vineri
Nu te întreabă nimeni nimic
Iar paharul cu monede se umple în fiecare oră
Sâmbătă ai destui bani cât să-i cumperi o coroană lui Albert
Iar dumincă tocmeşti două sticle de votcă să-şi îndeplinească
Sarcina în mod exemplar
De luni până vineri Albert va cânta Internaţionala
Iar ceilalţi martori ai măcelului vor trece prin intersecţie
Claxonând nerăbdători după culoarea verde

Dar într-o zi în mintea ta se produce un declic
Albert e apatic
Nu cântă nimic revoluţionar
Albert e absent ca un sfânt din icoane
Nu te poţi lupta cu el
Totul e pierdut
Ce poţi face? Ce trebuie să faci?
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”
Închizi ochii pentru o clipă
Iar Albert dispare printre maşini
Ca o picătură de sânge ce se prelinge din gaura lăsată de glonţ
Nu e decât imaginea oricărui chip de la volan proiectată în mintea ta

am vrut să scriu o carte


o carte cu niște oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată
genul de roman în care personajele fumează
scrumează pe jos în bucătărie
vorbesc vulgar și se pișă noaptea pe pereți
înjurând toți pensionarii
care au cultivat roșii și castraveți în spatele blocului
dar apoi am zis că e mai bine să nu mai scriu nimic
să stau cu picioarele mele păroase întinse pe canapea
să îmi privesc tatuajul și să fumez ascultând piese cinice

poate așa voi avea șansa să ajung la capătul romanului
m-aș pune și pe mine printre eroi
un tip înalt, slăbănog
cu un frate dependent de heroină
căruia nu-i place să alerge
nici să asculte oamenii

dar totuși un personaj secundar
un tip pe care îl uiți imediat
genul de personaj care moare undeva pe la mijlocul filmului
fără ca nimănui să-i pese

i-aș pune un nume comun
vasile, traian, ilie
cu studii medii, fără job și fără tată
genul de om care mie îmi aduce aminte de peștii din acvariu
ăia gri care deschid gura larg în fața geamului și apoi se ascund în nămolul de pe fund
au privirea aia de victime de război
genul de om care poate spune doar
nu mai da, te rog!

allah nu crede în dragoste


când am intrat amândoi în barul acela de lângă pod primul lucru care l-am remarcat fost modul circumspect în care ne priveau pentru o clipă m-am enervat groaznic ce vă uitaţi bă aşa cârnaţilor nu aţi mai văzut femei frumoase dar nu se uitau la tine ca la o femeie frumoasă nicidecum se uitau ca la un personaj malefic cineva care îţi scoate inima din piept muşcă din ea în faţa ta întrebându-te mai ai bunătăţi ca asta tu ai înţeles că se tem de tine dar nu ai spus nimic ai zâmbit compătimitor şi m-ai întrebat din priviri unde ne aşezăm era o măsuţă chic departe de oameni am stat cam o oră tu zâmbeai întruna şi îmi explicai nu ştiu ce prostii eu nu eram atent la poveste mă uitam doar la ochii tăi la buzele tale la şuviţele de păr care se iveau de sub batic sorbeai încet din cafeaua cu lapte eu dădeam fumul într-o parte urai ţigările şi fumul de ţigară mi-ai spus dacă o să fim prieteni trebuie să renunţi la ţigări am zâmbit larg s-o crezi tu nu o să renunţ te-ai încruntat brusc tristă şi ai avut o replică care m-a făcut să sting ţigarea pe jumătate poţi trăi fără ţigări alberto dar nu poţi trăi fără dragoste culmea e că te-am crezut m-am dus să plătesc barmanul m-a privit complice ceva de genul ce bucaţică şmechere i-aş trage şi io o dată m-am făcut că nu înţeleg stupizeniile lui eu nu aveam de gând să ţi-o trag pe stradă mergeam la distanţă unul de celalalt nu ca doi îndrăgostiţi cum vezi prin filme eu mă uitam la saboţii tăi îţi legănai poşeta ca o şcolăriţă şi îmi zâmbeai tot timpul iar nu înţelegeam ce spui dar nu mai conta chiar nu mă interesa ce spui eram fericit foarte fericit ştiu că te-am întrebat dacă mergem la film te-ai oprit foarte serioasă ai dus un deget la buze semn că doreai şi apoi am ajuns pe strada ta nu aveam dreptul să te sărut să te ating să te miros doar să mă gândesc la tine 24 din 24 ca un fraier n-am apropiat de blocul tău 4 etaje stateai la ultimul şi am vrut să plec direct frustrat ştiam că nu ai să mă săruţi niciodată pentru că allah vede tot orice sărut orice atingere orice dar te-ai repezit la gâtul meu brusc ca un extraterestru care nu ştie că e vorba de buzele mele şi ale tale m-ai atins cu buzele cu limba cu părul apoi ai fugit speriată de impietatea comisă nu te-am mai văzut luni de zile mă gândeam că ne-a văzut cineva de la balcon atunci când ai uitat de allah şi ai crezut doar în dragoste