Poem sine die


două poeme făcute de amândoi

când se crapă de ziuă
este momentul cel mai prielnic
să mă aşez peste tine
cu un cuţit mai mult imaginar
decât cu mâner negru
te tai de la stren în jos
în căutarea anotimpului propice
este vară
şi-mi spun
no chance
nu mai scapă
am să disec tot, am să văd tot
ce mi-ai ascuns până acum
trasez cu un ruj liniile de demarcaţie
dintre viaţă şi moarte
abracadabra
în pieptul tău văd un pepene roşu, zemos, gustos
mă aşez în genunchi şi încep să mănânc
nu mai văd intestine, nici smoala de pe vene
what’s new pussycat, ooooooooooo
ce mai e nou prin tine, să pun la păstrat şi
pentru anul viitor
o inimă ruginită, aruncată-ntr-un colţ
o iau, o ştreg, mi-o lipesc pe sân ca pe un timbru

intrasem acolo unde pe pereţi erau desenate intestine
abracadabra
cineva îmi umpluse arterele cu smoala
eu vroiam să ies
să te caut
no chance, îmi striga cineva cococaţ pe o vară de mărime medie
vroiam să-ţi aduc un pepene roşu
mmmm
ştiam că-ţi place
dar pereţii ăia se răsteau la mine
what`s new pussycat
iubito
iubito, deschide ochii şi spune-mi
ce culoare are rujul tău
dar era prea târziu
no chance
inima mi se lipise de stern ca un timbru
no chance
am să stau singur până când te vei întoarce în mine
în intestinele mele
pe care cineva a scris cu ruj
veţi mânca un pepene roşu
şi vă veţi iubi mult într-o vară de mărime medie

au venit americanii


mergeam ca un tâmpit pe drumul ăla
din pârâu săreau nişte peşti mari
uriaşi
chiar la picioarele mele
au venit americanii, au venit americanii
m-am făcut că nu-i aud
ba chiar câtorva le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
pline de icre şi de lapţi
am făcut dreapta
pădurea e frate cu românul
dar eu nu sunt român
n-am fost niciodată
câteva căprioare au venit spre mine vesele
au venit americanii, au venit americanii
le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
mi-e frică de urşi
dar mai multă teamă mi-e de americani
urşii s-au apropiat mormăind
dă-te prins, alberto
au venit americanii
eram acolo
în mijlocul naturii
nu aveam ţigări, nu aveam nimic, în picioarele goale
cu un tricou adidas
şi toată pădurea urla
au venit americanii, au venit americanii
era o veselie generală ca în preajma unui botez
dar nu era botezul meu
eu nu-i aşteptam pe americani

m-am aşezat în fund
o vulpe a venit lângă mine
lasă, alberto, nu fi trist
americanii vor face tot
vor scrie chiar şi poezii în locul tău

să vă duceţi dracului, poeţilor americani
staţi în patria voastră
în minunata voastră patrie
şi nu ne mai învăţaţi pe noi să scriem poezie

şi când am rostit şi ultimul cuvânt
un american supraponderal
s-a ivit brusc, din senin aş zice, lângă vulpe
mi-a dat un pix şi-o foaie de hârtie
dicta rar şi cu accent stricat

n-am înţeles nimic
decât că poezia românească e de rahat

Incepand de astazi nu mai scriu poeme de dragoste (fara diacritice)


Intr-o zi am sa caut toate poemele pe care le-am scris pentru ea, am sa le recitesc ca sa pot intelege de ce am iubit-o atat de mult si am sa ma rog sa fie fericita desi nu am cunoscut niciodata, absolut niciodata.
Pentru ca iubirea e un praf radioactiv care se sedimenteaza dupa fiecare poem peste plamanii mei impiedicandu-mi functia de respiratie. Acum as iesi pe strada, as urca dealul, desi e trecut bine de 3 noaptea, si as intreba taximetristii de la hotelul Traian daca, macar unul dintre ei, au scris macar un singur poem de dragoste unei iubite necunoscute, unei femei pe care nu au cunoscut-o niciodata. Daca vreodata in viata au fost in stare sa doarma in pat cu o femeie pe care nu au atins-o niciodata, pentru ca femeia aceea nu a existat niciodata, femeia aceea a fost un poem de dragoste, un poem de dragoste exceptional, o femeie pe care o poti iubi inainte de a o cunoaste. O femeie care a existat in fiecare minut din viata lui si s-a trezit in fiecare dimineata langa ea fara sa-si dea seama.
Mi-ar spune ca sunt nebun, sau ca am tras pe nas, dar nu m-ar deranja cu nimic. Ma deranjeaza mai mult ca sunt mereu singur si scriu poeme de dragoste unei iubite pe care nu am cunoscut-o niciodata si voi muri la fel de singur chiar daca toate poemele mele de dragoste s-ar afla pe rafturile din toate supermarketurile alaturi de paine si covrigi proaspeti.
Si totusi iubirea se termina undeva, iubirea moare chiar daca o vei seda cu un numar impresionant de poeme de dragoste. Iubirea e un spiridus care afla, atunci cand creste, ca nimic nu se termina ca in basme si mai mult decat atat, spiridusul acesta ajuns la un 1,85 va afla ca are cancer in stadiu terminal si adios cu toate povestile in care zmeul cel rau isi pierde toate capetele in lupta cinstita, pentru ca zmeul cel rau invinge intotdeauna. Stii ce e trist mereu, iubito, ca oricat de multe poeme de dragoste as scrie, nu te voi gasi niciodata in bucatarie dimineata preparand cafeaua, pentru ca iubirea se termina undeva, se duce acolo unde niciun om nu a ajuns vreodata, acolo unde demonii isi scot perechea falsa de coarne si se intind pe iarba pentru a se odihni, acolo unde un poem de dragoste nu valoreaza mai mult decat o bataie amicala pe umar.
Asa ca, daca intr-o dimineata m-as trezi cu ea in pat, nu as recunoaste-o pentru ca nu am cunoscut-o niciodata.

poezia este norodul, nu tagma criticilor literari


când m-am urcat în tramvai, ţiganca aceea cânta o manea de guţă
şi mi-a zis
domnul meu, dacă îţi spun o poezie, îmi dai 10 mii?
am coborât la prima fără să-i dau nimic, evident

poezia aparţine ţiganilor
poezia aparţine curvelor, coafezelor, bulangiilor, hoţilor şi distroficilor
poezia nu este a criticilor literari parfumaţi cu doctorate în literatura comparată
poezia nu aparţine muzeelor de ceară sau luvrului
poezia e a mea, e a ta, a celor slabi cu duhul
poezia ejaculează la miezul nopţii în cele mai murdare paturi
între gemetele muncitorului în construcţii şi a soţiei lui, confecţioneră la braiconf
perpessicius poate spune ce vrea
poate să înşire de la brăila până la bucureşti toate metaforele lui eminescu
eu tot spun: poezia aparţine prostimii, celor murdari pe retina de necunoaştere si ignoranţă
academicienii pot să se spânzure de prima lună care le iese în cale
degeaba
poezia nu e a lor, nu e a celor care discută în cenacluri despre curente şi paracurente
poezia s-a născut la colţ de stradă, e murdară pe mâini şi miroase a transpiraţie
poezia e a cocalarilor de pe hi5 şi celor care au peste 500 de prieteni pe facebook
aşa că haideţi să facem ceva cu poezia
să o lăsăm acolo unde e: în noroi, printre cei care au învăţat că poeţii sunt nişte oameni nemaipomeniţi cu penisurile lor romantice de 20 de centimetri

tigăncuşa avea dreptate
poezia se plimbă cu tramvaiul şi nu plăteşte niciodată bilet

poem (încă) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta

şi poeţii se fut exact-exact ca toţi oamenii


prima dată am deschis uşa
era înaltă, calmă şi mirosea superb
mi-am troznit degetele de emoţie
gest nefiresc de altfel pentru că poeţii nu sunt oameni pretenţioşi
prin tricoul mulat sânii mă salutaseră deja ca-n filmele porno
am închis ochii
e un gest care mă urmăreşte mereu
avem nevoie de muzică
pe vh1 era prietenul meu leonard cohen care se tânguia de mama focului
cu viaţa lui secretă
nu e mai e niciun secret că iubirea nu dă cu rest niciodată
aşa ca nu exista loc de vieţi secrete şi alte bălării
am penetrat-o adânc
de fapt nu ar trebui să continui mai pe larg
mi-a repetat de câteva ori
de ce nu mă iubeşti, alberto?
ştii de ce?
pentru că îngerii nu se fut
îngerii nu se fut, înţelegi tu, draga mea
bei ceva
a vrut o cafea
eu am mai vrut-o o dată pe la spate
ca-n filmele cu nacho vidal
vrei sa rămâi în noaptea asta aici cu mine
îţi scriu o poezie pe sâni
mai facem dragoste
mai vedem un film la televizor
poeţii nu fac niciodată lucruri extraordinare în afara colii de hârtie
aşa că hai sa fim banali astăzi
să trăim doar pentru chestii minore, lucruri fără aripi
pentru că
iubirea nu se împarte la doi, iubirea se împarte la sex
extraordinar de bine

carmen


e foarte înalt aici extrem de înalt tipa vine din urmă e mișto e chiar mișto alberto mergi până la capăt da-da merg unde sunt țigările și ploaia asta nu se mai oprește de ce trebuie să plouă de fiecare dată când îmi place și mie de ce ce e ăsta un liliac mort seamănă cu inima mea mergem până la capăt alberto am privit-o brusc m-a cuprins teama andrei îmi facea semn cu mâna haide mă în pula mea nu vezi că a început ploaia erau cam 70 de metri până jos eu am 1, 85 până jos o mierlesc adevărat îmi spun n-am să scap de aici nimeni nu scapă de aici o luase înainte prin ploaie mă sufoc mă sufoc panica e alba panica e alba și vine cu autobuzul roșu de zaragoza trebuie să fug trebuie spre scara aia spre scara aia plină de apă o să alunec și o să mor clar e ultima mea respirație trebuie să trag aer adânc în piept mă sufoc carmen mi-a spus să nu-mi fie teamă m-a învățat că dacă e să mor într-un autobuz o să mor în plin atac de panică într-un autobuz și cu asta basta fin de la comedia până la urma moartea vine oricum mergeam și mă gândeam la autobuzul acela cu burduf lung roșu iar eu pe un scaun trecându-mi mâinile prin păr în plin atac de panică alba o să mori alberto o să te duci dracului carmen de la celalalt capăt al monitorului zâmbea condescendent hai alberto că nu mori mai sunt 20 de metri până la scara aia roșie aia e scăparea ta nu mai e udă vezi alberto m-a întors spre tipa nu știa că am un atac de panică mă udasem complet iar picioarele mele slăbanoage nu pot vorbi nu tremurau la capătul scării mă aștepta autobuzul roșu carmen zâmbea complice ai văzut că nu ai murit e ca și când te-aș tine de mână da ai dreptate azi nu moare nimeni mai ales pe ploaia asta