Poemul


Motto: ”Aripile păsărilor se curbează într-un mod nemaiauzit

Cerul se apropie de pământ ca un copil în preajma unor ecleruri”

Între nebunie și iubire e o fâșie deșertică

pe care umblu în picioarele goale

mă ustură, mă doare, sângerez, dar eu mă gândesc la tine

și atunci îmi vin în minte scenele din război în care soldații se gândesc în tranșee la iubitele lor

da, alberto

ești îndrăgostit, femeia asta te scoate din trupul tău uscățiv, alberto, te așează pe un platou de argint pentru a te devora fără sare, fără mirodenii

predă-te, alberto, de aici nu scapă nimeni

iubirea asta te transformă

nu îți cresc aripi, nu îți crește nicio altă inimă

ci primește solzi, primești încă două picioare și 10 degete pentru a te putea strecura

totuși, alberto

femeia asta e dragostea ta, e fundația în care ai vrut să crești toată viața

e toată nebunia de care ai fugit toată viața

dar îți place, alberto, recunoaște că îți place

te așezi mereu lângă ea să o săruți pe sâni

să-i miroși părul și să-i asculți inima

și știi de ce ai să stai mereu lângă ea, alberto

pentru că aici e țara ta, aici sunt recoltele tale, amintirile copilăriei, aici crește grâu, aici se coace pâinea, aici sunt toate notele de 1o, extemporalele, toate cărțile de istorie și tot ce ai tu mai de preț pe planeta asta asta, lângă ea, lângă femeia asta lină și frumoasă cu brațe subțiri ca două versuri