un milion de oameni şi un milion de sunete


restul de o jumătate de planetă
stă pe lângă mine
ca un zâmbet pervers prins pe buzele lui Satan
mi-ascut un deget
cu acest deget voi înţepa de două ori burta sunetului
şi mă voi converti la infinit

cealaltă jumătate de planetă aşteaptă ploaia
pe marginea piscinei în costum de baie
uite aşa va merge înainte
fără să-i pese prea mult de găurile din infinit
iar din camera de taină a proaspătului sinucigaş
se aude horcâitul sunetului
şi celebra replică de final

Hai pa, că m-aţi plictisit!

2 gânduri despre „un milion de oameni şi un milion de sunete

  1. Jurnalismul, aºa cum îl ºtim, trage sã moarã. Dar afirmaþia n-ar trebui sã întristeze, ci sã stîrneascã o vie curiozitate: ce urmeazã dupã? – se întreabã cineva care practicã aceastã meserie de peste 15 ani, zi de zi, fãrã întrerupere. E foarte uºor sã devii patetic cînd ai traversat împreunã cu presa româneascã aproape toatã perioada ei „romanticã“, plinã de iluzii, de intuiþii, dar ºi de greºeli, o perioadã necesarã, ca o etapã spre profesionalismul presei din þãri mai civilizate, dar atît de tulbure încît ar fi putut îngrozi un profesionist adevãrat. Am terminat Facultatea de Jurnalism ºi am fost angajatã iniþial într-o redacþie, în 1993. Cu timpul, m-am specializat în jurnalism cultural, dar asta numai fiindcã am avut norocul sã lucrez în redacþii unde asta însemna ceva, aducea un fel de prestigiu, probabil din nostalgie pentru lumea pierdutã, ce fusese impregnatã (artificial? în scopuri propagandistice? – e o altã discuþie…) de culturã – Azi, Adevãrul, Gândul – ºi pentru cã voinþa mea proprie m-a condus într-acolo. Am crezut cã timpul va întãri aceastã „ramurã“, cã tot mai mulþi tineri vor dori sã relateze despre evenimente culturale ºi sã înveþe, în timp, cum se scrie despre un domeniu fascinant, ridicîndu-te la înãlþimea lui. Aveam permanent în minte exemplul marilor ziare din lume ce dedicau fascicole întregi culturii, în toate aspectele ei, ºi credeam cã nu e decît o chestiune de timp pînã vom ajunge acolo. M-am înºelat complet: ziarele de acum abia dacã mai includ pagini de culturã, ºi acelea scrise de anonimii redacþiei. Tot mai rare sînt rubricile semnate de personalitãþi culturale, iar cînd sînt, atunci ating subiecte conexe, cum ar fi televiziunea sau, mai rãu, singura zonã consideratã fierbinte, aceea a politicii (o falsã impresie – dupã mine – care contribuie la declinul presei scrise, cititorii fiind, de fapt, plictisiþi de veºnicele înfruntãri dintre politicieni). La fel ca la începuturile presei libere, pagina de culturã e prima sacrificatã, iar jurnalistul care scrie în ea – cu puþine excepþii – a ajuns acolo fiindcã n-a fost în stare sã acopere alte zone, considerate mai importante, respectiv viaþa socialã sau politicã. De cele mai multe ori, el însuºi e primul obstacol în calea unei eventuale evoluþii: dacã nu crezi în ceea ce scrii ºi în utilitatea pledoariilor tale pentru culturã, atunci nu poþi convinge pe nimeni. Cu atît mai puþin un redactor-ºef ostil ideii de culturã.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s